Mânăstirea Cârța

A fost întemeiată la începutul sec. 13 - aproximativ în anii 1205-1206. Regele maghiar Andrei al II-lea a donat un teritoriu ordinului monahal al cistercienilor, care a întemeiat aici o mânăstire dependentă de abația de la Igriș din Banat (la rândul ei subordonată abației de la Citeaux, centrul ordinului cistercian). Inițial clădirile complexului au fost ridicate din lemn, abia după 20 de ani apărând o biserică și unele anexe din piatră. Aceste prime construcții, ridicate în stil romanic, au fost distruse cu ocazia marii invazii mongole din 1241.

În 1260 au fost demarate lucrări de refacere a mânăstirii, de data aceasta în stil gotic. Ritmul a fost destul de lent - abia după anul 1300 au fost finalizate biserica de mari dimensiuni și o bună parte a celorlalte clădiri. Asta deși mânăstirea era una destul de bogată. Un document emis de cancelaria regelui Carol Robert de Anjou în 1322, prin care erau acordate o serie de privilegii mânăstirii, enumera 10 așezări aservite acesteia.

În a doua jumătate a sec. 14 mânăstirea începe să decadă. În 1357 aici se mai găseau numai 13 călugări. Distanța mare față de sediul central al cistercienilor, precum și unele conflicte ale regilor maghiari cu Imperiul German, au făcut ca mânăstirea de la Cârța să nu beneficieze de sprijinul religios, politic și economic de care se bucurau alte abații cisterciene din Europa Occidentală. 

În sec. 15 mânăstirea a fost obiectul mai multor atacuri turcești de jaf. În cele din urmă, în anul 1469 sau 1474, Matei Corvin a desființat mânăstirea. Aceasta în urma, zice tradiția, plângerilor localnicilor că satul lor a fost distrus în repetate rânduri din cauza prezenței complexului monahal. Proprietățile sale au fost acordate eparhiei catolici săsești din Sibiu. Clădirile, inclusiv biserica, au fost lăsate în părăsire și, cu timpul, s-au părăginit. În 1648 mare parte a bolților bisericii s-au prăbușit.

Azi se mai păstrează fațada principală și partea dinspre altar. Nava principală este distrusă în mare parte, în locul ei fiind organizate o curte interioară și un cimitir pentru soldații germanii locali căzuți în Primul Război Mondial. Partea dinspre est a bisericii, rămasă intactă, a fost închisă cu un zid nou ridicat în sec. 17, servind în continuare ca biserică luterană pentru comunitatea săsească din Cârța.

Resturile peretelui de nord al bisericii. S-au păstrat contraforții de susținere.

Fațada principală a bisericii.

Interiorul fostei biserici.

Se observă părți din cele două ziduri interne care despărțeau nava principală a bisericii de cele două nave laterale.

Palatul Brukenthal din Avrig

A fost construit de către baronul Samuel von Brukenthal, jurist sas, mare patrician din Sibiu și guvernator imperial al Transilvaniei între 1774-1787. Acesta avea un palat impresionat în orașul de reședință (pe care l-a transformat în cunoscutul muzeu). Complexul de la Avrig a fost construit între 1757-1770 în stil baroc târziu ardelean în stil baroc târziu ardelean, pe o terasă cu vedere asupra Văii Oltului. Ulterior, la sfârșitul sec. 18 - începutul sec. 19, i s-au adus mai multe modificări. În fața palatului, coborând către râu, a fost organizat un parc, tot în stil baroc - singurul de acest gen din Transilvania. Parcul era împărțit în mai multe componente - grădina franceză, grădina engleză, grădina olandeză și era împodobit cu fântâni arteziene, statui și ruine artificiale, după modelul palatelor din Viena. De asemenea, adăpostea numeroase plante exotice rare.

După moartea baronului, proprietatea a fost vândută în mod repetat, ajungând în cele din urmă în posesia Prezbiteriului Comunității Evanghelice din Transilvania. După 1948, regimul comunist naționalizează palatul și îl transformă în sanatoriu pentru bolnavii de tuberculoză. Marile săli din clădirea principală au fost împărțite în camere mai mici prin ridicarea de noi ziduri, iar grădinile au fost desființate; în locul lor s-a cultivat fân. După o vreme, sanatoriul a fost închis și doar în orangerie a continuat să funcționeze un dispensar. Nemaiavând niciun rol, clădirea principală a fost lăsată în paragină.

În anii '90 palatul și grădinile au fost retrocedate comunității săsești. Ambele componente ale fostei bijuterii baroce se găseau într-o stare jalnică. În 1997 a fost înființată Fundația Brukenthal, care, cu sprijinul guvernului german, a început restaurarea palatului. Din păcate, sprijinul financiar (extern ori intern) nu a fost prea mare. Astfel, grădinile au fost curățate și amenajate cât de cât, iar oranjeria a fost integral restaurată și transformată în restaurant (sală de concerte, de conferințe, după caz), având și câteva camere pentru cazarea turiștilor. La palatul propriu-zis mai este mult de lucru. Măcar au consolidat zidurile și au reparat acoperișul, oprind degradarea cauzată de ploi și zăpezi. Se pot vizita câteva mici camere de la parter, unde este organizată o expoziție cu obiecte săsești de la cumpăna sec. 19-20.

Orangeria.

O tură pe Valea Sâmbetei

De la mânăstirea Sâmbăta de Sus se poate face o drumeție până la Cabana Valea Sâmbetei. Traseul este ușurel și nu prea lung, pretabil pentru cam orice categorie de vârstă și / sau stare a încheieturilor.

Exact de lângă mânăstire începe un drum forestier, pe care mergi cale de cam 4 kilometri de-a lungul pârâului Sâmbăta. Se merge ușor, panta este minimă. Marcajul este triunghiul roșu.

După vreo oră, ajungi la un fel de bifurcație. Un drum forestier pleacă la stânga, urcând ceva mai abrupt. Pe marginea lui găsești un indicator...

Despre cabană niciun semn. Pe cât se pare, Consiliul Județean Brașov, ori ce instituție se ocupă de marcarea traseelor montane, este interesat doar de pelerini, nu și de turiștii fără aplecare spre cele sfinte. Ca să nu mai vorbim că au deturnat un marcaj turistic - triunghiul roșu, adică. Cum noi nu la chilia părintelui voiam să ajungem, am dat roată ochii și am observat ceva mai departe desprinzându-se spre dreapta o potecă și o punte peste pârâu. Poteca nu era marcată, dar, după oarece discuții și pertractări, am decis să traversăm apa.

Abia după mai mult de jumătate de oră de mers, am întâlnit și un indicator pentru cabană. Care se prezenta într-o stare deloc bună...

Cabana Valea Sâmbetei poate fi punctul final al unei scurte drumeții (cam 3 ore dus de la mânăstire) sau punctul de plecare al unui traseu de creastă - eventual către Vârful Moldoveanu. Prețurile vara trecută arătau cam așa...

Fereastra Mare a Sâmbetei

Mânăstirea Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus

Cum ziceam în alt articol, moșia Sâmbăta de Sus a fost achiziționată de marele vornic Preda Brâncoveanu, în anul 1654. Trei ani mai la vale, noul proprietar construiește un schit cu o bisericuță de lemn pe valea râului Sâmbăta.

Nepotul zisului boier oltean a fost domnitorul Constantin Brâncoveanu. Aceasta a transformat schitul într-o mânăstire, ridicând și o biserică de piatră (cândva între 1696-1707). Fresca interioară a fost pictată în anul 1766 de zugrafii Ionașcu și Pană. Din 1699 Transilvania devenite parte componentă a Imperiului Habsburgic. Adept al impunerii cultului catolic, împăratul Leopold I a încercat să-i atragă pe români prin înființarea Bisericii Unite cu Roma (Greco-Catolică). Tot în acest sens, de-a lungul sec. 18 numeroase așezăminte monahale ortodoxe din Transilvania au fost desființate și distruse de autoritățile austriece. Mânăstirea de la Sâmbăta de Sus a fost cruțată o lungă perioadă din respect pentru domnitor, care fusese un aliat (și chiar primise titlul de prinț al Imperiului Habsburgic) și urmașii săi. Însă, după 1722 moșia a fost pierdută în favoarea unui negustor român din Sibiu, căruia familia Brâncoveanu îi datora o sumă considerabilă de bani. În aceste condiții, autoritățile au renunțat la timiditate. În 1785 mânăstirea era desființată, iar biserica bombardată cu artileria și grav avariată.

Deși Brâncovenii și-au recăpătat proprietatea, mânăstirea tot desființată a rămas. Abia după realizarea Marii Uniri, în  anul 1926, mitropolitul ortodox al Ardealului, Nicolae Bălan, a demarat acțiunea de refacere a așezământului. Prima etapă a lucrărilor a luat sfârșit în 1946, când noua mânăstire a fost sfințită. Pe cât posibil frescele din sec. 18 au fost păstrate și restaurate. Noi construcții au fost adăugate mânăstirii în anii '70-'80 și după 1989.

Biserica mânăstirii către sfârșitul sec. 19.

Pictura din pridvorul bisericii este nouă, realizată după refacerea mânăstirii.

În interiorul bisericii s-a păstrat (și a fost restaurată) fresca din sec. 18.

Biserica a fost resfințită în 1946, iar regele Mihai a fost între ctitori, deci o frescă cu chipul său a fost adăugată într-un loc în care vechea pictură nu a putut fi recuperată. După venirea comuniștilor la putere, portretul regelui a fost acoperit cu var.

Scara către biserica nouă.