cautatorul: Varşovia (II)

Oraşul vechi a fost, după cum spuneam anterior, refăcut integral, după război, astfel încât clădirile au aspectul din sec. 17-18. Deasemenea, au fost reconstruite zidurile şi şanţurile de apărare.

Piaţa centrală a oraşului medieval.

Palatul regal a fost construit, într-o primă fază, pe la începutul anilor 1400. Pe atunci servea drept sediu ducilor de Mazovia. Când ducatul mazovian a fost încorporat în regatul polonez, în 1526, palatul a devenit una dintre reşedinţele regale. Deşi nu era reşedinţa de bază, câtă vreme capitala era la Cracovia, toţi regii au investit bani şi eforturi pentru a mări şi înfrumuseţa edificiul. Din sec. 16, palatul (sau, mai precis, ar trebui să spun castelul, căci, la vremea aceea, aspectul său aducea cu un donjon înconjurat de ziduri) a servit drept sediu al Seimului (parlamentul polonez medieval).

La sfârşitul sec. 16, regele Sigismund III Vasa a mutat capitala la Varşovia. Din acest moment au loc ample lucrări de extindere şi de modernizare a clădirii. Au fost angajaţi în acest scop o serie de arhitecţi italieni, care au ridicat noi corpuri de clădiri în stilul Renaşterii târzii şi al Barocului. În afară de zidărie, regii polonezi au cheltuit masiv pentru lucrări ale unor mari artişti, precum Tizian, Tintoretto, Rubens, Veronese, Breugel, etc. Deasemenea, au fost comandate mobile încrustate, tapiserii flamande, argintărie şi alte marafeturi scumpe trebuincioase pe lângă casa unui rege. Din nefericire, între 1655-1657, pe când războiul dintre Polonia şi Suedia mergea "într-o direcţie greşită" pentru prima, Varşovia a fost ocupată de trupe suedeze şi de mercenari germani. Aceştia au jefuit cu sârg comorile regale, apoi, când au fost nevoiţi să se retragă, au distrus ce nu putuseră demonta şi căra cu ei.

Complexul a fost refăcut parţial, după război, de Ioan II Cazimir, tot cu arhitecţi italieni - în stil baroc. Abia către sfârşitul sec. 17, August II a reluat în mod serios munca de refacere a reşedinţei. De data aceasta s-a apelat la arhitecţi din spaţiul germanic, care au refăcut palatul conform noului stil Rococo (barocul târziu). Regii din sec. 18, cu precădere August III şi Stanislaw II, cu depus multă osteneală întru înfrumuseţarea palatului. Arhitecţi şi artişti italieni (între care Canaletto) au lucrat aici. Dar şi celebri arhitecţi şi sculptori francezi, precum Andre le Brun.

În sec. 19, în timpul stăpânirii ţariste, palatul a devenit reşedinţa guvernatorului rus. Muscalii au avut un comportament ambiguu vis-a-vis de magnificul palat. Pe de o parte, au investit bani în mentenanţă şi chiar în redecorare. Pe de alta trupeţii încartiruiţi acolo, cu precădere cazaci, au avut grijă să deterioreze marea sală a parlamentului şi grădinile regale de pe malul Vistulei.

În perioada interbelică, eforturi s-au depus pentru a aduce reşedinţa la gloria din perioada lui Stanislaw II. Lucrurile frumoase, însă, au tendinţa să ajungă la un sfârşit nu prea agreabil. După 1939, în timpul ocupaţiei naziste, comorile palatului au fost jefuite fără ruşine. Din fericire, eroicii custozi, experţi în artă şi angajaţi obişnuiţi, riscându-şi viaţa lor şi a familiilor lor (timp de patru ani, unul dintre portari a ascuns sub pat bucăţi din parchetul cu intarsii din sala tronului), au reuşit să ascundă o parte a decoraţiunilor şi operelor de artă (care au fost folosite ulterior la reconstrucţie). După despuierea clădirilor, nemţoii au dinamitat temeinic zidurile golaşe. În 1945 toată zona era un maidan acoperit de moloz şi dărâmături.

După război, s-a decis refacerea monumentului. Totuşi, deşi hotărârea parlamentului datează din 1949, abia în 1971 s-au găsit fondurile necesare pentru demararea lucrărilor. Mulţi bani au venit ca donaţii din partea populaţiei şi a organizaţiilor polonezilor din întreaga lume. Mai multe ţări, deasemenea, au furnizat bani şi diferite obiecte de artă. Germania s-a arătat cu precădere generoasă, poate şi din cauza imensului muscoi ce-i gravita în jurul căciulii. Pe cât s-a putut, s-a respectat atât arhitectura, cât şi elementele decorative. Pentru aceasta s-a făcut apel la ce bruma de planuri mai existau (nemţii confiscaseră şi arhivele; acestea au ajuns, după 1945, la Moscova şi..., hai să spunem că nu doar România are valori şi documente despre care ruşii nu-şi aduc nimic aminte), la fotografii şi picturi, dar şi la memoria puţinilor supravieţuitori dintre foştii angajaţi.
Astăzi castelul este muzeu, dar sălile sale servesc şi la organizarea unor conferinţe internaţionale. Biletul de intrare era vara trecută 46 de zloţi.

Ruinele palatului regal.

Sala Consiliului.

Sala Marii Adunări (folosită şi ca sală de bal).

Sala Seimului.

Sala Cavalerilor.

Sala de marmură.

Sala tronului.

Sala de conferinţe.

Cabinetul regelui.

Garderoba regelui.

Dormitorul regal.

Vechea sală de audienţe.

Sala "Canaletto". Sala conţine tablouri pictate de artistul veneţian Bernardo Bellotto. A fost nepotul şi elevul adevăratului Canaletto, respectiv Giovanni Antonio Canal, celebru pentru picturile sale reprezentând peisaje din Veneţia. Pentru a scăpa dintr-o Veneţie dominată de mari maeştri, precum unchi-su', Tiepolo, Guardi, Pittoni, Piazzetta şi Crespi, a plecat să-şi afle norocul prin Europa. A fost invitat la curţile regale din Dresda, Viena, Torino şi Varşovia, unde şi-a făcut un nume şi avere. Şi-a asumat deseori supranumele mai celerului său unchi. Din respect şi admiraţie, zicea el. Pentru a mulge pungile snobilor needucaţi, ziceau răuvoitorii.

Capela palatului.

Camera ofiţerilor (aghiotanţilor).

Apartamentele prinţului Stanislaw Poniatovski, guverantor al Ducatului Varşoviei înfiinţat de Napoleon. A fost, deasemenea, un bun militar. Ridicat de Napoleon la rangul de mareşal, a murit în bătăla de la Leipzig (1813).