Pisa (II)

Principala atracţie din Pisa este complexul catedral format din catedrală (dimpreună cu clopotniţă), baptisteriu şi Camposanto - vechiul cimitir al oraşului. Azi complexul este inclus în lista monumentelor UNESCO.

Catedrala din Pisa poartă hramul Adormirea Maicii Domnului şi este probabil cel mai mare şi mai armonios monument de arhitectură în stil romanic. Construcţia a început în anul 1063 peste resturile unei biserici mai vechi. În superbia lor, pisanii au decis ridicarea basilicii în afara zidurilor oraşului pentru a arăta că nu le este teamă de eventuale atacuri, dacă nu cumva chiar ca o formă de provocare. La vremea respectivă, Pisa era superputerea Mediteranei de vest. De altfel, primele fonduri au provenit din prada de război câştigată în urma unor expediţii împotriva arabilor în Sicilia.

Catedrala a fost terminată în 1092 (adică în 29 de ani, un record în epocă), dar sfinţită doar în anul 1118 de papa Gelasius II, pisan de origine. Cum steaua Pisei lumina tot mai puternic şi cum banii continuau să se reverse în cuferele oraşului, la nici un secol distanţă s-a decis lărgirea construcţiei. Atât pe lăţime, cât şi în lungime. Acest edificiu este cel pe care, în linii mari, îl vedem azi. Lucrări asupra domului au avut loc în sec. 16 (după ce un incendiu a avariat construcţia în 1595), 18 şi 19, dar, în majoritatea lor, s-au limitat la schimbarea acoperişului, realizarea uşilor sculptate în bronz (mă rog, turnate, dar după matriţe realizate de artişti renumiţi) şi unele elemente de decoraţie interioară. Datorită legăturilor intense dintre pisani şi lumea orientală, catedrala are elemente arhitectonice arabe şi bizantine. Probabil meşteri din ambele sfere de civilizaţie au fost angajaţi pe şantier.
Catedrala re formă de cruce grecească (cu braţele inegale), iar la interior este decorată cu picturi, fresce, mozaicuri şi sculpturi, opere ale unor artişti locali ori toscani de mare valoare.
Turnul înclinat este, de fapt, clopotniţa (ori campanila) catedralei. Construcţia turnului a început în 1173. Întrucât solul de dedesubt era un amestec instabil de aluviuni şi apă (la timpul respectiv nu se făceau studii geodezice), iar temelia abia atingea 3 metri, monumentul a început să se încline aproape imediat după aşezarea primei pietre. În 1178, după ce s-a gătat etajul 3, înclinarea era atât de mare încât s-au sistat lucrările. În plus, Pisa era angajată în  mai multe conflicte cu Genova, Lucca şi Florenţa şi nu avea bani de aruncat.
Lucrările au fost reluate abia în 1272. Pauza îndelungată a dat răgaz pământului să se stabilizeze într-o oarecare măsură, altfel toată povestea ar fi venit de-a berbeleacul după încă un etaj. Chiar şi aşa, imediat ce au început lucrările, turnul a început să se încline iar, deşi mai puţin. Pentru a compensa înclinarea, următoarele 3 etaje au fost construite cu partea sudică mai înaltă decât cea nordică. Dacă azi ar fi îndreptat de tot, ar avea o formă de banană.
Din cauza înfrângerii suferite în 1284 în faţa genovezilor, lucrările au fost din nou oprite. Abia în 1319 a fost terminat al şaptelea etaj, iar clopotniţa propriu-zisă în 1372.
În sec. 16, Galileo Galilei ar fi făcut un experiment care a demonstrat că acceleraţia nu depinde de masă, aşa cum era părerea generală între savanţi. El a aruncat din vârful turnului 2 ghiulele de greutăţi diferite pentru aceasta.
În 1944, pe fondul ofensivei aliate în peninsulă, americanii erau convinşi că nemţoii folosesc campanila ca post de observaţie pentru artilerie (ceea ce este posibil). Ca atare au trimis câţiva militari să verifice. Sergentul care comanda grupul, zice legenda urbană, impresionat de frumuseţea catedralei şi a turnului, a semnalizat că nici vorbă de teutoni în zonă, stopând barajul de artilerie.
În anii '90 înclinaţia turnului atinsese 5,5 grade şi era în pericol serios de prăbuşire. Monumentul a fost închis vizitatorilor şi s-au demarat lucrări de consolidare care au durat până în 2008. Înclinarea a fost redusă la 3,97 grade. Nu s-a pus problema unei îndreptări totale. Mai întâi din motiv de aspect bananier, apoi din motive de atracţie turistică.
Accesul în catedrală este liber, dar celelalte atracţii (baptisteriul, turnul, camposanto şi muzeul diocezan - care este închis pentru restaurare deocamdată) costă. Un bilet cumulativ - catedrală, baptisteriu, camposanto costă 7 euro. Cu turnul este mai dificil. Trebuie neapărat rezervare online căci sunt permise doar câteva vizite pe zi şi cu un număr limitat de persoane, deci rişti să nu mai prinzi locuri. Cum am păţit noi, de altfel.

