Este o rezervaţie naturală în munţii Perşani (Carpaţii Orientali), de-a lungul unui defileu tăiat de râul Vârghiş (care izvorăşte din Munţii Harghita). Din satul cu acelaşi nume se face la stânga un drum forestier de vreo 10 kilometri, proaspăt asfaltat. Drumul este puţin mai lat de o bandă normală, dar din loc în loc sunt create alveolări. De la intrarea în rezervaţie drumul rămâne de pământ şi se continuă încă vreo 2 kilometri până la o poiană, unde este "amenajat" loc de camping. Amenajat în sensul că sunt nişte toalete ecologice (golite probabil o dată pe sezon), un container de depozitat gunoiul, râu (Vârghişul, de) şi locuri de foc. Tot aici te vizitează reprezentantul rezervaţiei (dacă ai noroc, cel care ştie şi ceva română), care îşi ia taxa modică de 5 lei de om şi 5 lei de maşină per zi. Dacă nu eşti chiar aşa de pus la punct cu stelele norocoase, te poate vizita şi ursul. Zona deţine şi aşa ceva, iar dacă nu depozitezi corect gunoiul ori alte chestii apetisant mirositoare pentru Moş Martin, poţi avea surprize.
Dacă vrei să tragi tare şi te scoli în crepetul zorilor, probabil poţi să facă drumul de la Bucureşti + chei + retur într-o zi. Dar ce rost are? Mai bine vii de vineri (sau măcar de sâmbătă) şi pui cortul. Natură, aer curat, linişte, relaxare. Este un loc mai departe de drumul mare, mai puţin cunoscut şi, deci, cu mai puţine şanse să întâlneşti ghiolbani de trotuar. Oricum, pe drum ai şi alte obiective - cetatea Rupea ori câteva biserici fortificate, par un egzamplu.
Dacă vrei să tragi tare şi te scoli în crepetul zorilor, probabil poţi să facă drumul de la Bucureşti + chei + retur într-o zi. Dar ce rost are? Mai bine vii de vineri (sau măcar de sâmbătă) şi pui cortul. Natură, aer curat, linişte, relaxare. Este un loc mai departe de drumul mare, mai puţin cunoscut şi, deci, cu mai puţine şanse să întâlneşti ghiolbani de trotuar. Oricum, pe drum ai şi alte obiective - cetatea Rupea ori câteva biserici fortificate, par un egzamplu.
Cheile sunt destul de scurte şi molcome, iar traseul a fost semnificativ "îmblânzit" prin amenajare, astfel că şi o mămăiţă mai sprintenă îl poate parcurge în cel mult 3 ore. Ceea ce nu îi răpeşte nimic din frumuseţe. În plus, de-a lungul văii sunt mai multe peşteri. Cele mai multe au fost închise, pentru a proteja coloniile de lilieci. Însă câteva pot fi văzute. Nu sunt amenajate, deci bocanci, lanternă şi un hanorac sunt bine venite.
Deasupra, după un urcuş scurt, dar cam pieptiş, găseşti o altă peşteră, destul de mică şi foarte ciudată ca formă - Peştera Gaura Tătarilor.
Poiana unde am campat.
După vreo 20 de minute de mers lejer, pe mâna stângă poţi vizita Peştera Şura Cailor (sau Locsur, cuvânt care trebe să însemne ceva pentru localnici).
Imediat dincolo de podeţul numărul 3, drept în faţă şi un pic mai sus este încă o posibilitate de aventură carstică - Peştera Mare de la Mereşti (sau Orban Balazs, după numele celui care a cartografiat-o pentru prima oară). Aici şi-au găsit adăpost mai multe colonii de lilieci.
Colonie de lilieci.
Greutatea maximă recomandată pentru podeţe - o familie tradiţională. Şi încă una de grăsani.
Deci, dacă faci nu'ş ce, dai 300 lej. Sau poate primeşti, nu-s prea sigur, nu cunosc varianta asta de română.
Şi poiana de la celălalt capăt al cheilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu