Albi

Este un oraş din sudul Franţei, situat pe râul Tarn. Centrul vechi al oraşului, respectiv zona din jurul catedralei, este inclus pe lista monumentelor UNESCO.
Localitatea a fost înfiinţată, ca mai toate oraşele franceze, de către gali. Prin sec. 1 î.Hr., romanii au cucerit regiunea şi au numit urbea civitas albigensium = oraşul albigensilor (locuitorii se numesc aşa şi astăzi); probabil după numele tribului galic de acolo. În rest romanii nu au făcut prea mare lucru. Foarte puţine ruine de tip roman au fost descoperite, ceea ce înseamnă că Albi nu a avut vreo importanţă deosebită pentru ei şi i-au lăsat pe urmaşii lui Asterix să-şi ducă stilul lor de viaţă tradiţional nestânjeniţi, câtă vreme dădeau cezarului ce era al lui. Date despre evoluţia cetăţii în cadrul imperiului nu s-au păstrat. Se ştie doar că, în anul 405, este menţionat un episcop local, ceea ce ar arăta că oraşul se dezvoltase suficient de mult, încât să merite o episcopie.
După căderea Imperiului Roman de Apus, regiunea a încăput pe mâinile vizigoţilor, apoi, în sec. 6, a fost cucerită de franci. Ambele schimbări de regim, pe cât se pare, nu au produs efecte secundare negative. Mai distructiv pentru albigensi se arată că ar fi fost marele incendiu din 666.
Din sec. 9, importanţa oraşului ca punct strategic începe se crească. Cetăţenii profită de monopolul comerţului de-a lungul părţii navigabile a Tarnului. Deasemenea, construirea unui pod de piatră peste râu, pe la 923, a însemnat mutarea prin oraş a unui important drum comercial ce lega oraşele din Aquitania cu cele din nord, dar şi cu Italia şi Spania.
Deşi centru episcopal, Albi este cucerit de noua erezie cathară. Aceasta era o credinţă dualistă derivată din secta balcanică a bogomililor, la rândul ei influenţată de o mişcare mai veche anatoliană - paulicienii; iar aceştia probabil şi-au tras ideile din maniheismul persan. Erezia cathară s-a răspândit în tot sudul Franţei,  inclusiv în rândul unor case domnitoare, precum conţii de Toulouse.
În esenţă se predica existenţa a doi Dumnezei. Unul rău - puternic, dar nu atotputernic şi nici atoatecunoscător (nu este conştient de existenţa celuilalt Dumnezeu), violent şi răzbunător, cel care a făcut lumea materială y compris pe om (a fost asemuit Dumnezeului din Vechiul Testament; în alte variante cu Lucifer). Întrucât lumea materială este făcută de el, aceasta este în esenţă rea. Oamenii, prin urmare, sunt răi din fabricaţie. Şi un Dumnezeu bun, milostiv, atotputernic şi atoatecunoscător (Dumnezeul din Noul Testament - trebuie să recunoaştem că cele două părţi ale Bibliei prezintă două divinităţi tare deosebite). Acesta este la curent cu acţiunile celuilalt. El observă că oamenii sunt singura parte a creaţiei corupte, ce pot fi salvaţi, întrucât sunt dotaţi cu raţiune şi pot deosebi binele de rău. Aşadar, El le oferă oamenilor suflete şi îl trimite pe Fiul Său (în alte variante trimite o prezenţă feminină - Sofia = Înţelepciunea Divină) pentru a-i aduce pe calea binelui. Dar, cum carnea este coruptă, intrarea în Paradis se poate face doar prin renunţarea totală la cerinţele cărnii.
Erezia (sau mănunchiul de erezii, căci erau mai multe variaţii pe aceeaşi temă) respingea, deasemenea, toate dogmele Bisericii Catolice, considerată instituţie clădită de oameni, deci coruptă. În zona Albi aceste erezii au fost atât de răspândite, încât catharilor li s-a mai spus şi albigenzi. În 1209 papa Inocenţiu III decide organizarea unei cruciade împotriva albigenzilor. Regele francez, Filip II August, şi-a oferit cu mult entuziasm ajutorul, căci de multă vreme pusese ochii pe comitatele sudice, ce-i erau vasale doar cu numele.
Una peste alta, o armată cruciată ia cu asalt Carcassonne şi, cu multă pietate creştină, arde, jefuieşte şi masacrează majoritatea populaţiei, drept pildă. Pildă însuşită pe deplin de cetăţenii din Albi, care o dau repede cotită şi pretind cu figuri inocente că fii mai loiali decât ei Biserica nu va mai găsi. Episcopul, deşi nu crede o iotă, acceptă predarea, oraşul este scutit de prezenţa cruciaţilor, dar îşi obligă turma să construiască o catedrală nouă, un palat episcopal fortificat şi face din Albi unul din sediile importante ale Inchiziţiei.
Oraşul este lovit de Ciuma Neagră, din 1347-1350, dar într-o măsură mai redusă decât alte regiuni. Iar refacerea este rapidă. În sec. 15-16, Albi prosperă peste măsură din cultura unor buruieni locale, numite pastel, din care se extrag o serie de vopseluri pentru textile, în special un albastru închis specific.
Din punct de vedere religios, uitate sunt scăpările eretice. Catolicismul este bine ancorat. Atât de bine, încât Albi este unul dintre puţinele oraşe, în care calvinismul nu a câştigat prea mulţi adepţi. În perioada războaielor religioase din sec. 16, albigenzii rămân loiali puterii centrale şi, nu doar că îşi apără zidurile cu succes, dar trimit expediţii împotriva hughenoţilor din vecini. La nevoie şi ard vreo câţiva, pentru a se face mai bine înţeleşi. Această loialitate faţă de dinastie nu prea a priit cetăţenilor, când cu Revoluţia Franceză Mulţi notabili locali au plecat într-o neplanificată vacanţă peste Alpi, decât să rişte o intervenţie a autorităţilor revoluţionare asupra înălţimii lor.
Astăzi, Albi este un oraş cu 50.000 de locuitori, ce prosperă din turism şi exploatarea cărbunelui.

