Importanţa strategică a locaţiei, atât din punct de vedere comercial, cât şi din punct de vedere strategic, a fost pentru prima dată recunoscută de tribul galic al volcilor, care au întemeiat aici un oppidum (aşezare urbană fortificată) în sec. 5 î.Cr. Ei i-au dat numele de Carsac.
Romanii, care au anexat sudul Galiei încă de prin sec. 2 î.Cr. (deci cu mult înainte ca Cezar să ocupe şi restul), au înţeles, la rândul lor, importanţa aşezării. În jurul anul 100 î.Cr. aici era o colonie romană numită Julia Carsaco; nume schimbat ulterior în Carcasum sau Carcasona. Sub romani oraşul a cunoscut o lungă perioadă de prosperitate. Ocupând şi o poziţie importantă geo-strategic, nepoţii lupoaicei ai avut grijă să doteze localitatea cu puternice ziduri de apărare. Şi cum inginerii romani au fost cei mai buni în meseria lor în lumea cunoscută, o bună parte a fortificaţiilor construite de ei pe partea de nord rezistă şi astăzi.
În 462, Imperiul Roman de Apus, deja cu un picior şi jumătate în groapă, semnează un tratat cu vizigoţii, cărora le cedează Septimania (partea de sud-est a Franţei) cu Carcassonne cu tot. Las', că regele vizigot Theodoric II deja controla toată regiunea de cel puţin 10 ani. Iar tratatul doar a legalizat situaţia. Toată povestea făcea parte din retorica imperială romană: nu aţi cucerit voi pentru că sunteţi puternici (ipso facto, noi suntem slabi), ci v-am cedat-o din larga noastră mărinimie. Evident, înfoierea propagandistică nu a fost de ajuns pentru a da cezarului ce era al lui, ba Roma a pierdut în continuare şi ce mai avea.
Vizigoţilor, cu toată originea lor barbară, nu le-a luat prea mult să observe ce bună afacere au făcut. Şi ca nu cumva Roma să regrete gestul, au turnat noi fortificaţii, just in case. Deasemenea, ceva izvoare ar semnala că ei sunt cei care au ridicat prima catedrală din oraş - chit că azi nu s-a mai păstrat nimic din ea. Imperiul, rămas doar cu o pompă găunoasă, nu a fost în stare să mai ridice pretenţii. Ba, în 476 s-a dus acolo unde toate imperiile se duc, la un moment dat - în manualele de istorie. În schimb, verii vizigoţilor, neamul germanic al francilor se instalaseră cu purcel, cu căţel în nordul Galiei, zonă mai mult rurală şi nu foarte dezvoltată; în plus cam rece şi ploioasă. De acolo priveau cu jind în ograda rubedeniilor din sud. Unde exista o puternică şi prosperă civilizaţie urbană. Care nu era a lor. Iar acest nefericit aspect trebuia grabnic remediat. Cum în lumea francilor a admira însemna a vrea şi a vrea însemna a lua, au invadat regatul vizigot, fără a sta prea mult pe gânduri. Şi, deşi au reuşit destul de repede să-i arunce peste Pirinei (la vremea aia statul vizigot cuprindea şi Hispania), Carcassonne a reuşit să reziste în faţa tuturor asalturilor. Abia după mai mulţi ani, s-a ajuns la o înţelegere şi a capitulat.
Ca şi predecesorii lor, regii franci au văzut capacitatea strategică şi economică a oraşului. Ei au modernizat şi întărit lucrările de fortificaţie. Şi nu au greşit. În 711 arabii trec din Africa în Spania, reuşind, în scurt timp, să cucerească cea mai mare parte a peninsulei hispanice. Stabiliţi în Barcelona, maurii lansează raid după raid în sudul Galiei. Carcassonne rezistă sub mai multe asedii. Însă, în 725, prin trădare (din păcate, oricât de puternice sunt zidurile, oamenii trebuie să le apere) fii lui Alah reuşesc să captureze cetatea. În 759 regele franc Pepin cel Scurt intervine cu o puternică armată şi reuşeşte să-i alunge pe arabi dincolo de munţi. Nu reuşeşte, însă, să recaptureze şi Carcassonne. Doar Charlemagne reuşeşte acest lucru, peste câteva decenii. După care, reface fortificaţiile şi catedrala, ce fusese distrusă de mahomedani. Din perioada carolinigiană, Carcassonne devine centrul unui comitat, ce cuprindea ample teritorii în Septimania, dar şi dincolo de Pirinei. Tot de pe acum, pe cât se pare, vine şi numele actual. Timp de trei secole, casa Bellonizilor (după primul conte menţionat pe la începutul sec. 9 - Bello) a domnit în regiune. În anul 1067 ultimul bellonid moare fără urmaşi. În schimb, sora sa se măritase cu vicontele de Albi şi Nimes, un oarecare Raimond de Trencavel.
Trencavelii au reuşit să prospere şi să navigheze în apele tulburi ale sfâşitului Imperiului Carolingian, folosind cu lejeritate şi fără scrupule diplomaţia dublă. După caz, ei se recunoşteau alternativ vasali ai celor doi puternici vecini ai lor: contele de Toulouse în nord, respectiv contele de Barcelona în sud. Tot numita familie comitală a construit actuala basilică a urbei. Asta nu i-a împiedicat să treacă cu arme şi bagaje de partea ereziei albigense.
Iar de armele alea chiar au avut nevoie. În 1209 o armată cruciată a poposit sub zidurile oraşului, făcând cunoştinţă cetăţenilor cu deliciile unui asediu: distrugeri, incendieri, jafuri, violuri şi, cum vorbim despre o adunătură de eretici, arderea pe rug a unei părţi a locuitorilor. O anecdotă zică că liderul militar al cruciadei, Simon de Montfort, l-ar fi întrebat pe liderul bisericesc, episcopul de Toulouse, cum să-i recunoască pe eretici în masa populaţiei. Sfinţia sa ar fi replicat să-i ardă pe toţi, Dumnezeu o să-i recunoscă sigur pe ai lui şi o să-i arunce pe ceilalţi în iad. Din fericire pentru cuceriţi, vicontele titular de Albi a murit în temniţă din cauze misterioase (ceea ce, pe timpurile alea, însemna că nu se cunoaşte proprietarul pumnalului ce-i ieşea de sub omoplaţi), iar Simon i-a luat locul. Noul viconte nu a dorit să se lipsească de atât de mulţi supuşi plătitori de impozite, aşa că doar liderii catharilor au fost rotisaţi.
O vreme, de Montfort şi urmaşii săi au încercat să reia jocul dublei vasalităţi. Însă, la scurt timp după cruciada albigensă, comitatul de Toulouse a intrat în subordinea regelui Franţei. Carcassonne nu a avut de ales şi a devenit oraş regal. Cum era oraş de graniţă - provincia Roussillon din sud-estul Franţei aparţinea regatului Aragon (fostul comitat al Barcelonei) - regii Ludovic IX şi Filip III au reluat lucrările de consolidare a zidurilor. Şi exact la timp. Curând izbucnea Războiul de 100 de ani. În 1355 o armată engleză condusă de celebrul Eduard, Prinţul Negru - fiul regelui Eduard III al Angliei, a luat cu asalt fără succes impozantele fortificaţii ale oraşului.
În 1659, după sfârşitul Războiului de 30 de ani, Franţa a anexat Roussillon. Cu aceasta importanţa militară a aşezării a dispărut. Garnizoana a fost redusă la minimul strict necesar, iar Carcassonne a devenit un prosper şi plictisitor orăşel de provincie, departe de Paris şi de jocurile de putere de aici.
Fortificaţiile cuprind o dublă linie de ziduri, dotate cu 53 de turnuri. Lor li se adaugă castelul comital. Castelul are şi el două ziduri din piatră cu un şanţ de apărare între ele. Prin urmare sunt patru linii de fortificaţii. Acestea, împreună cu poziţionarea în vârful unei coline înconjurată din trei părţi de apele râului, făceau ca oraşul să fie aproape inexpugnabil. De fapt, în toată istoria sa, doar cruciaţii din 1209 au reuşit să-l cucerească cu forţa. Napoleon a scos oficial Carcassonne de pe lista punctelor de importanţă militară, iar fortificaţiile sale au fost părăsite de tot şi au început să se degradeze. În 1849 chiar s-a decretat distrugerea lor, pentru a se permite extinderea oraşului vechi. Decizia a stârnit proteste publice, astfel încât s-a luat hotărârea ca, din contră, zidurile să fie restaurate. Lucrările au durat din 1853 până în 1886 şi, cu câteva excepţii, au urmat modelul medieval. Actualmente, oraşul medieval fortificat este inclus pe lista monumentelor UNESCO, fiind vizitat de mai mult de 2 milioane de turişti anual.
Zidul exterior al castelului.
Castelul (sec. 12).
Biserica Sf. Nazarius şi Sf. Celsius a fost ridicată, după cum ziceam mai sus, de familia viconţilor de Trencavel. Construcţia a început în anul 1096, când papa Urban II a venit şi a binecuvântat personal pietrele folosite la înălţarea bisericii. Şantierul a urmat stilul romanic, iar lucrările au durat 20 de ani. În 1269-1330 edificiul a fost lărgit şi i s-a dat aspectul gotic actual. A fost catedrala oraşului de la ridicare până în anul 1801, când scaunul episcopal a fost mutat la biserica Sf. Mihail din oraşul de jos. Astăzi lăcaşul are rangul de basilică minoră.
Majoritatea vitraliilor datează din sec. 13-15.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu