Este un oraş în nord-estul Italiei pe râul Bacchiglione, la vreo 40 de kilometri de Veneţia, şi capitala provinciei cu acelaşi nume.
Padova este unul dintre cele mai vechi oraşe ale Italiei. Tradiţia fixează întemeierea sa în anul 1183 î.Cr., de către ceva troieni refugiaţi după vizita tovarăşilor lui Ahile. Lăsând la o parte legendele, arheologia, la rândul ei, dă o dată timpurie pentru prima aşezare - în jurul anului 1000 î.Cr. Întemeietorii erau venetii, o populaţie arhaică indo-europeană ce popula regiunea. Din cele câteva inscripţii păstrate, limba lor pare a fi fost înrudită cu cele italice antice, deşi existau şi ceva apropieri de idiomurile celtice şi chiar de cele germanice. Sunt, în mod cert, un grup etnic şi lingvistic de mult dispărut, despre care prea puţine se ştiu.
Una peste alta, venetii au făcut din Padova principalul lor centru politic şi economic. Secole la rând, localnicii s-au dovedit suficient de puternici pentru a rezista de unii singuri diverselor invazii din partea celţilor, respectiv a etruscilor. Pe măsură ce puterea Romei depăşea limitele Laţiumului şi se întindea către nord, venetii ajung pe lista de interese a capitolinilor. În mod ciudat pentru o naţie atât de războinică şi ahtiată după cuceriri, Padova intră în sfera de influenţă romană treptat, în mod paşnic. Încă din anul 226 î.Cr., exista un tratat de alianţă între romani şi veneti, îndreptat împotriva celţilor şi a cartaginezilor - ulterior extins împotriva oricăror pericole militare externe. Urmare a acestui tratat, venetii descoperă geniul militar al lui Hanibal direct la faţa locului, luând parte la cea mai umilitoare înfrângere cunoscută vreodată de urmaşii lui Romulus (Cannae, 216 î.Cr.). În ciuda dezastrului, venetii au continuat să parieze pe romani şi au refuzat avansurile cartaginezilor. Şi bine au făcut - în 202 î.Cr., la Zama, Scipio demonstra pe spinarea africanilor de ce, până în prezent, armata romană este considerată definiţia eficienţei şi profesionalismului.
În următoarele două secole, relaţiile dintre Roma şi Padova au rămas amicale. În 175 î.Cr., padovanii au cerut sprijin militar împotriva altui clan local. Dimpotrivă, în 91 î.Cr., romanii sunt cei ce au nevoie de ajutor militar în aşa-numitul "război social", împotriva unor foşti aliaţi italici - "socii". Doi ani mai la vale, la sfârşitul războiului, romanii s-au făcut că uită să mai plece acasă. Iar padovanii s-au făcut că uită să le arate uşa. Pe cât se pare, viaţa sub umbrela lupoaicei era liniştită şi prosperă. Aşa că băştinaşii s-au lăsat integraţi şi romanizaţi cu mult entuziasm. Deja în 49 î.Cr. Padova (sau Patavium, cum o numesc romanii) primeşte rangul de municipium, iar locuitorii - cetăţenia romană.
Ca urbe romană, Patavium devine prosper peste măsură. La începutul erei creştine, oraşul avea spre 50.000 de locuitori şi era considerat cel mai bogat oraş din Italia, în afara Romei. Bunăstarea sa era bazată pe creşterea animalelor (caii locali erau foarte căutaţi în peninsulă) şi pe viticultură. Tot legendară în lumea romană era disciplina, corectitudinea şi moralitatea padovanilor, dar şi totala lor loialitate faţă de cele 7 coline.
Până spre sfârşitul imperiului, nimic deosebit nu pare să disturbat viaţa paşnică a cetăţenilor. Poate cu excepţia introducerii creştinismului de către Sf. Prosdocimus, care va deveni şi primul episcop al Padovei, pe la sfârşitul sec. 1 d.Cr.
Abia pe fondul prăbuşirii Imperiului Roman de Apus încep problemele. În anul 450, bogata cetate va fi vizitată şi pe îndelete cercetată de hunii lui Attila. După dispariţia puterii imperiale în Occident, Italia (y compris Padova) este cucerită de ostrogoţii conduşi de Teodoric (supranumit ulterior cel Mare). Cum nu sunt dovezi scrise ori arheologice de distrugere, rezultă că padovanii au trecut sub noua stăpânire fără rezistenţă. Nu că ar mai fi fost posibilă vreuna.
În 535 împăratul roman din Răsărit, Justinian I a decis că este cazul şi timpul să refacă unitatea vechiului Imperiu Roman. Pe calea armelor, evident. Şi a şi reuşit într-o oarecare măsură, recucerind nordul Africii, Italia şi sud-estul Spaniei. Vra să zică, în 540, după un asediu de scurtă durată, Padova trecea din mâinile ostrogoţilor în cele ale bizantinilor. Din păcate pentru indigeni, povestea era departe de a se fi terminat. Totila, noul rege ostrogot a reuşit să înfrângă armatele bizantine şi să recucerească teritoriile pierdute. Padova este asediată şi ocupată. Normal, răspunsul bizantin nu a întârziat. Totila moare în luptă. Zidurile oraşului sunt iarăşi luate cu asalt. Localnicii, care au reuşit cumva să scape din atâtea ocazii de măcel, au avut, apoi, de înfruntat şi o frumuseţe de molimă. Care nu venise singură, ci însoţită de buna ei companioană - foametea. Şi măcar dacă, în sfârşit, s-ar fi lăsat pacea. Dar nu, căci în 568, profitând că armatele Bizanţului se acopereau de glorie pe graniţa cu Imperiul Persan, longobarzii conduşi de regele Alboin au invadat Italia, alungându-i pe slujbaşii imperiali. De data aceasta definitiv (în fine, cu oarecari excepţii teritoriale, gen Ravenna - dar o să mai discutăm pe tema asta).
Pe cât se pare, patavinensii nu erau mari admiratori ai barbarilor germanici şi tânjeau după bunele vremuri ale imperiului. Deasemenea, trebuie că uitaseră destul de repede violenţele îndurate în ultimul secol. Aşa că, în 601 s-au revoltat, au alungat oficialii longobarzi şi au trecut sub autoritatea guvernatorului bizantin din Ravenna. Doar că au făcut asta în cel mai prost moment posibil. Bizantinii aveau de rezolvat un alt război cu perşii şi unul cu avarii. La care se adaugă unul civil, după lovitura de stat prin care Focas uzurpă tronul imperial. Lăsaţi fără niciun fel de sprijin, a trebuit să se apere singuri. Şi au făcut-o destul de bine, dovadă că noul rege longobard Agilulf a asediat cetatea timp de 12 ani. După ce zidurile au fost, în cele din urmă, străpunse, populaţia a fost masacrată copios, iar oraşul distrus cu temeinicie germană. Azi Padova este unul dintre puţinele oraşe italiene antice, care nu are aproape nicio construcţie ori ruină mai acătării din perioada romană. Şi fusese unul dintre cele mai splendide în acest sens.
Dintre cei care au scăpat, unii s-au refugiat în laguna din apropiere, unde, împreună cu alţi refugiaţi din alte oraşe distruse în diferitele invazii, au pus bazele a ceea ce va deveni curând Veneţia. Alţii au fugit în pădurile înconjurătoare. După câţiva ani, aceştia din urmă s-au întors să-şi ducă un fel de viaţă printre ruinele fostelor locuinţe.
În 774 regele franc Carol cel Mare (Charlemagne) invadează Regatul longobard şi-l desfiinţează. Nordul Italiei trece în componenţa Imperiului carolingian. Dar Padova nu este menţionată în lunga listă a oraşelor ocupate. Căci, le vremea aceea, abia era un sat amărât. Abia la începutul secolului următor începe să fie considerat iarăşi oraş. În 828 chiar devine centrul administrativ al unui comitat. Timp de câteva decenii, Padova a crescut treptat, reuşind să cunoască o nouă vârstă a prosperităţii. Tocmai la timp pentru a experimenta (în 899) un devastator raid al maghiarilor. Şi iarăşi, timp de mai mult de un secol, izvoarele literare rămân mute.
Ulterior, în sec. 11, oraşul îşi revenise suficient de mult încât se devină un jucător important în permanentele conflicte dintre susţinătorii împăraţilor germani (ghibelinii) şi cei ai papalităţii (guelfii). Padovanii au ales tabăra ghibelinilor - la urma urmei, armatele imperiale erau mai aproape şi mai mari decât cele papale. Timp de un secol şi jumătate, urbea cunoaşte noi niveluri de prosperitate, datorate în special schimburilor comerciale cu teritoriile germane de la nord de Alpi. Este şi perioada, când cetăţenii răstoarnă puterea politică a episcopilor şi se organizează sub forma unei comune (republică orăşenească).
Însă, aşa cum se întâmplă în toate locurile şi toate timpurile, când toate merg bine, inteligenţa politică rămâne în urmă. Aşa că, spre sfârşitul sec. 12, Padova se alătură Ligii lombarde - o alianţă a oraşelor din nordul Italiei îndreptată împotriva Imperiului Romano-German. O vreme, lucrurile au mers unse. Mai ales că armata ligii i-a arătat împăratului Frederic I Barbarossa, în 1176 la Legnano, că virtutea romană nu murise chiar cu totul. După un timp, însă, oraşul este nevoit să se predea lui Frederic II (nepotul primului). Drept pedeapsă pentru insurecţie, augustul l-a numit guvernator pe unul dintre nobilii locali, anterior deposedat de avere şi trimis în exil forţat la cererea cetăţenilor. Acesta le-a "explicat" greşeala săvârşită în materie de politică externă, cu o cruzime extremă şi foarte imaginativă.
După alungarea tiranicului comite, viaţa indigenilor intră într-o nouă eră de linişte şi prosperitate. Meşteşugurile înfloresc, comerţul este reluat. În plus, aici se stabilise şi predica cel ce va deveni Sfântul Anton de Padova (era considerat sfânt încă din timpul vieţii, dovadă că înălţarea basilicii dedicate lui începe la nici un an după moartea sa). Acesta era una dintre figurile cele mai importante ale ordinului monahal al franciscanilor (al doilea după Sf. Francisc însuşi, de fapt) şi va fi considerat unul dintre cei mai mari sfinţi catolici. Ridicarea basilicii, în care odihnesc moştele sfântului, a transformat Padova în unul dintre cele mai căutate locuri de pelerinaj din Europa Occidentală. Masele de pelerini au contribuit la învârtoşarea pungilor paduanilor.
În 1222 este întemeiată Universitatea din Padova, a doua ca vechime din Italia, după cea din Bolonia. Până la sfârşitul secolului, universitatea padovană a reuşit s-o întreacă în ceea ce priveşte prestigiul academic pe cea bologneză, aducând oraşului faimă internaţională şi o nouă sursă de venituri grase (încă şi azi universitatea de aici este catalogată drept cea mai bună din peninsulă).
În plan extern, însă, au fost adoptate decizii nu prea înţelepte. Între două războaie - pierdute - cu Vicenza, vecina şi rivala Padovei, padovanii s-au sumeţit să poftească şi ceva păruială cu o cetate simţitor mai puternică - Verona. Atât doar că, în timp ce tineretul local se întrecea în danţuri de societate, declamaţii şi altele asemenea, Cangrande della Scala (lordul Veronei) îşi antrena supuşii în activităţi mai puţin intelectuale, gen învârtitul lăncii şi tirul cu arcul. Pe cale de consecinţă, nu e de mirare că, în 1311, Padova este cucerită. Totuşi, în 1318, independenţa este recâştigată. În fruntea luptei pentru libertate s-a aflat un nobil local, Jacopo da Carrara. Acesta a devenit lord al oraşului, întemeind propria dinastie.
Carrarezii au domnit cu moderaţie - spre deosebire de tiranii ce stăpâneau alte cetăţi italiene. Ei au dus o politică de încurajare a comerţului şi a artelor. Oraşul se măreşte, nivelul de bunăstare creşte, populaţia depăşeşte 50.000 de locuitori. Burghezii bogaţi angajează artişti celebri - Giotto este unul dintre ei, ale căror lucrări să le ducă faima de patroni ai artelor. În plan extern o nouă tentativă belicoasă din partea Veronei este înfrântă şi, în sfârşit, Vicenza este ocupată şi devine parte a domeniului padovan.
În 1405 ultimul lord Carrara a găsit cu cale să declare război Veneţiei, care, la data respectivă, nu era doar cel mai bogat, dar şi cel mai puternic stat italian. Şi cu care avea şi un tratat de alianţă. Lejer enervat, dogele l-a înfrânt, capturat şi livrat călăului. Padova este înglobată în posesiunile italiene ale Serenissimei. Şi aşa va rămâne până în 1797. Veneţienii au exercitat o stăpânire domoală. Au permis autoguvernarea pe baza constituţiei comunale, mulţumindu-se cu un fel de reprezentant în consiliu, cu nişte taxe substanţiale (dar nu dărâmătoare) şi cu menţinerea unei substanţiale garnizoane. Deasemenea, au construit o formidabilă centură de fortificaţii. Până la sfârşitul sec. 18, viaţa padovanilor a decurs în linişte şi îndestulare, la umbra protecţiei veneţiene - cu excepţia unei ample epidemii de ciumă în 1631.
În 1797 Republica veneţiană este desfiinţată şi teritoriile sale italiene sunt ocupate de Imperiul Habsburgic. Padova trece sub stăpânirea Vienei. În 1806 este ocupată de Napoleon, pentru ca, în 1814, să revină la austrieci, împreună cu aproape întreg nordul Italiei.
Padovanii sunt, probabil, singurii italieni care s-au declarat mulţumiţi sub noua stăpânire - de altfel aveau şi de ce: dezvoltare industrială şi urbană, cale ferată, etc. La 1848, când toţi halitorii de pizza din nord s-au ridicat ca unul, au dat cu strudelul de pământ şi au tăbăcit pe cinste trupeţii kaiserului, padovanii au stat molcum. Doar vreo 200 de studenţi şi alţi zăltaţi s-au strâns în sediul lor strategic (Cafeneaua Pedrocchi de lângă universitate) şi de acolo s-au împuşcat cu trupele imperiale cale de vreo două ore. Abia în 1866 Padova este alipită Regatului italian, dimpreună cu restul provinciei Veneto, după un război norocos, în care austriecii au bătut la italieni ca la fasole, dar şi-au furat-o pe toate fronturile de la aliaţii acestora, germanii.
În 1915 Italia intra în Primul Război Mondial. Cum singurul inamic, cu care avea frontieră, era Austria - în partea de nord est - Padova a devenit centrul de operaţiuni al armatei italiene. Marele Stat Major era relocat aici, regele s-a stabilit aici. Şi tot aici a fost concentrată o puternică industrie de război. Care industrie a sporit nivelul de dezvoltare şi bogăţie al oraşului, dar a adus cu sine şi mii de muncitori din alte zone ale ţării. După război, o parte a fabricilor de muniţii şi armament au fost desfiinţate. Muncitorii venetici nu s-au întors la casele lor (cei mai mulţi veneau din sud, unde oricum se cam murea de foame) şi s-au pus pe mitinguri, greve şi demonstraţii, de multe ori dublate de incidente violente. Urmarea logică pentru conservatorii burghezi padovani a fost susţinerea acordată lui Mussolini şi derbedeilor săi fascişti. Chestie ce le va ieşi pe nas după 1945.
Regimul fascist a dezvoltat industria militară şi a transformat oraşul într-un important nod feroviar. Aceasta n-a scăpat atenţiei anglo-americanilor, care, în primăvara-vara lui 1944 au blagoslovit Padova cu celebra lor tactică a "covorului de bombe". Luptele de stradă purtate pentru cucerirea oraşului de către Armata a 8-a britanică şi-au adus şi ele aportul la mormanele de ruine.
Astăzi Padova este un important centru industrial, de comunicaţii şi universitar, cu o populaţie de 215.000 de locuitori.
În 535 împăratul roman din Răsărit, Justinian I a decis că este cazul şi timpul să refacă unitatea vechiului Imperiu Roman. Pe calea armelor, evident. Şi a şi reuşit într-o oarecare măsură, recucerind nordul Africii, Italia şi sud-estul Spaniei. Vra să zică, în 540, după un asediu de scurtă durată, Padova trecea din mâinile ostrogoţilor în cele ale bizantinilor. Din păcate pentru indigeni, povestea era departe de a se fi terminat. Totila, noul rege ostrogot a reuşit să înfrângă armatele bizantine şi să recucerească teritoriile pierdute. Padova este asediată şi ocupată. Normal, răspunsul bizantin nu a întârziat. Totila moare în luptă. Zidurile oraşului sunt iarăşi luate cu asalt. Localnicii, care au reuşit cumva să scape din atâtea ocazii de măcel, au avut, apoi, de înfruntat şi o frumuseţe de molimă. Care nu venise singură, ci însoţită de buna ei companioană - foametea. Şi măcar dacă, în sfârşit, s-ar fi lăsat pacea. Dar nu, căci în 568, profitând că armatele Bizanţului se acopereau de glorie pe graniţa cu Imperiul Persan, longobarzii conduşi de regele Alboin au invadat Italia, alungându-i pe slujbaşii imperiali. De data aceasta definitiv (în fine, cu oarecari excepţii teritoriale, gen Ravenna - dar o să mai discutăm pe tema asta).
Pe cât se pare, patavinensii nu erau mari admiratori ai barbarilor germanici şi tânjeau după bunele vremuri ale imperiului. Deasemenea, trebuie că uitaseră destul de repede violenţele îndurate în ultimul secol. Aşa că, în 601 s-au revoltat, au alungat oficialii longobarzi şi au trecut sub autoritatea guvernatorului bizantin din Ravenna. Doar că au făcut asta în cel mai prost moment posibil. Bizantinii aveau de rezolvat un alt război cu perşii şi unul cu avarii. La care se adaugă unul civil, după lovitura de stat prin care Focas uzurpă tronul imperial. Lăsaţi fără niciun fel de sprijin, a trebuit să se apere singuri. Şi au făcut-o destul de bine, dovadă că noul rege longobard Agilulf a asediat cetatea timp de 12 ani. După ce zidurile au fost, în cele din urmă, străpunse, populaţia a fost masacrată copios, iar oraşul distrus cu temeinicie germană. Azi Padova este unul dintre puţinele oraşe italiene antice, care nu are aproape nicio construcţie ori ruină mai acătării din perioada romană. Şi fusese unul dintre cele mai splendide în acest sens.
Dintre cei care au scăpat, unii s-au refugiat în laguna din apropiere, unde, împreună cu alţi refugiaţi din alte oraşe distruse în diferitele invazii, au pus bazele a ceea ce va deveni curând Veneţia. Alţii au fugit în pădurile înconjurătoare. După câţiva ani, aceştia din urmă s-au întors să-şi ducă un fel de viaţă printre ruinele fostelor locuinţe.
În 774 regele franc Carol cel Mare (Charlemagne) invadează Regatul longobard şi-l desfiinţează. Nordul Italiei trece în componenţa Imperiului carolingian. Dar Padova nu este menţionată în lunga listă a oraşelor ocupate. Căci, le vremea aceea, abia era un sat amărât. Abia la începutul secolului următor începe să fie considerat iarăşi oraş. În 828 chiar devine centrul administrativ al unui comitat. Timp de câteva decenii, Padova a crescut treptat, reuşind să cunoască o nouă vârstă a prosperităţii. Tocmai la timp pentru a experimenta (în 899) un devastator raid al maghiarilor. Şi iarăşi, timp de mai mult de un secol, izvoarele literare rămân mute.
Ulterior, în sec. 11, oraşul îşi revenise suficient de mult încât se devină un jucător important în permanentele conflicte dintre susţinătorii împăraţilor germani (ghibelinii) şi cei ai papalităţii (guelfii). Padovanii au ales tabăra ghibelinilor - la urma urmei, armatele imperiale erau mai aproape şi mai mari decât cele papale. Timp de un secol şi jumătate, urbea cunoaşte noi niveluri de prosperitate, datorate în special schimburilor comerciale cu teritoriile germane de la nord de Alpi. Este şi perioada, când cetăţenii răstoarnă puterea politică a episcopilor şi se organizează sub forma unei comune (republică orăşenească).
Însă, aşa cum se întâmplă în toate locurile şi toate timpurile, când toate merg bine, inteligenţa politică rămâne în urmă. Aşa că, spre sfârşitul sec. 12, Padova se alătură Ligii lombarde - o alianţă a oraşelor din nordul Italiei îndreptată împotriva Imperiului Romano-German. O vreme, lucrurile au mers unse. Mai ales că armata ligii i-a arătat împăratului Frederic I Barbarossa, în 1176 la Legnano, că virtutea romană nu murise chiar cu totul. După un timp, însă, oraşul este nevoit să se predea lui Frederic II (nepotul primului). Drept pedeapsă pentru insurecţie, augustul l-a numit guvernator pe unul dintre nobilii locali, anterior deposedat de avere şi trimis în exil forţat la cererea cetăţenilor. Acesta le-a "explicat" greşeala săvârşită în materie de politică externă, cu o cruzime extremă şi foarte imaginativă.
După alungarea tiranicului comite, viaţa indigenilor intră într-o nouă eră de linişte şi prosperitate. Meşteşugurile înfloresc, comerţul este reluat. În plus, aici se stabilise şi predica cel ce va deveni Sfântul Anton de Padova (era considerat sfânt încă din timpul vieţii, dovadă că înălţarea basilicii dedicate lui începe la nici un an după moartea sa). Acesta era una dintre figurile cele mai importante ale ordinului monahal al franciscanilor (al doilea după Sf. Francisc însuşi, de fapt) şi va fi considerat unul dintre cei mai mari sfinţi catolici. Ridicarea basilicii, în care odihnesc moştele sfântului, a transformat Padova în unul dintre cele mai căutate locuri de pelerinaj din Europa Occidentală. Masele de pelerini au contribuit la învârtoşarea pungilor paduanilor.
În 1222 este întemeiată Universitatea din Padova, a doua ca vechime din Italia, după cea din Bolonia. Până la sfârşitul secolului, universitatea padovană a reuşit s-o întreacă în ceea ce priveşte prestigiul academic pe cea bologneză, aducând oraşului faimă internaţională şi o nouă sursă de venituri grase (încă şi azi universitatea de aici este catalogată drept cea mai bună din peninsulă).
În plan extern, însă, au fost adoptate decizii nu prea înţelepte. Între două războaie - pierdute - cu Vicenza, vecina şi rivala Padovei, padovanii s-au sumeţit să poftească şi ceva păruială cu o cetate simţitor mai puternică - Verona. Atât doar că, în timp ce tineretul local se întrecea în danţuri de societate, declamaţii şi altele asemenea, Cangrande della Scala (lordul Veronei) îşi antrena supuşii în activităţi mai puţin intelectuale, gen învârtitul lăncii şi tirul cu arcul. Pe cale de consecinţă, nu e de mirare că, în 1311, Padova este cucerită. Totuşi, în 1318, independenţa este recâştigată. În fruntea luptei pentru libertate s-a aflat un nobil local, Jacopo da Carrara. Acesta a devenit lord al oraşului, întemeind propria dinastie.
Carrarezii au domnit cu moderaţie - spre deosebire de tiranii ce stăpâneau alte cetăţi italiene. Ei au dus o politică de încurajare a comerţului şi a artelor. Oraşul se măreşte, nivelul de bunăstare creşte, populaţia depăşeşte 50.000 de locuitori. Burghezii bogaţi angajează artişti celebri - Giotto este unul dintre ei, ale căror lucrări să le ducă faima de patroni ai artelor. În plan extern o nouă tentativă belicoasă din partea Veronei este înfrântă şi, în sfârşit, Vicenza este ocupată şi devine parte a domeniului padovan.
În 1405 ultimul lord Carrara a găsit cu cale să declare război Veneţiei, care, la data respectivă, nu era doar cel mai bogat, dar şi cel mai puternic stat italian. Şi cu care avea şi un tratat de alianţă. Lejer enervat, dogele l-a înfrânt, capturat şi livrat călăului. Padova este înglobată în posesiunile italiene ale Serenissimei. Şi aşa va rămâne până în 1797. Veneţienii au exercitat o stăpânire domoală. Au permis autoguvernarea pe baza constituţiei comunale, mulţumindu-se cu un fel de reprezentant în consiliu, cu nişte taxe substanţiale (dar nu dărâmătoare) şi cu menţinerea unei substanţiale garnizoane. Deasemenea, au construit o formidabilă centură de fortificaţii. Până la sfârşitul sec. 18, viaţa padovanilor a decurs în linişte şi îndestulare, la umbra protecţiei veneţiene - cu excepţia unei ample epidemii de ciumă în 1631.
În 1797 Republica veneţiană este desfiinţată şi teritoriile sale italiene sunt ocupate de Imperiul Habsburgic. Padova trece sub stăpânirea Vienei. În 1806 este ocupată de Napoleon, pentru ca, în 1814, să revină la austrieci, împreună cu aproape întreg nordul Italiei.
Padovanii sunt, probabil, singurii italieni care s-au declarat mulţumiţi sub noua stăpânire - de altfel aveau şi de ce: dezvoltare industrială şi urbană, cale ferată, etc. La 1848, când toţi halitorii de pizza din nord s-au ridicat ca unul, au dat cu strudelul de pământ şi au tăbăcit pe cinste trupeţii kaiserului, padovanii au stat molcum. Doar vreo 200 de studenţi şi alţi zăltaţi s-au strâns în sediul lor strategic (Cafeneaua Pedrocchi de lângă universitate) şi de acolo s-au împuşcat cu trupele imperiale cale de vreo două ore. Abia în 1866 Padova este alipită Regatului italian, dimpreună cu restul provinciei Veneto, după un război norocos, în care austriecii au bătut la italieni ca la fasole, dar şi-au furat-o pe toate fronturile de la aliaţii acestora, germanii.
În 1915 Italia intra în Primul Război Mondial. Cum singurul inamic, cu care avea frontieră, era Austria - în partea de nord est - Padova a devenit centrul de operaţiuni al armatei italiene. Marele Stat Major era relocat aici, regele s-a stabilit aici. Şi tot aici a fost concentrată o puternică industrie de război. Care industrie a sporit nivelul de dezvoltare şi bogăţie al oraşului, dar a adus cu sine şi mii de muncitori din alte zone ale ţării. După război, o parte a fabricilor de muniţii şi armament au fost desfiinţate. Muncitorii venetici nu s-au întors la casele lor (cei mai mulţi veneau din sud, unde oricum se cam murea de foame) şi s-au pus pe mitinguri, greve şi demonstraţii, de multe ori dublate de incidente violente. Urmarea logică pentru conservatorii burghezi padovani a fost susţinerea acordată lui Mussolini şi derbedeilor săi fascişti. Chestie ce le va ieşi pe nas după 1945.
Regimul fascist a dezvoltat industria militară şi a transformat oraşul într-un important nod feroviar. Aceasta n-a scăpat atenţiei anglo-americanilor, care, în primăvara-vara lui 1944 au blagoslovit Padova cu celebra lor tactică a "covorului de bombe". Luptele de stradă purtate pentru cucerirea oraşului de către Armata a 8-a britanică şi-au adus şi ele aportul la mormanele de ruine.
Astăzi Padova este un important centru industrial, de comunicaţii şi universitar, cu o populaţie de 215.000 de locuitori.
Piaţa Garibaldi.
Porta Altinate - construită în 1286, una din ultimele rămăşiţe ale fortificaţiilor din sec. 13.
Porta Molino, deasemenea parte a zidurilor de sec. 13.
Statuia lui Erasmo di Narni - zis "Gattamelata" - un celebru condottiero (comandant al unor trupe de mercenari) veneţian. A fost realizată de Donatello în 1453.
Porta Savanarola - parte a zidurilor ridicate de veneţieni în sec. 16.
Porta San Giovanni.
Zidul veneţian şi şanţul de apărare.
Castelul construit în sec. 14 pentru a servi de reşedinţă lorzilor din familia Carrara. În prezent este închis pentru restaurare.
Cafeneaua Pedrocchi a fost înfiinţată în 1772 de Francesco Pedrocchi din Bergamo.
Prato della Vale este cea mai mare piaţă din Italia (90.000 de metri pătraţi). A fost realizată între 1775-1785. În jurul parcului din centrul pieţei sunt 78 de statui ale unor personalităţi locale.
Palazzo del Capitano a fost construit între 1599-1605. A fost sediul administraţiei în perioada ocupaţiei veneţiene, după cum o dovedeşte leul înaripat (leul Sf. Marcu) - simbolul Veneţiei.
Piazza dei Signori.
Palazzo della Ragione (şi Piazza delle Erbe). A fost construit între 1172-1219 şi uşor modificat în 1306 şi 1425. A fost sediul consiliului local în perioada medievală.
Palazzo del Monte di Pieta Nuovo a fost construit în sec. 13-14 şi refăcut parţial în sec. 16, după un incendiu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu