Arezzo (I)

Este un oraş din partea de est a Toscanei, capitala provinciei cu acelaşi nume. Este unul din oraşele importante ale regiunii, având către 100.000 de locuitori.

Arezzo a fost unul dintre cele mai importante oraşe etrusce (numit atunci Aritim). Împreună cu alte 11 cetăţi de primă mână ale Etruriei făcea parte din aşa numita Dodecapolis (literar "Cele 12 oraşe") - inima puterii etrusce. Etruscii şi romanii s-au confruntat în dese şi lungi războaie pentru dominaţie în centrul Italiei. Deşi etruscii au fost victorioşi într-o primă fază, puterea militară a Romei a crescut treptat, lupanii reuşind să-şi învingă adversarii şi să-i scoată din istorie prin asimilare.

Arezzo a căzut sub stăpânire romană în anul 311 î.Hr. Întrucât se găsea într-o poziţie excepţională din punct de vedere militar şi economic - pe Via Cassia, şoseaua ce lega Roma de nord-vestul peninsulei şi, apoi, de Gallia - oraşul a primit o atenţie specială din partea noii administraţii. A primit, de asemenea, şi un nou nume - Aretium. Pe la începutul erei creştine, Aretium era al treilea oraş ca mărime şi populaţie al Italei. La sfârşitul sec. 3, Arezzo devine sediul unei episcopii şi este unul dintre puţinele oraşe europene pentru care se cunoaşte întreaga succesiune episcopală, cu nume şi alte date, până în prezent.

Poziţia strategică, mărimea şi bogăţia oraşului au devenit handicapuri serioase după căderea Imperiului Roman de Apus, când tot felul de barbari îşi făceau veacul prin cizmă. Primii sunt ostrogoţii, care cuceresc şi jefuiesc cetatea în a doua jumătate a sec. 5. Peste câteva decenii, longobarzii sosesc şi ei şi distrug ce mai rămăsese în picioare. Totuşi, după ce francii cuceresc Regatul longobard, băştinaşii cunosc o nouă perioadă de dezvoltare. Primind de la Charlemagne o serie de privilegii şi scutiri de impozite, aretinii s-au apucat de reconstrucţie. Acum tot ce mai rămăsese din oraşul roman (cu excepţia amfiteatrului, deşi nimeni nu poate spune de acesta a fost cruţat) a fost demolat cu simţ de răspundere, iar materialele rezultate au fost utilizate pentru crearea unui nou oraş.

Timp de câteva secole, Arezzo a rămas în subordinea nominală a Imperiului (franc, apoi german), fiind efectiv administrat de episcopul local. După anul 1000, autoritatea episcopului a fost permanent contestată şi erodată de burghezia locală. În cele din urmă, în anul 1098, localnicii s-au eliberat definitiv de conducerea bisericească şi a fost constituită comuna - Arezzo devenea o republică urbană.

Perioada de maximă înflorire a oraşului a fost sec. 13. Comerţul, producţia de ceramică, sistemul bancar şi descoperirea unui zăcământ de aur au propulsat Republica aretină între centrele de putere ale Toscanei. Importante edificii religioase şi civile au fost construite, a fost întemeiată universitatea. Din punct de vedere politic, aretinii au pariat pe calul greşit. În acea perioadă, întreaga Italie centrală şi de nord era prinsă în conflictul dintre două grupări: ghelfii (susţinători ai autorităţii papei) şi ghibelini (adepţii împăratului german). Arezzo a aderat la partida ghibelină. Aceasta s-a dovedit o mişcare falimentară, câtă vreme mai toate celelalte cetăţi toscane, în frunte cu puternica Florenţă, erau controlate de ghelfi. Doar Pisa era de aceeaşi parte a baricadei, însă se găsea prea departe şi era implicată într-un lung conflict cu Genova, pentru a putea acorda vreun fel de ajutor. Cu toate neajunsurile, aretinii s-au sumeţit să deschidă ostilităţile. În 1289 Florenţa şi aliaţii săi au oferit turbulenţilor ghibelini o memorabilă lecţie de strategie şi virtute militară.

După acest episod, Arezzo nu şi-a mai recăpătat puterea şi prestigiul de altădată. Încă puternică militar şi economic, comuna locală a reuşit să-şi menţină supremaţia, o perioadă, în estul Toscanei; ba chiar, a avut un episod expansionist, cucerind câteva orăşele apropiate. Apoi, instituţiile republicane sunt desfiinţate, iar puterea este preluată de conţii din familia Tarlati. Măcinat de datorii şi având un număr mare de mercenari de plătit, contele Pier Saccone a vândut Arezzo Florenţei pentru 42.000 de florini de aur (1337). Aretinii şi-au recâştigat libertatea în mai puţin de 10 ani, dar nu şi prosperitatea ori puterea militară. În 1384 urbea este cucerită de Florenţa, de data aceasta definitiv. Arezzo va face parte din Republica florentină, apoi din Marele Ducat Toscan până la integrarea acestui teritoriu în Regatul italian, în 1860.
În sec. 14-17, dinastia Medicilor va asigura fonduri substanţiale pentru dezvoltarea oraşului, fiind construite noi edificii civile şi religioase, o nouă centură de fortificaţii. De asemenea, au fost sponsorizate numeroase lucrări de artă. Din sec. 18 Arezzo cunoaşte o lungă perioadă de declin economic şi demografic. Din fericire pentru noi, căci lipsa fondurilor a însemnat conservarea părţii medievale, în loc să fie nivelată şi înlocuită cu construcţii moderne, aşa cum s-a întâmplat cu multe oraşe mai răsărite.
În vara lui 1944 lupte grele au fost duse în vecinătate între trupele naziste şi cele britanice, prilej cu care unele cartiere şi monumente au fost grav avariate.
Ca şi alte cetăţi ale Toscanei, şi Arezzo a dat naştere unor importante personaje artistice şi intelectuale, între care Guido da Arezzo (călugăr din sec. 11 care a inventat sistemul modern de notare muzicală), Francesco Petrarca (marele poet din sec. 14), Spinello Aretino (unul din ultimii mari pictori ai Goticului târziu), Giorgio Vasari (pictor, arhitect, sculptor manierist din sec. 16, dar şi primul mare istoric de artă - el foloseşte pentru prima dată termenii de Gotic şi Renaştere), pentru a enumera doar câţiva.

Casa lui Guido da Arezzo (evident, clădirea a suferit modificări în cursul timpului).

Casa Petrarca.

Şi Casa Vasari.

Biserica Sfinţii Mihail şi Adrian a fost construită în sec. 7-8, în timpul Regatului longobard. În sec. 11 a fost reconstruită în stil romanic. În sec. 13 i-au fost adăugate elemente gotice. În interior se mai păstrează câteva picturi realizate de Spinello Aretino şi de un pictor florentin al Renaşterii timpurii, Neri di Bicci.

Palazzo Camaiani-Albergotti (sec. 14).

Biserica Sant'Agostino a fost ridicată în sec. 13 ca centru al unei mânăstiri a călugărilor eremitani. Lăcaşul iniţial a fost considerat prea mic, astfel încât, începând din 1330, au fost demarate lucrări pentru o biserică substanţial lărgită. Pereţii au fost decoraţi cu fresce ale unor mari artişti din sec. 14-15. Din nefericire, în sec. 18 biserica a fost refăcută şi redecorată la interior conform stilului la modă atunci - rococo. Atunci mare parte a picturilor vechi au fost distruse.