Palatul episcopal.

Una din puţinele rămăşiţe romane.

Catedrala din Albi este dedicată Sfintei Cecilia. A fost construită între 1287-1440 în stilul gotic caracteristic sudului Franţei. Deoarece în regiune nu există piatra necesară unei construcţii de mari dimensiuni, s-a utilizat cărămidă roşie. Construită în urma evenimentelor legate de cruciada împotriva albigensilor, basilica are aspectul unei fortificaţii. Zidurile sunt groase, înalte şi dotate cu turnuri, care joacă şi rol de arce butante. Turla este cea mai masivă construcţie de acest gen, pe care am văzut-o vreodată; construcţia ei s-a încheiat abia în 1492. Are 78 de metri înălţime şi o grosime a zidurilor de 3 metri. Una peste alta, catedrala din Albi este considerată cea mai mare construcţie de cărămidă din lume.

Prin contrast cu zidurile masive de cetate, interiorul este splendid decorat cu fresce şi sculpturi policrome. Fresca a fost realizată în sec. 15-16 de artişti renascentişti italieni şi este cea mai mare din lume. Lăcaşul este singura catedrală din Europa, ce are tavanul şi pereţii pictaţi integral, respectiv 18.500 metri pătraţi de frescă. Vorbim, deasemenea, despre cea mai veche pictură renascentistă de pe teritoriul Franţei. Culoarea cel mai des folosită este o nuanţă deosebită de albastru ultramarin, extrasă din lapis-lazuli - o piatră semipreţioasă extrasă din actualul Afganistan şi extrem de scumpă.

În 1792, sub regimul revoluţionar, s-a decis demolarea catedralei. Din fericire, Jean-Francois Maries, inginer şi arhitect local, căruia îi fusese încredinţată sarcina, a înaintat mai multe memorii puterii de la Paris şi a reuşit să salveze edificiul.

Statuia şi relicvariul cu moaştele Sf. Cecilia.

Partea exterioară a corului este decorată cu statui din piatră policromă reprezentând cei 12 apostoli (sec. 16).

Capelă redecorată în sec. 17 în stil baroc.

Nu mi-a tremurat mâna, personajele sunt pictate cu umbre.

În catedrală există un mic muzeu ce conţine câteva opere de artă mai deosebite. Biletul de acces costă 3 euro.

Polyptic (sec. 14) - opera unui artist italian, probabil din şcoala sieneză.

Fecioara cu Pruncul (sec. 12).

Sf. Petru, pictură pe lemn - sec. 17.

Statui din piatră policromă, sec. 15.

Pieta, piatră policromă (sec. 15).

Biserica Saint Salvi (ori Sf. Salvius) este cel mai vechi edificiu creştin din Albi. A fost ridicată în sec. 11-12 şi poartă hramul unui episcop şi sfânt local din sec. 7, descendent al uneia dintre ultimele familii galo-romane. Biserica a fost construită din piatră şi cărămidă în stil romanic şi gotic.

Cloaşterul. Când a fost ridicat în sec 13, avea porticuri cu colonadă pe toate cele patru laturi. La revoluţie ce nu se vede azi a fost vândut ca piatră de construcţie.