Jurnal de călătorie

Capitolul 5. Mişto ţară avem, ce-i de făcut?

Partea una. Ceahlăul, un uriaş cu fruntea-n soare...
...pe dracu. Timp de 5 zile cât am stat în zonă am văzut soarele mai mult pe la televizor. Şi după aia, doar de curiozitate, am urmărit prognoza meteo de la Toaca încă două săptămâni. Şi numai ploaie se anunţa. Nu ştiu cum au văzut unii marea de pe Ceahlău, eu m-am bucurat să văd văile vecine. Dar s-o luăm cu începutul.
Ca şi anul trecut, gaşca dusă cu capul a hotărât să exploreze gura de rai cu piciorul şi cortul. Se va vedea cam cât de mult am folosit corturilea alea. În program: Ceahlăul, Rodna şi Maramureşul. Deci, într-o frumoasă zi de vară sub-sahariană, cum numai pe Dâmboviţa poţi vedea, am luat-o frumos pe E 85 prin Moldova. Canicula a fost prietenoasă cu asupra de măsură şi a hotărât să ne însoţească o bună bucată din drum, nu care cumva să ne plictisim. Pe la Bacău încă era senin şi cuptor. Însă, pe măsură ce ne apropiam de Piatra Neamţ, a devenit înnorat şi s-a făcut răcoare. Veşti bune, cu alte cuvinte. Mai puţin interesantă ni s-a părut partea în care a început să plouă torenţial. Şi a tot ţinut-o aşa cu încăpăţânare. La Bicaz încă ploua. Când am ajuns la popasul turistic de la Izvorul Muntelui, iar ploua. Nici vorbă să întindem vreun cort. Lasă că nici loc nu prea aveam. În ceea ce priveşte Ceahlăul, sunt două locuri de unde cam pleacă toate traseele: Izvorul Muntelui şi staţiunea turistică Durău. Vra să zică, am decis să mergem mai departe. Am apucat-o pe o şosea ("Transversala"), care taie peste o parte mai joasă a masivului, prin pădure. Destul de ruptă, dar practicabilă. Evident, GPS-ul nu o recunoaşte. Peisajele sunt minunate, în ciuda norilor cenuşii şi grei. Un drum de mai bine de o oră.
I se spune staţiune turistică, dar să nu se creadă că Durăul e vreo Sinaie ori aşa ceva. Niet, e o chestie mititică cu vreo trei hoteluri, cevaşilea vile, 2 magazine şi un ditatamai centrul ecumenic în jurul unei mânăstiri. În total cam 4 minute pe jos dintr-un cap în celălalt. Şi acolo ploua, chiar dacă mai uşurel. Corturile au rămas în portbagaj. Iar noi ne-am aciuat în nişte căsuţe. Din lemn. De două paturi, dar mari, aveai loc să te învârţi. Loc de grătar amenajat, grup sanitar cu duşuri civilizat amenajat. 40 de lei de căsuţă, ergo 20 pe cap de munţoman furajat.
Şi că veni vorba, Planul era să urcăm pe la cabana Fântânele, să ajungem pe platou şi să campăm sus, la cabana Dochia. Să "facem" platoul, să vedem marea, să ne scoborâm pe partea opusă, pe la "Duruitoare". Ştiţi istoria cu planul de acasă? Aha, aia. Ni s-a aplicat şi nouă. Am urcat, dar har Domnului că aveam pelerinele de ploaie cu noi. Cortul l-am cărat degeaba, a trebuit să ne cazăm la cabană. Nu am văzut marea, dar am fost martorii unui alt fenomen - o magnifică "mare" de nori. Altfel, traseele sunt uşoare, bine marcate şi aranjate. Pe undeva, par făcute mai mult pentru tătăici la pensie. Pe de altă parte, sunt frumoase şi se merită bătute. Măcar o dată în viaţă.
Mare parte din Ceahlău face parte dintr-o rezervaţie naturală. Ca să intri în parc trebuie plătită o taxă de 5 lei/persoană la punctul Salvamont din Durău. Pe munte sunt rangeri, care te pot întreba de chitanţă. Şi tot ei pot să-ţi producă o altă chitanţă, dacă te faci că nu vezi panourile şi intri în zona rezervaţiei interzisă turiştilor. Tot pe munte sunt şi urşi. Nu ca cei din Bucegi, obişnuiţi să-ţi mănânce din mână. Sunt din cei sălbatici, gata mai degrabă să-ţi mănânce mâna cu totul. De aia e bine să stai doar pe potecile marcate şi să ai atenţia la tine.
Şi, dacă te plictiseşti, zona are şi alte lucruri de văzut. Noi ne-am dat cu vaporaşul pe lacul de acumulare Bicaz (Lacul Izvorul Muntelui) - 10 lei, am vizitat Cetatea Neamţului (refăcută parţial de curând, merită văzută) - 5 lei, mânăstirea Secu, schitul Sihăstria. Şi sunt multe altele. Plus o tură prin orăşelele alea moldoveneşti. Veţi vedea cea mai mare colecţie de bunăciuni blonde:D.

Masivul Ceahlău văzut din Durău

Masivul Ceahlău văzut peste Lacul Izvorul Muntelui

Cascada Duruitoarea

Aşa se face un marcaj: locaţie, altitudine, coordonate GPS, direcţie, distanţă

Durău. Vedere de pe platou

Schitul Sf. Ştefan cel Mare de pe platou

Marea de nori (sus, jos şi următoarea)

Cabana Dochia

Vf. Toaca (1904 m)

Precum ziceam...

...noroc că nu ne-a ars soarele

Cabana Fântânele

Lanternă, imaginaţie şi timp de expunere mare

Barajul de la Bicaz

Cetatea Neamţului

Schitul Sihăstria (sus şi jos)

Mânăstirea Secu (sus, jos şi următoarea). În forma actuală ctitorită de Nestor Ureche, 1602

Inception

Ok, azi fusei să văd filmul mai sus anunţat. "Inception". Termen, care, apropos, de-a lungul filmului fu tradus de românaşii noştrii într-un mod tare neinspirat prin "începutul". Mai aproape de temă ar fi fost "inocularea", "inseminarea", "plantarea".
În esenţă, bazându-se pe o tehnologie furată de la US Army, Dom Cobb (DiCaprio) - alde erou principal - invadează subconştientul oamenilor, în somn, prin intermediul viselor contrafăcute, furându-le diferite idei şi informaţii. Musiu Cobb este un mercenar folosit de corporaţii în spionajul economic. Asta până când un magnat are o idee mai bună. El nu vrea informaţii, el vrea inocularea în capul unui competitor a ideii dezmebrării imperiului economic proaspăt moştenit. De aici începe (cronologic, că filmul începe de altundeva) acţiunea. Pe care nu o s-o povestesc, pentru că filmul merită văzut. Îl recomand. Fără să fie o capodoperă, mi s-a părut a fi foarte bun. Atenţie, nu este un film subţirel, de vară. Are o acţiune foarte complexă, multistratificată şi necesită multă atenţie şi memorie. Nivelurile se succed şi se întrepătrund rapid şi nu există pauze sau fire paralele, care să explice ce tocmai s-a întâmplat acum 10 minute. Filmul e un fel de puzzele şi tu trebuie să fii capabil să potriveşti cioburile.
Un singur punct negativ. De vreo 15-20 ani, Hollywoodul tot foloseşte o serie de idei furate din cinematografia europeană. Până în anii '90, cam tot sfârşitul de film american era happy end, erou bun le-o trage la bad guys şi rămâne cu fata. După aia, între alte furăciuni din Lumea Veche a fost şi conceptul de sfârşit în coadă de peşte, neclar, lăsat la imaginaţia spectatorului. Doar că yankeii au tot folosit chestia asta, până au reuşit s-o transforme într-un clişeu.
Altfel, Inception, alături de Gangs of NY, The Aviator, The Departed, Blood Diamond, Revolutionary Road, Body of Lies, Shutter Island (toate filme de văzut neapărat), este încă o bornă pe drumul care a însemnat transformarea unui puştan plin de ifose şi fiţe, dar talentat ("tânără speranţă") într-un bărbat matur, un actor excelent, care a confirmat.
PS: Nostimă şi destul de originală metoda de a fura un sărut.:D

C(e), M(ă), s-a terminat pe 2010?

Cică, s-a finit CM 2010 la fotbal. Ducă-se.
Vra să zică, am început expunerea cu concluzia. Da, nu prea sunt mare fan fotbal. Între noi fie vorba îl cam consider un joc ("sport" e cam mult spus) de ciobani analfabeţi, fără trimiteri la personaje contemporane de tristă celebritate. Cel puţin la noi.
Deci, CM 2010. Am văzut câte ceva de prin toate meciurile, dar numai unul integral. Respectiv Germania-Argentina, unul dintre cele mai mişto în opinia mea. Neavând "participare" am ales şi eu din ofertă o echipă cu care să empatez. Ca mulţi cunoscuţi de-ai mei am preferat echipele mici, underdog-ii. Şi nu am fost dezamăgit. Am ţinut cu Ghana, SUA şi Slovacia, care cred eu că nu au jucat rău. După ce "neamurile de la ţară" au fost trimise la bordeiele lor, au rămas doar "monştrii". De aici a fost mai uşor să aleg. În primul rând nu îmi plac latinii. În al doilea rând îi aproape detest pe italieni şi pe francezi. Şi m-am bucurat ţeapăn, când au ieşit din grupe şi încă la mod de mare umilinţă. Yes!!! Am mers pe mâna Germaniei, ţara căreia îi sunt eu cel mai fan în indiferent ce domeniu. Şi m-am bucurat de cele 4 boabe aruncate în capul "mâinii lui Dumnezeu". Din păcate, în semifinale li s-a închis şi "panţerelor germane". Cum tot ziceau dobitocii noştri de comentatori. De parcă au auzit ei de panzere bulgăreşti sau australiene (pentru necunoscători, panzer în germană înseamnă armură, blindaj). Prin urmare, în finală am ţinut cu Olanda. Mă rog, urmaşii lui Sancho Panza au câştigat pe merit, dar asta nu o să mă facă, aşa ranchiunos şi pricinos cum sunt, să îi plac mai mult. Dimpotrivă.
Chestia cea mai haioasă a campionatului ăsta nici nu a fost în josul Africii, ci în Germania. Mă refer la caracatiţul Paul. Cum le-a nimerit el pe toate. Oare îl putem întreba dacă scapă vreodată România de criză? Cred că face infarct doar când o auzi întrebarea. Dacă nu se ocupă de el marile case de pariuri, mai întâi.

Odessa în flăcări

"Odessa în flăcări" este un film turnat în 1942, după un scenariu scris de Nicolae Kiriţescu şi regizat de regizorul italian Carmine Gallone. Povestea este românească, drama unei familii pe fondul ocupării Basarabiei de către sovietici, în iunie 1940, apoi al ofensivei româneşti alături de celelalte puteri ale Axei (Planul "Barbarossa", 21 iun. 1941). Altfel, filmul este italian, de la actori la recuziteri. Sunt doar vreo 2-3 actori români, în roluri secundare. Şi în limba italiană. Binişor realizat, regizat şi jucat (sigur, după normele epocii). Personajele sunt destul de bine conturate. Fiind italian, musai au băgat şi muzichie destulă. Este, evident, un film de propagandă. Dar e bine făcut şi propaganda nu e una greţoasă. De fapt, bolşevicii au ieşit chiar "spălăţei". Eu nu am auzit ca Stalin să-şi care candidaţii la lagăre dincolo de cercul polar în vagoane de clasa a II-a. Niet, tavarişci. Se circula cu bou-vagonul, aproape fără măncare, apă şi căldură, la minus 20 de grade, săptămâni în şir, atât de înghesuiţi - sute în fiecare vagon - că de multe ori se stătea doar în picioare. Inclusiv cei care mureau şi care nu putea fi aşezaţi (o lectură mică din "Arhipelagul Gulag" al lui Soljeniţân ar fi o lectură instructivă pentru nostalgicii comunismului).
După instaurarea regimului de "democraţie populară", filmul a fost interzis. De fapt, a fost depus într-un fond cinematografic alături de alte filme, care nu puteau fi prezentate nici măcar tovarăşilor cu funcţii înalte. Nimeni nu a mai ştiu nimic de el, iar de la o vreme a dispărut cu totul, distrus de securitate sau de consilierii culturali sovietici. A fost descoperit, nu prea demult, în arhivele Cinecitta.
Una peste alta, este un film vizibil, care, în 1942, a luat marele premiu la Festivalul de film de la Veneţia. Dacă vreţi să-l vedeţi, îl găsiţi la http://telecinemateca.com/odessa-in-flacari-filme-romanesti/. Sfat: nu folosiţi setarea "full screen", o să vă acopere rândul de jos al traducerii.

Et in Sonisphere ego

Weekend-ul ăsta a adus în Bucureşti cel mai mare eveniment rock al anului (eventual, la paritate cu concertul AC/DC). Festivalul Sonisphere. Dacă tot i-am ratat pe aussies din motive independente de voinţa mea, am decis că, de data asta, o să merg fie ce-o fi. Din păcate, "nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremi" (e, care ştii cine a zis asta? - premiu) aşa că nu am putut merge şi vineri, deşi sunt un mare fan Manowar. Asta e. În schimb, nu prea sunt mare fan Rammstein, aşa că duminică îmi văd de alte afaceri. A rămas ziua de sâmbătă. De altfel, cea mai importantă pentru că azi scena a fost călcată de "The Big Four", cele mai mari patru formaţii de thrash metal / heavy metal, apărute în America, pe la începutul anilor '80, respectiv Anthrax, Megadeth, Slayer şi Metallica.
Nu o să mă apuc să descriu concertul. A fost super fain, o experienţă once in a lifetime. Chit că nu au mai cântat şi toţi împreună o piesă, cum au făcut în Bulgaria. Au intrat în scenă în ordinea în care i-am enumerat şi totul a mers din nemaipomenit spre extraordinar. Anthrax şi Megadeth au fost foarte buni, Slayer i-au întrecut, iar Metallica a fost tata lor. În rest, trebuie să vezi şi să simţi.
Organizarea nu a fost prea rea. Nu a picat sonorizarea deloc, lucru niţel de mirare, ţinând cont că suntem în Românica. Cam mulţi bodyguarzi pentru gustul roackerilor, cărora nu li s-a permis să facă pogo sau să-şi ţină gagicile în cârcă. Şi o mare bilă neagră pentru aşezarea toaletelor. Chiar lângă grătarele cu mici. Iar ca să ajungi acolo trebuia să treci printr-un culoar îngust, strâmtat şi mai mult de masa celor care stăteau la coadă la grătare. Parcă nu ştiau că vor fi nişte zeci de mii de oameni, care vor da gata nişte sute de mii de beri.
Faze din concert. Solistul de la Slayer purta un tricou cu... Slayer. Am mai auzit eu de self promotion, dar nici chiar aşa. Dave Mustaine de la Megadeth s-a împiedicat de o chestie pe scenă, de era să-şi ciobească nasul. Robert Trujillo de la Metallica avea o chitară, pe care scria Dracula. Şi, evident, a venit şi momentul când James Hetfield a comis-o: "Talk to me, Budapest", la care roackerii au ripostat scandând Bucharest. Bine, după aia a reparat-o şi, până la sfârşit a tot adus în discuţie numele real.
Acum, am înţeles că AC/DC e posibil să fi avut ultimul lor turneu, dar sper că aştilalţi or să mai vină pe aici. Păcat că, odată cu toţi monştrii sacri ai rock-ului, o să cam dispară şi muzica lor. De douăzeci de ani nu am auzit de vreo nouă trupă, care să merite a fi menţionată.
La ieşire, pe stradă, între grupurile de fani cu tricouri negre, trei gagici. Sandale lucioase cu toc înalt, colanţi până la jumătatea gambei, tricouri multicolore, jeci albe, genţi cât turbinca lui Ivan agăţate la îndoitura cotului. Ce mai, toată alura lor ţipa că sunt piţi. Şi aveau ele următorul dialog. "Hai, fată, că a fost drăguţ şi azi, chiar dacă a ţinut aşa mult." "Da, da' mie mi-a plăcut mai mult ieri, la Manowar." Vineri, o prietenă a mea era ofticată că iar va merge la un concert rock stricat de ploaie şi considera că ăsta e blestemul cocalarilor. Vezi, Ruxi, de ce n-a plouat? Cocalarii au fost şi ei la Sonisphere. Asteroidul ăla e sigur pe drum încoace.
O să bag şi nişte poze. Scuzaţi calitatea, dar telefonul meu nu e cine ştie ce sculă.

De ce iubesc Australia?

Eu am o mare problemă. Bine, recunosc am mai multe probleme, de toate tipurile şi culorile. În cazul de faţă vreau să mă refer la problema cu somnul. Din fabricaţie, am o problemă în ceea ce priveşte culcatul şi trezitul devreme. În mod normal, eu funcţionez la parametri maximi după amiază şi seara-noaptea. Rar reuşesc să adorm de la zece, indiferent cât mi-e de somn. În schimb, e musai să mă cert cu ceasul în fiecare zi, la şase dimineaţa. Calitatea mea de om matur, responsabil şi, mai ales, ouvrier, mă obligă. Asta înseamnă că dorm vreo şase ore pe noapte, dintr-un necesar de opt, poate nouă. Asta mai înseamnă că, de câte ori pot, îmi scot pârleala în week end. În serile alea îmi deconectez orice legătură cu lumea, iar dimineţile nu îmi activez niciun telefon, înainte de doi'şpe. "De câte ori pot", din păcate, înseamnă "nu prea des". Ca un habitant într-o cucerire a epocii de aur (a se citi "bloc") deţin în uzufruct un grup numeros de fiinţe destul de primitive, denumite vecini (homo habilis vecinus). Primitivi, dar extrem de diurni şi lucrativi, se trezesc înainte de orice găină şi, imediat, se lansează în tot felul de activităţi gospodăreşti, care mai de care mai zgomotoase. Pe cât se pare, practică intensiv două sporturi de masă: tăiatul gresiei cu flexul cât-mai-devreme, respectiv găuritul pereţilor cu rotopercutorul înainte-ca-limba-mică-să-ajungă-la-orele-din-două-cifre.
Ce este, în realitate, de iubit la Australia? Căldura e înăbuşitoare. Animalele sunt ciudate, majoritatea veninoase. Oamenii sunt nişte prăjini blonde şi pistruiate, cu un accent enervant. Şi nici ei nu mai formează majoritatea, s-au umplut de negri, indieni şi chinapareţi (da' de ăia urâţii, gen malaiezieni şi birmanezi). Mâncarea e proastă. Kylie şi Nicole trăiesc prin America. Dar... Acolo mai sunt şi locuri unde, dacă vrei să vizitezi un vecin, trebuie să îndeşi portbagajul cu benzină şi mâncare pe trei zile.

La pomul lăudat...

Introducere.
În Militari, la Lujerului este un hypermarket Cora. Ceea ce pe mine mă coafează foarte bine, măndelul locuind câteva porţi mai la vale şi făcând dese vizite aici. Prin Militari se mai există şi un hypermarket Carrefour şi unul Auchan, mai bine situate ca ofertă şi ca preţuri decât Cora, dar mult mai prost situate ca geografie. Nu se face să pierd o groază de timp până acolo pentru nişte cumpărături obişnuite. De o vreme, spre bucuria subsemnatului, la Gorjului, deci aproape, s-a deschis un "mini-hypermarket" (dacă a mai pomenit careva aşa o struţo-cămilă) Carrefour.
Cuprins.
Azi, am dat o raită. La intrare, mă opreşte o tanti badigard: "Nu aveţi voie cu sacul înăuntru, trebuie să-l lăsaţi în dulap, aveţi şi cheiţă". Mă uit la ea dintr-o parte. Nu mi s-a mai cerut asta, niciodată, la niciun hypermarket. Îi fac pe plac. Mă înfig într-un coş, scot din buzunar o listă de juma' de pogon şi purced printre rafturi. Dezamăgire cruntă. Oferta, minoră; preţurile, majore. Până la urmă, iau vreo 3-4 produse, care erau într-adevăr mai ieftine decât la concurenţă, dar nu la o diferenţă semnificativă. Mai mult ca să nu ies cu mâna goală.
Varza de la casă nu ştie să folosească cititorul de carduri. Moşmondeşte boscorodind mărunt din buze şi uitându-se, din timp în timp, la mine. Ba da, am cash, chiar bani potriviţi, dar nu vreau să te ajut. Descurcă-te. Într-un târziu, îi iese. "Punguţă aveţi?" (Cum mama dracului să am, dacă mi-aţi oprit-o la intrare) Nu am. "Doriţi?" (Nu vă dau 20 de bani nici dacă...) Nu. În fine, semnez chitanţa şi îngrămădesc cumpărăturile ad labam. Îmi întinde bonul. Îl iau, din reflex, mototolindu-l în palmă. La ieşire, mă acostează un nene badigard. Să-i arăt bonul. Deşi postul lui e la nici trei metri de casă, iar eu am văzut clar că m-a văzut că am trecut pe acolo. Îi întind cocoloşul de hârtie. Îl desface conştiincios şi verifică fiecare produs.
Concluzie.
Muriţi, băăăă!

Ce înseamnă să fii un bun creştin?

Sau mic ne-eseu total anti-filosofic.
Cam 98% dintre români se consideră religioşi. BOR este instituţia cu cea mai mare credibilitate pe tăpşanul de plai mioritic. De departe. Probabil că e la fel şi la celelalte culte. Dacă îi întrebi de ce se consideră credincioşi şi ce ar trebui să facă un bun creştin (ok, nu vreau să exclud pe nimeni, deci, sau necreştin), îţi vor răspunde în nişte şabloane învăţate în familie, la biserică, la şcoală sau de prin presă. Vra să zică bun creştin eşti dacă mergi la biserică, măcar duminicile şi la marile sărbători, dacă ţii posturile şi celelalte tradiţii religioase (fie ele şi păgâne la origini, vezi ramurile de salcie de Florii; toată sărbătoarea Floriilor, ce mai la deal-la vale), să nu faci rău, să faci bine, etc. O, şi mai ales este un bun creştin cel care crede neîndoit în toată dogma. Câţi se ţin de asta? Eu am avut o experienţă personală cu cineva, care poza în apogeul credinţei: cruci, când trecea prin faţa bisericilor; participat pe la slujbele importante; respectarea obiceiurilor; interdicţia de a rosti "blasfemii"; până şi ideea că pun maşina de spălat duminica a fost considerată scandaloasă. Dar nu s-a jenat deloc, când a fost vorba de a minţi şi trăda.
Şi cam aşa fac toţi. Toleranţă zero. Faţă de cerşetorul, care a dormit în scara blocului şi le-a murdărit preşul. Faţă de vecinul de deasupra, ai cărui copii fac gălăgie. Faţă de oricine ne-a greşit cât de puţin. Mai degrabă donăm ceva bani celor loviţi de vreo catastrofă naturală pe alte continente, decât unora aflaţi la 3 judeţe depărtare. Sau decât să întrebăm un vecin cu ce îl putem ajuta. Se merge la biserică. Unde se bârfeşte, se comentează politică, fotbal, cunoscuţi, se holbează ochii după reprezentanţi ai sexului opus. Se ţine post, timp în care, de asemenea, se minte, se înjură, se invidiază. Să mai vorbesc de mâncătoria de la serviciu sau de hoţie, ajunsă sport naţional? Şi aşa mai departe, şi mai departe.
Ce mă distrează e că, în timp ce are aşa covârşitoare încredere în Biserică, românul zice să faci ce spune popa, nu ce face popa. Deci, se recunoaşte că preoţii sunt corupţi, că sunt perfizi, că te lasă cu mortul pe masă, dacă nu le dai cât cer. Că Dumnezeul lor e banul şi crucea lor e goana după avuţie. Şi vă zic eu, pe stil vechi, cei mai mulţi dintre "oamenii Bisericii" au colaborat, într-un fel sau altul, cu securitatea, cu regimul. Nu sunt toţi aşa, dar cu câteva floricele nu se face primăvară. Teoria e că instituţia e curată, nu trebuie confundată cu oamenii, care o compun şi care sunt, ca toţi oamenii, păcătoşi. Zău? Atunci, de ce nu se face diferenţa asta pentru toate instituţiile? Nu Justiţia e coruptă, ci judecătorii. Nu Parlamentul e ineficient, ci parlamentarii. Cât despre credinţă, pentru majoritatea celor din jur se rezumă la câteva generalităţi auzite sau citite pe te miri unde. Lumea e mai interesată să afle despre blonda lui Bote din vreun tabloid, nu de Apocalipsă. E inutil să întreb câţi au citit Biblia (aha, ceaslovul ăla gros cât două cărămizi), într-o ţară, unde 48% din populaţie, în viaţa ei, nu a citit o carte de un cap la altul. De fapt, pentru majoritatea românilor, credinţa se traduce nu prin iubirea necondiţionată a aproapelui, ci printr-o cât mai mare intoleranţă faţă de cei care sunt altfel decât majoritatea. Fie că e vorba de altă credinţă, altă culoare politică sau a pielii, orientare sexuală sau gusturi muzicale (aici nu intră, bunînţeles, cocalarii şi manelarii, care ar trebui scoşi în afara legii; există şi nişte limite, totuşi).
Ei, poate am exagerat. În care caz, sunt gata de lapidare. Hai, care ai tupeul să ridici primul piatra?
Sper că Dumnezeu este tare răbdător şi milostiv cu copiii lui. Altfel, mi-e că se cam plictiseşte singur pe acolo, pe sus.

