Parma (I)

Este un oraș din partea nordică a Italiei, capitala provinciei omonime din cadrul regiunii Emilia-Romagna. A fost constituit în centrul unei regiuni deosebit de fertile, fiind traversat de râul cu același nume, care se varsă apoi în fluviul Pad (sau Po, cum îi zic italienii).

Dat fiind potențialul agricol, zona a fost locuită încă din perioada neolitică. Din scrierile lui Titus Livius, orașul Parma ar fi fost întemeiat de etrusci prin sec. 7-6 î.Hr. Cumva, însă, către sfârșitul sec. 4 î.Hr., în timp ce etruscii erau angrenați în războaie cu Roma și cu grecii din sudul Italiei, aici s-a stabilit tribul celtic al boilor.

Celții au produs multe necazuri romanilor, astfel încât urmașii lupoaicei au trebuit, la un moment dat, să lase alte treburi la o parte și să se ocupe serios de războinicii semi-barbari. În 183 î.Hr. Parma era cucerită, iar aici a fost instalată o tabără militară romană. Acum își primește așezarea actualul nume, care, zic unii istorici, ar veni de la un tip de scut rotund al infanteriei ușoare romane. Parma era așezată la încrucișarea a două importante căi de comunicație - Via Emilia, care o lega de Marea Adriatică în est și așa-numitul "drum al celor 100 de mile", care făcea legătura cu Coasta ligură în vest. O lungă perioadă de pace și vecinătatea ziselor drumuri au avut ca efect prosperitate și creștere demografică. În sec. 1 î.Hr. Parma devenise o metropolă de provincie, fiind înălțată la rangul de colonie sub numele de Augusta Parmensis.
Timp de câteva secole cetatea a cunoscut viața îmbelșugată și lipsită de griji a oricărui oraș provincial roman. Lucrurile au luat o turnură urâțică pe măsură ce Imperiul Roman de Apus se apropia de obștescul sfârșit. În 452, Parma a fost cucerită, jefuită și distrusă de hunii lui Attila. Refăcută de supraviețuitori, așezarea a fost prinsă apoi în războiul dintre bizantini și ostrogoți (un neam germanic) pentru stăpânirea peninsulei. În sec. 6 Italia cunoaște năvălirea altei seminții germanice - longobarzii, care și-au întemeiat aici propriul regat. Cu această ocazie, Parma devine centrul unuia din ducatele longobarde. Acest fapt are ca rezultat o bruscă îmbunătățire a situației orașului, care cunoaște o nouă perioadă de creștere.
În anul 774 regele francilor Carol cel Mare trece Alpii și trimite statul longobarzilor în cărțile de istorie. În prima parte a stăpânirii france, Parma nu prea își face apariția prin documente. Însă în 879 regele Carloman II (un urmaș al lui Carol cel Mare) îl numește pe episcopul orașului la conducere.
Parma a rămas un fief episcopal timp de 3 secole. În tot acest timp starea orașului (y compris a locuitorilor) a continuat să se îmbunătățească. În sec. 9 orașul a fost jefuit într-unul din raidurile maghiarilor, însă, după plecarea halitorilor de carne de sub șa, localnicii și-au reluat viața și au refăcut ce fusese distrus. Și nu s-au lăsat pe tânjală. Repede urbea a depășit nivelul de dezvoltare anterioară cuceririi maghiare. Importanța sa a crescut într-atât, încât în 962 a fost fondată Universitatea din Parma prin decretul împăratului german Otto I.
În sec. 12 Parma era una din cetățile importante ale Italiei de Nord. În această perioadă, burghezii au preluat puterea de la episcop și au proclamat comuna. Parma devenea un oraș-stat. Ca și celelalte orașe italiene, a fost atrasă în lungul conflict dintre ghibelini (susținătorii împăratului german) și ghelfi (partizanii autorității papale). Mai întâi de partea primilor, apoi schimbând taberele în favoarea ultimilor. Când împăratul Frederic II a asediat orașul, parmegianii i-au administrat o usturătoare (și decisivă) înfrângere.
Perioada următoare a fost caracterizată de dezvoltare economică. Populația a crescut exponențial, orașul s-a extins. Autoritatea consiliul local a fost impusă asupra teritoriului din jur. Parma crescuse la nivelul unei puteri locale. Dar, așa cum se întâmplă deseori atunci când totul merge bine, băștinașii au devenit aroganți și certăreți. În oraș au izbucnit tot des conflicte între diverse familii patriciene și facțiuni politice. Politica externă și apărarea au fost tot mai mult neglijate. Ca urmare, în 1346 Parma este atacă prin surprindere și cucerită de trupele Ducatului Milano. Milanezii și-au păstrat dominația până spre sfârșitul sec. 15, când, la rândul lor, sunt înfrânți și cuceriți de francezi. Nici unii, nici ceilalți nu și-au bătut prea mult capul cu eficientizarea administrației, așa că orașul a început să decadă.
În 1521, în urma altui război, francezii sunt zburătăciți, iar Parma este inclusă în Statele Papale. Papa Paul III (Alessandro Farnese, pe numele din buletin) a creat un ducat al Parmei, pe care l-a cedat fiului său nelegitim. Parma devenea din nou autonomă, deși nu chiar independentă, căci ducele era vasal Sfântului Scaun. Alde Farnese s-au dovedit buni administratori. În timpul lor (mai ales în sec. 16-17) orașul a experimentat o nouă eră de creștere și prosperitate. Parmegianii au devenit printre cei mai prosperi locuitori ai Italiei. Are loc, de asemenea, și o puternică înflorire cultural artistică. O serie de poeți, arhitecți și artiști sunt activi și ia naștere o adevărată școală de pictură locală cu mari maeștri precum Correggio și Parmigianino.
La începutul sec. 18, ultimul duce din casa Farnese a murit fără moștenitor masculin, iar ducatul a revenit celei mai apropiate rude - don Carlos, fiul regelui spaniol Filip V. Acesta stă aici doar câțiva ani, după care devine rege al Neapolelui și pleacă spre sud, luând cu el mare parte a comorilor artistice adunate de fosta dinastie într-un secol și jumătate. După plecarea acestuia, duce a fost proclamat fratele său, Filip, care a inaugurat noua dinastie ducală, Bourbon-Parma.
În 1802 Napoleon a anexat ducatul la Franța. În a cărei componență a rămas până în 1815. Apoi a fost restaurat și încredințat Mariei Luiza, soția lui Napoleon și fiica împăratului austriac Francisc I. Abia la moartea acesteia, în 1847, familia Bourbon-Parma a revenit la putere. Însă nu pentru multă vreme. În 1859 Parma era alipită Regatului Sardiniei (nucleul viitorului stat italian).
Azi Parma este un oraș cu aproape 200.000 de locuitori, cunoscut mai ales pentru industria culinară, cu precădere șunca și brânza locală - celebrele prosciutto și parmigiano-reggiano (parmezanul).

San Rocco este o biserică construită în 1754 de iezuiți în stil baroc târziu.

Santa Maria del Quartiere este o altă biserică barocă a Parmei. A fost construită între 1604-1619.

Biserica Sf. Alexandru a fost construită între 1527-1530 peste ruinele unei biserici mai vechi din sec. 9. În sec. 17 a fost refăcută în stil baroc.

Sabbioneta

Este un mic oraș situat în apropiere de Bozzolo, fiind comparabil cu acesta din punct de vedere al populației (în 2018 Bozzolo avea 4209 locuitori, iar Sabbioneta - 2016). Ca și primul, a făcut parte din posesiunile ramurii cadete a familiei ducale Gonzaga din Mantova. Însă, spre deosebire de Bozzolo, care are o existență dovedită documentar de peste 1000 de ani, Sabbioneta a fost fondată în 1554 de ducele Vespasiano Gonzaga. Până la moartea sa în 1591, Vespasiano a ridicat de la zero un oraș nu prea mare, pe care l-a înfrumusețat cu biserici și palate (inclusiv unul ducal) și pe care l-a înconjurat cu puternice ziduri de apărare.

Împăratul german Rudolf II, căruia clanul Gonzaga îi erau vasali, a permis instalarea în oraș a unei monetării proprii, sursă de venituri în sipetele ducale, dar și de profit pentru orășeni. De asemenea, imperatorul a ridicat orășelul și teritoriul din jur (nu mai mult de 37 de kilometri pătrați) la rang de ducat. Micul stat ocupa o poziție strategică în mijlocul fertilei câmpii a fluviului Pad, găsindu-se la intersecția mai multor drumuri comerciale importante. Cât a domnit Vespasiano, Sabbioneta s-a bucurat de prosperitate, ducele investind o bună parte din bani în artă, iar alta în apărare, căci era înconjurat de vecini mult mai puternici.

După moartea lui Vespasiano Gonzaga, liliputanul ducat a fost neglijat de urmașii acestuia, care au rezidat mai mult la Milano, Mantova ori Neapole, au dus cu ei mare parte a colecțiilor de artă și a mobilierului și au lăsat sistemul de apărare să decadă. Pe la sfârșitul sec. 17, Sabbioneta a ajuns în mâinile regelui spaniol, care l-a vândut unuia din bogații patricieni genovezi (oficial vândut, în realitate i l-a cedat în schimbul ștergerii unor datorii). În cele din urmă, în 1747, a fost anexat de Imperiul Habsburgic. În posesia căruia a rămas până la constituirea Regatului italian în a doua jumătate a sec. 19.

Din anul 2008 a fost inclus în lista monumentelor UNESCO.

Palatul ducal a fost construit între 1559-1578 în stil manierist.

Porta Vittoria.

Galeria Antichităților a fost ridicată pentru colecția de artă și curiozități a ducelui Vespasiano. În capăt, clădirea albă este Palazzo del Giardino - un mic pavilion unde se retrăgea ducele pentru partidele de leneveală (dolce far niente, vorba aia).

Vedere aeriană. Se disting bine zidurile și bastioanele triunghiulare. Două din laturile sistemului de fortificații și unul din bastioane (fortificația inițială avea formă pentagonală) au fost demolate în 1916.

Bozzolo

Este un orășel (ceva mai mult decât un sat, cu nițel peste 4000 de locuitori) în nordul Italiei - provincia Mantova, regiunea Lombardia.

Așezarea apare menționată în documente încă din sec. 10. În anul 949 aici era un castrum (ceva fortificație) în jurul căruia erau răspândite 30 de case. Așezată într-o zonă propice agriculturii, mica locuire s-a dezvoltat, atingând prin sec. 12 statutul de târgușor. Din 1315, Bozzolo devine parte a teritoriilor stăpânite de familia ducală Gonzaga din Mantova. Mai exact ale unei ramuri secundare a familiei pentru care a fost creat un mic fief, numit pompos ducat, în jurul zisului orășel. În sec. 16 au fost ridicate ziduri impozante (din care se mai păstrează o bună parte), Tot în această perioadă, Bozzolo este reorganizat din punct de vedere urbanistic și înfrumusețat cu diferite edificii laice și religioase. Chiar au fost construite mici palate de către notabilitățile locale, semn că urbea prospera. 

Cel important ctitor a fost Vespasiano Gonzaga, deși acesta a locuit mai mult într-un orășel vecin - Sabbioneta - deasemenea un ducat al numitei ramuri cadete. În 1594 urmașul lui Vespasiano a obținut de la împăratul german Rudolf II, căruia îi era vasal, titlul de oraș pentru Bozzolo; iar pentru sine titlul de prinț. Așa că micul oraș (acum trecut binișor de 6000 de locuitori) a cunoscut o spectaculoasă avansare de la rangul de ducat la cel de principat. Chit că îl străbăteai călare de la o margine la alta în mai puțin de 2 ore.

La începutul sec. 18 ramura ducală de Bozzolo s-a stins, iar "principatul" a fost încorporat în ducatul Mantovei. La scurtă vreme, toate teritoriile deținute de familia Gonzaga au fost anexate de Imperiul Habsburgic. Astfel încât Bozzolo este și el trecut sub administrația imperială, care-i anulează atât înaltul statut, cât și autonomia. Din 1859 este alipit Regatului italian.

Azi este o mică așezare plictisită de provincie, ai cărei locuitori se ocupă în principal de agricultură și creșterea animalelor. Am dormit aici în condiții foarte bune (efectiv am închiriat o casă) și la un preț imbatabil. Dar ziua, fiind și foarte cald, nu puteam ține geamurile deschise din cauza mirosului de grajd. Doar noaptea, când se mai răcorea, mirosul se dilua, dar fără să dispară de tot. Iar la 6 dimineața te trezeau tractoarele vecinilor care se îndreptau către tarlale.
PS: Bozzolo înseamnă cocon.

Palazzo Forti - sec. 18.

Porta Mantova a fost construită în sec. 17 și refăcută în sec. 19. I se mai zice și Poarta San Martino.

Palazzo Casalini - sec. 18.

Palazzo del Comune (primăria) - sec. 17.

Biserica Sf. Petru a fost construită la sfârșitul sec. 18 și refăcută în prima jumătate a sec. 19. Este principala biserică a orașului, deși este construită oarecum într-o margine.

Biserica Sf. Treime a fost ridicată în prima jumătate a sec. 17 (aproximativ între 1617-1640) în stil baroc. Un secol mai târziu i-au fost aduse câteva modificări minore.

Biserica Sf. Francisc a fost construită între 1604-1606 de Giulio Cesare Gonzaga, primul principe de Bozzolo. Prințul dorea o capelă legată de palatul său (azi nu mai există), care să joace și rol de necropolă a familiei. Interiorul este decorat cu fresce în stil baroc realizate de pictori, mai puțin importanți (deh, după posibilitățile micului principat) precum Andrea Seghizzi și Gaspare Celio.