Şi catedrala este niţel afundată spre partea cu absida, dar, dat fiind suprafaţa mare, este foarte puţin vizibil.

Porţile Sf. Rainieri (patronul Pisei) au fost turnate în bronz în sec. 12. Sunt singurele supravieţuitoare ale incendiului din 1595.

Alte uşi din bronz au fost realizate la sfârşitul sec. 16 de artişti florentini.

Picturile de pe pereţii navelor laterale sunt opera unor importanţi artişti pisani şi florentini din sec, 16-17, între care Andrea del Sarto, Perin del Vaga ori Francesco Vanni.

Mormântul Sf. Rainieri, un fost foarte bogat negustor pisan din sec. 12, care a renunţat la avuţie în favoarea credinţei.

Amvonul a fost sculptat de Giovanni Pisano între 1302-1310. Este considerat o capodoperă a sculpturii gotice italiene.

Cupola a fost pictată în stil baroc între 1627-1631.

Mozaicul din absida altarului principal a fost realizat de Cimabue şi Francesco da Pisa în 1302.

Sculpturi de sec. 12-13 ce decorează turnul înclinat.

Baptisteriul a fost construit în stil romanic şi gotic timpuriu între 1153-1363 (jumătatea de jos este romanică, iar cea superioară - gotică). Este cel mai mare baptisteriul din Italia, având aproape 55 de metri înălţime şi 34 de metri diametru. Ca şi catedrala şi turnul, şi baptisteriul este puţin înclinat din cauza solului instabil. În interior, datorită metodelor arhitectonice şi inginereşti adoptate, s-a atins o acustică perfectă, la nivel de cameră de rezonanţă. De altfel, din când în când o doamnă soprană vine în centru şi cântă câteva măsuri. Experienţa este extraordinară.

Bazinul baptizanal a fost sculptat în 1246.

Amvonul a fost realizat de Nicola Pisano între 1255-1260.

Campo santo este vechiul cimitir monumental al Pisei. Este numit aşa ("Câmpul sfânt) pentru că se zice, înainte de începerea lucrărilor, peste teren a fost împrăştiat pământ adus de pe Golgota. Edificiul are formă dreptunghiulară cu o curte interioară. A fost ridicat între 1278-1464. După unele documente, edificiul era proiectat să devină o biserică şi doar pe parcurs a fost proiectul modificat. Majoritatea mormintelor se găsesc în spaţiul închis de colonadă. Tot aici sunt şi mai multe sarcofage romane reutilizate în perioada medievală. Cândva erau sute, acum au rămas 84.

Pereţii au fost decoraţi cu fresce pictate de mari artişti toscani din sec. 14-16, între care Andrea Bonaiuti, Benozzo Gozzoli, Spinello Aretino ori Taddeo Gaddi. În vara lui 1944, Campo santo a fost lovit de o schijă provenită de la o bombă americană. De aici a izbucnit un incendiu devastator, care a distrus acoperişul, precum şi cele mai multe sculpturi şi sarcofage. De asemenea, toate frescele au fost afectate. După război ample operaţiuni de restaurare au fost declanşate. Iniţial a fost reparat cadrul exterior - pereţii, coloanele, acoperişul. Frescele au fost cu multă grijă desprinse de pe pereţi, transportate în ateliere special construite şi restaurate acolo. Pe măsură ce sunt readuse la viaţă, sunt aşezate în poziţiile iniţiale.

Pisa (I)

Este un oraş toscan situat pe cursul inferior al râului Arno, aproape de vărsarea acestuia în mare. Este a doua metropolă a Toscanei, după populaţie, având peste 90.000 de locuitori. Toată lumea a auzit de Pisa datorită celebrului turn înclinat, dar, deşi complexul catedralei este de departe cel mai important monument al urbei, se mai găsesc aici şi alte motive de mândrie pentru localnici. Cine ştie, de exemplu, că universitatea locală a fost întemeiată în 1343?

Pisa a fost întemeiată de etrusci, o populaţie neitalică stabilită în actuala Toscană, prin sec. 6-5 î.Hr. În 180 î.Hr. a fost cucerită de romani, în urma unui dintre numeroasele războaie dintre lupani şi etrusci. La vremea aceea Pisa era deja un oraş întins şi prosper, o putere maritimă majoră. Ca urmare, romanii şi-au dat silinţa să provoace cât mai puţine distrugeri. Ulterior au numit cetatea Portus Pisanus (Pisa este clar un nume ce vine tocmai din epoca etruscă, dar nimeni nu ştie de unde ar fi putut deriva) şi au ridicat o puternică bază navală.

În perioada romană Pisa a continuat să se dezvolte graţie poziţiei sale strategice pentru comerţ, dar şi pentru apărare. Cândva situată pe malul mării, în sec. 1 î.Hr. oraşul era deja la vreo 4 km de ţărm din cauza aluviunilor aduse de Arno (azi distanţa faţă de mare s-a mărit la aproape 10 km), dar navele puteau ajunge în post navigând în sus pe râu. Râul şi canalele sale, permanent schimbătoare, înconjurau zidurile oraşului asigurându-i o poziţie inexpugnabilă.

La sfârşitul sec. 5, după prăbuşirea Imperiului Roman de Apus, Pisa a cunoscut doar un uşor declin. În secolul 7, deşi nominal sub suveranitate bizantină, pisanii au ştiut să-şi joace inteligent cărţile, păstrându-şi neutralitatea între cele 3 forţe din peninsulă - Bizanţul, papalitatea şi Regatul longobard, făcând afaceri bănoase cu toţi. În sec. 8, Pisa era cea mai mare putere comercială a Mediteranei occidentale, navele sale legau Toscana de Sardinia, Corsica, sudul Franţei şi Spania.

Când Charlemagne a alipit jumătatea de nord a Italiei la Regatul franc, această fructuoasă imparţialitate le-a cam ieşit pisanilor pe nas, frâncii fiind neplăcut impresionaţi de vânzările de arme către longobarzi. Astfel, când francii au stabilit în zonă un ducat, capitala acestuia a fost fixată la Lucca. Acest fapt nu a oprit Pisa din drumul său ascedent. Nici măcar cucerirea şi jefuirea oraşului de către legendarul rege viking Bjorn Coaste de Fier în anul 860 nu a însemnat decât un obstacol temporar.

La jumătatea sec. 10 Pisa era cel mai mare, bogat şi puternic oraş din Toscana. Flota sa i-a demonstrat Luccăi de ce este o bună idee să-i recunoască independenţa. De asemenea, puterea navală a pisanilor le-a permis să lupte cu succes împotriva maurilor. Nu numai că i-a alungat din teritoriile ocupate în Italia, dar a cucerit de la ei Sardinia şi Corsica, apoi a ocupat o serie de oraşe maure din nordul Africii. În pauzele trântelor cu sarazinii, pentru a nu-şi pierde mâna, Pisa s-a implicat în conflictele dintre papă, împăratul german şi bizantini, precum şi în păruieli victorioase cu cealaltă mare putere navală a Italiei vestice - Genova, care tocmai îşi începea traseul său istoric.

În sec. 11, Pisa devine o republică urbană condusă, după modelul roman, de doi consuli; un stat independent care domina bazinul occidental al Mediteranei şi juca de la egal la egal cu celelalte două mari republici maritime, Veneţia şi Genova. La sfârşitul secolului, papalitatea declanşează cruciadele. Pisa, ca şi rivalele ei de altfel, se grăbeşte să acorde ajutor cavalerilor creştini. La urma urmei, trupele sale purtau un război neîntrerupt cu musulmanii din Spania şi nordul Africii, în majoritatea cazurilor cu succese notabile (şi rentabile). Evident, fervoarea religioasă nu întuneca minţile cinstiţilor negustori pisani. Pe lângă a împlini voia Domnului, ei s-au dus în Ţara Sfântă şi pentru a-şi împlini cuferele. Ceea ce au şi făcut cu asupra de măsură, beneficiind de numeroase privilegii şi nepregetând să vândă păgânilor marfă interzisă, inclusiv arme.
La începutul anilor 1200 Pisa devenise o superputere europeană. Se amesteca în toate conflictele posibile (cu papa, cu împăratul german, cu Genova, cu oraşele toscane, Aragonul, ducatele din sudul Franţei, chiar şi cu Veneţia la un moment dat) în toate formele posibile: militar, politic, economic şi religios. La 1250 cam nimeni nu avea curajul să sufle în faţa ei. Din păcate, elita politică şi economică a Republicii pisane, orbită de neîntreruptele succese, cum s-a întâmplat de atâtea ori în istorie, a devenit prea arogantă pentru binele ei. Nu s-au gândit să-şi lase loc de "Bună ziua!" şi că, băgând băţul prin gard în atâtea curţi, riscă să-şi vadă vecinii aliaţi. Câtă vreme nu avusese mai mult de 2-3 inamici odată, trebile merseseră unse. Acum, însă, lucrurile au început să scârţâie. Adversarii s-au legat prin tratate, ori pur şi simplu au profitat să atace dintr-o parte, în momentul când armatele pisane erau ocupate în cealaltă.
În 1284 o flotă pisană superioară, dar condusă de un amiral încrezut şi incompetent, a fost spulberată de genovezi. A fost începutul sfârşitului. Treptat, teritoriile de peste ape sunt pierdute, iar în Toscana începe să se afirme tot mai mult puterea Florenţei. Lucrurile au fost înrăutăţite de colmatarea portului, pierderea a numeroşi clienţi internaţionali şi inexistenţa unor forme alternative de economie - comerţul era dominant, în timp ce meşteşugurile şi sistemul bancar erau mult subdimensionate. Marea ciumă din 1348 nu a ajutat nici ea şi, pentru a pune capac, în timp ce casa ardea, pisanii se împărţiseră în două tabere şi se păruiau cu sârg între dumnealor.
Un timp oraşul a reuşit cu greu să supravieţuiască mulţumită unor ultime resturi ale vechii ei bogăţii şi a puternicelor sale ziduri. Însă în 1406 Pisa era cucerită definitiv de Florenţa şi devenea o simplă colonie a acesteia.

Zidurile oraşului au fost ridicate în 1156.

Santa Maria della Spina este o bisericuţă construită pe la 1230 în stil gotic pisan. I se zice aşa pentru că în 1333 a fost adus aci un spin zis din coroana de spini a lui Iisus. Sculpturile sunt opera unor celebri artişti pisani din sec. 14, precum Andrea şi Giovanni Pisano.