Traian Vladimirovici Putin sau cum Micul Paris va deveni Mica Moscovă

Aşa, deci... Acum ceva zile şi de restul ore, Băse ieşi pe sticlă şi anunţă cu voce hotărâtă şi privire ferm încrucişată că situaţia economică e albastră, ba chiar bate spre căcăniu, şi trebuie să se taie în carne vie. După sistemul amputăm piciorul, salvăm restul. Dar despre faptul că nu s-au luat măsuri mai demult, despre FMI şi cerinţele lui, despre bieţii pensionari şi / sau bugetari, despre corupţie şi clientelă s-a tot behăit cu mult aplomb în media ultimelor zile. Nu despre asta vreau să vorbesc.
În schimb e un alt lucru interesant. De ce Piratul a anunţat primul catastrofa şi, abia după aia, şi-a cântat partitura şi boculete? Despre asta s-a vorbit foarte puţin. Şi doar ca să se îngroaşe ideea că Băsescu conduce de fapt guvernul, iar Boc este o cârpă slugarnică. Ca şi cum nu era vizibil şi fără chestia asta. Dar, oare, numai atât? Că eu, unul, nu sunt prea mulţumit de explicaţie. Ceva lipseşte din tablou.
În primul rând, eu cred că Băsescu a luat lecţii din ce i se întâmplă Bunicuţei (aka Iliescu) şi nu vrea să ajungă şi el un bunicuţ, pe care nepoţii Blaga, Videanu şi Berceanu îl scot la geam, doar când vine pensia (alegerile). El vrea să deţină puterea de lider maximo şi după ce nu va mai fi la Cotroceni. Atât în PDL, cât şi în ţară. Şi îşi pregăteşte terenul de pe acum. A ieşit primul pe post pentru a servi de paratrăznet. Cum Boc, este văzut ca o marionetă, preşul va încasa toate şuturile (interesant, totuşi, că o face de aşa natură, încât să arate şi o oarecare delimitare de guvern). Lui nu-i pasă dacă pierde din popularitate, nu mai are dreptul să candideze. În schimb, nu vrea instabilitate şi alegeri anticipate. Are nevoie de un guvern PDL, care să organizeze alegerile viitoare. Şi, cred că nu greşesc prea mult, dar guvernul ăsta nu va mai fi condus atunci de Boc. Zic unii că piticul atomic va zbura maxim la toamnă. Eu nu cred. Un asemenea gest trebuie să aibă efect maxim. Oamenii au memorie scurtă, deci Boc e mai degrabă că va "merge pe scândură" (pentru cei care nu citesc aventuri cu piraţi s-a inventat google) mai prin vara lui 2012, în pregătirea alegerilor. Deşi, e posibil să-l sacrifice şi mai repede, dacă se convinge că astfel e mai bine pentru ca partidul să rămână la guvernare (poate fi o condiţie a partenerilor de coaliţie, au şi ei un electorat de împăcat).
Faza a doua va începe după alegerile, prezumtiv câştigate de PDL, în 2012. Mai întâi, Băsescu va arunca pe piaţă pe cel care, cu blagoslovirea lui, va fi uns candidat la preşedinţie. Adică îşi va stabili succesorul. Cel mai probabil, un tip mai tânăr şi mai intelectual, gen. Nişte ochelari nu ar strica. Şi o poziţie politică precedentă, dar care să nu-l amestece în troaca naţională. Europarlamentar, poate? Calmaţi-vă, nu, nu-i fie-sa. Cristian Preda ar cadra, însă mai sunt şi alţii pe acest tipar.
După 2014, vine faza a treia. Marinerul va fi numit prim ministru de noul preşedinte (Un alt motiv pentru care, acum, ia totul asupra lui. Între timp, România va fi ieşit din criză, iar el va putea juca rolul salvatorului. Cel care a intervenit şi a făcut ordine) şi va redeveni şi liderul partidului. Al unui partid niţel curăţat. Probabil că, până atunci, va profita de povestea cu criza ca să zboare pernele de sub fundurile unor baroni (cei trei mari de mai sus, cu precădere). Că ei au multă putere în teritoriu şi sunt nişte hopuri pe calea totalei dominări asupra partidului.
Nu sunt vreo sibilă sau vreun prooroc, dar mi se pare un foarte logic şi pefect plauzibil curs al lucrurilor. Dar, în nemuritoarele cuvinte ale englezului Goethe, "qui vivra, verra".
Hai, dasfidania.

Cronică de nuntă

Nu prea sunt mare amator de nunţi. Am un număr destul de ridicat de oameni, pe care eu îi (respectiv, ei mă) pot considera prieteni. Iar o bună parte dintre ei ţin neapărat să îşi "unească destinele". Şi nu le ajunge că se nenorocesc, nuuuu, e musai să go down with a bang. E musai să se arunce cu zaiafet în rude şi cunoscuţi.
Chiar azi am participat la un asemenea eveniment. Cronica lui nu diferă, în linii mari, de oricare altă nuntă exercitată oriunde prin românica. Doar că, aşa cum o resimt eu, o nuntă diferă niţel de felul cum o văd ceilalţi. Şi anume...
Mai întâi trebuie să te pui la ţol festiv. Detest să port aşa ceva. Mă face să par ţeapăn, este nepractic şi total incomod. Cu accent deosebit pe pantofi. Parcă e o conspiraţie mondială a cizmarilor (dacă aud expresia "designer", sparg capete) ca mocasinii de ocazii speciale să fie cât mai strâmţi şi incomozi. Probabil să te facă să păstrezi o alură cât mai marţială şi oficială, nu care cumva să te apuce hlizeala prin biserică.
Actul întâi se desfăşoară la starea civilă. Acolo "ofiţerul" încă foloseşte tipicul din perioada comunistă, cu discursul despre statul, care ocroteşte familia (zău? şi alde Boc ştie?) şi cu expresia de o idioţenie magistrală: "Acum, soţul poate felicita soţia". Deci, nu poate să o sărute, ca în restul lumii civilizate, ci să o felicite. Parcă îl şi văd pe împricinat strângând tovărăşeşte mâna prospetei consoarte şi spunându-i: "Dragă, te felicit. Să ştii că ai luat un băiat bun, nu prea frumos, nici prea avut, dar te iubeşte la nebunie şi, în plus, nici nu mai găseai tu aşa un mocofan pe toate drumurile".
Partea a doua se întâmplă la biserică. Vă rog, cine ştie să-mi spună şi mie de ce Biserica noastră ortodoxă are nişte slujbe lungi cât o zi de post? De ăla negru. Şi plictisitoare peste poate. Singura parte mai interesantă e când popa explică miresei că femeia tebuie să asculte de bărbatul ei în toate cele. Vise, taică părinte.
Şi ajungem la restaurant. Mese de patru persoane, aranjate pentru şase. Scaune decorate cu funde imense pe spătar, un kitsch de zile (sau, mă rog, nopţi) mari. Multă lume, pe care nu o cunoşti, chestie destul de naşpa pentru un tip oarecum asocial ca mine. Rareori se foloseşte un dj. Nu, nunţile adevărate se fac cu orchestră. Care cântă destul de afon tot felul de piese străine, dar mai ales lăutăreşti sau de muzică populară (nota bene - nu îmi place nici una, nici cealaltă). Iar, dacă eşti cu adevărat ghinionist, manele (din fericire, azi nu a fost cazul). Şi nu doar cântă afon, cântă foarte tare. Nu ai auzi un avion de vânătoare decolând. De la trepidaţiile staţiei îţi vibrează plămânii, inima se lipeşte de ficat, rinichii ţopăie prin esofag. Două burghie imense îţi sfredelesc timpanele. La un moment dat, am ieşit câteva minute afară, să mă mai limpezesc. La 50 de paşi de local "muzica" reuşea încă să acopere maşinile de pe bulevard. Nu ştiu de ce se consideră că nu e cazul ca lumea să şi discute la masă. Nu ştiu de ce se serveşte doar vin alb. Pe care nu-l suport. Nu ştiu de ce tortul miresei e neapărat de tip diplomat. Bleah! Te faci că nu vezi cei 400 de ochi aţintiţi spre tine, te faci că nu simţi inchiziţiile cu şireturi din picioare, vrei să dansezi. Ringul e mic, e pe traseul chelnerilor, te împiedici în cutele mochetei, te loveşti de alţi dansatori. Şi, nu, nu ai măcar şansa să fie blonda aia, de la masa vecină, pe care ai pus tu ochii. La sfârşit, vine darul. Pentru o noapte de "distracţie" dai cât pentru un week end la mare. Dar sunt prietenii tăi, trebuie să-i ajuţi.
În loc de concluzie 1. Am o cunoştinţă, bisnis umănă, care conduce o firmă ce se ocupă cu organizarea de nunţi (altfel, ea e destul de divorţată, gen). În 2008, firma a făcut 10 ani şi s-a gândit ea să facă un fel de petrecere tematică, la care să invite toate cuplurile, a căror nuntă o organizase. Doar că vreo două treimi divorţaseră, între timp.
În loc de concluzie 2. Dacă scoteam gagica la un restaurant prin centru, ieşeam mai ieftin (inclusiv în varianta "cu taxiul, pisoi"), evitam traumele fizice şi psihice, ba, cu niţică baftă, aveam şanse reale şi la un blowjob.
În loc de concluzie 3. Da, mai sunt invitat şi alte nunţi anul ăsta. Şi, da, mă voi duce şi la ele. Că doar, prietenul la nevoie se cunoaşte.