Este un complex mânăstiresc situat, după cum îi zice şi numele, lângă Pavia - un orăşel din nordul Italiei. Lucrările au pornit în 1396 la porunca şi cu bani lui Gian Galeazzo Visconti, ducele de Milano. Susnumitul tocmai făcuse arşice republica milaneză (sau ce mai rămăsese din ea, că familia Visconti trăgea sforile în oraş de mai bine de 100 de ani) şi se înscăunase duce. După modelul caselor mai mari (Franţa, Imperiul German, gen), o dinastie conducătoare - în special una nou întemeiată - pentru a fi luată în serios, avea nevoie de câteva argumente în portofoliu. Deci: capitală (Milano - check), palate (la Milano, Pavia şi nu numai - check), moştenitor (două căsătorii, trei copii, din care doi băieţi - check) şi un loc de veci. Cât mai fastuos posibil, ca să arăţi grandoarea ta şi a dinastiei.
Biserica catolică inventase, cu secole în urmă, purgatoriul. Un loc pitoresc, cu lacuri de pucioasă şi mări de foc - în esenţă o gură de iad, dar pe termen finit. Căci, în iad merg cei definitiv damnaţi, fără nicio speranţă de iertare. Ceilalţi păcătoşi ard în purgatoriu, până li se curăţă păcatele, apoi păşesc fericiţi în paradis. Şmecheria constă în faptul că tortura din purgatoriu este nu numai cu durată limitată (în funcţie de cât de tare ai scrântit-o în viaţă, poţi să te faci kebab chiar şi milenii, dar tot este mai puţin decât o eternitate), dar poate fi scurtată de pomenile făcute în numele tău de urmaşi şi mai ales de slujbele special proiectate (trebuia şi Biserica să câştige ceva, sujbele costau nu puţin). Cei mai sfinţi dintre oamenii Bisericii, deci cei mai apropiaţi de urechea veşnică, deci cei mai probabil capabili erau călugării. Din acest motiv capetele încoronate se învelesc cu pietre funerare în mânăstiri. Acolo armate de monahi fac ore suplimentare, ca nu cumva posesorul de sânge siniliu să-şi frece coatele în cazan cu toţi foştii săi supuşi de proastă condiţie.
Cât despre Gian Galeazzo, el a preluat puterea printr-o lovitură de stat, în urma căreia a îndepărtat de la conducere şi la trimis la răcoare pe unchiul său patern. Respectivul a avut bunul simţ să "expire" în închisoare, iar gurile rele n-au întârziat să pună faptul de seama nepotului. La urma urmei, eliminarea discretă a contracandidaţilor la tron a fost tot timpul un must have în lumea bună. Una peste alta, domnia nouă începea cu ceva păcate majore. Şi, pe cât se pare, ducele îşi prevedea o domnie presărată cu alte fapte plăcute celui cu nume nerostibil. Prin urmare, planificase o mânăstire monumentală, să stea Satan în coadă (iar el cât mai puţin pe grătar).
Construcţia a fost încredinţată arhitectului Marco Solari, care a urmat stilul gotic şi a depus toate eforturile pentru un lăcaş de poveste. Chiar s-a străduit prea tare. Căci nava centrală a bisericii mânăstirii a fost gata abia în 1465. Dată la care îi prinsese Renaşterea de pe urmă, iar goticul era deja totuna cu broboada bunicii. Una peste alta, biserica mânăstirii a fost consacrată în 1497, primind hramul Santa Maria delle Grazie, dar faţada nu a fost gătată decât în 1507. Chiar şi după această dată, lucrările nu au încetat de tot. Prin contract, în schimbul numeroaselor proprietăţi acordate, ducele i-a obligat pe călugări să folosească o parte a veniturilor în scopul îmbunătăţirii şi înfrumuseţării edificiului.
Iniţial, Gian Galeazzo Visconti a fondat mânstirea pentru o comunitate de călugări cartusieni, ordin înfiinţat de Sf. Bruno din Koln în 1084. Prima mânăstire a ordinului se afla în Munţii Chartreuse din sud-estul Franţei. De la numele munţilor a venit şi numele ordinului (latinizat) şi al mânăstirilor - chartreuse (prima fondată de Sf. Bruno primind numele de Grande Chartreuse); în italiană: certosa.
În sec. 18 Lombardia devenise provincie a Imperiului Habsburgic. Cumva cartusienii au reuşit să se pună rău cu împăratul Iosif II, care, în 1782, i-a îndepărtat din regiune. Imperatorul avea o gândire laică, nu suporta Biserica şi nici călugării, în special pe cei din ordinele contemplative - cei a căror "regulă" le impunea doar recluziune şi rugăciune, nu şi muncă. În viziunea cezarului, aceştia erau neproductivi, deci inutili. După un hiatus de 2 ani, Iosif a decis acordarea mânăstirii călugărilor cistercienii (sau bernardini, după numele fondatorului ordinului - Bernard de Clairvaux).
În 1798 Napoleon invadează Lombardia, unde înfiinţează Republica Cisalpină - stat "independent" totalmente supus directivelor sale. Cistercienii au fost văzuţi drept influenţă străină (fuseseră aduşi de împăratul Austriei, corect?) şi expulzaţi. Mânăstirea a fost acordată monahilor carmeliţi. Dar nu înainte ca trupeţii francezi să o jefuiască crâncen. Din fericire, distrugerile structurale au fost minore.
După trimiterea micului caporal în pensie forţată, nordul Italiei a reintrat sub stăpânire habsburgică. Iar în 1843 cartusienii au primit de la statul austriac dreptul de a redeschide mânăstirea. Însă, în 1866, nou înfiinţatul Regat italian a declarat-o monument naţional şi a confiscat-o, declarând-o muzeu. S-a permis totuşi câtorva călugări să rămână aici până în 1879.
În 1930, ca urmare a concordatului încheiat cu regimul fascist, papa Pius XI decide reconsacrarea mânăstirii cartusiene. După al Doilea Război Mondial, cartusienii au reuşit să-şi creeze o imagine deloc plăcută populaţiei locale. Pe fondul mizeriei şi lipsurilor din primii ani postbelici, sfinţiile lor îşi permiteau o viaţă luxoasă (încălcând, deci, şi normele monahale) mulţumită veniturilor de pe numeroasele proprietăţi deţinute. Venituri din care nu au cheltuit nicio centimă pentru ajutorarea celor în nevoi. Mai mult, Certosa adăpostise, pentru un timp, rămăşiţele fostului dictator fascist Benito Mussolini. Acesta fusese executat sumar la Milano, iar corpul înhumat într-un mormânt anonim. În 1946 câţiva foşti adepţi au găsit locul şi au furat sicriul, care a fost transportat la mânăstire, unde i s-a făcut slujbă de înmormântare. Fapta a scandalizat şi mai mult opinia publică. Pe cale de consecinţă, fraţii au considerat prudent să schimbe aerul. În 1949 cartusienii au abandonat mânăstirea, stabilindu-se prin sudul Italiei. Lăcaşul a rămas părăsit până în 1961, când papa Ioan XXIII a acordat-o carmeliţilor. În 1968 noul papă, Paul VI, a decis ca mânăstirea să revină cistercienilor. Care o deţin şi în prezent.
Vizitarea mânăstirii se face după un program fix, în grupuri, unul dintre călugări servind drept ghid. Accesul este gratuit, dar, la sfârşitul vizitei, se aşteaptă o donaţie.
Iniţial, Gian Galeazzo Visconti a fondat mânstirea pentru o comunitate de călugări cartusieni, ordin înfiinţat de Sf. Bruno din Koln în 1084. Prima mânăstire a ordinului se afla în Munţii Chartreuse din sud-estul Franţei. De la numele munţilor a venit şi numele ordinului (latinizat) şi al mânăstirilor - chartreuse (prima fondată de Sf. Bruno primind numele de Grande Chartreuse); în italiană: certosa.
În sec. 18 Lombardia devenise provincie a Imperiului Habsburgic. Cumva cartusienii au reuşit să se pună rău cu împăratul Iosif II, care, în 1782, i-a îndepărtat din regiune. Imperatorul avea o gândire laică, nu suporta Biserica şi nici călugării, în special pe cei din ordinele contemplative - cei a căror "regulă" le impunea doar recluziune şi rugăciune, nu şi muncă. În viziunea cezarului, aceştia erau neproductivi, deci inutili. După un hiatus de 2 ani, Iosif a decis acordarea mânăstirii călugărilor cistercienii (sau bernardini, după numele fondatorului ordinului - Bernard de Clairvaux).
În 1798 Napoleon invadează Lombardia, unde înfiinţează Republica Cisalpină - stat "independent" totalmente supus directivelor sale. Cistercienii au fost văzuţi drept influenţă străină (fuseseră aduşi de împăratul Austriei, corect?) şi expulzaţi. Mânăstirea a fost acordată monahilor carmeliţi. Dar nu înainte ca trupeţii francezi să o jefuiască crâncen. Din fericire, distrugerile structurale au fost minore.
După trimiterea micului caporal în pensie forţată, nordul Italiei a reintrat sub stăpânire habsburgică. Iar în 1843 cartusienii au primit de la statul austriac dreptul de a redeschide mânăstirea. Însă, în 1866, nou înfiinţatul Regat italian a declarat-o monument naţional şi a confiscat-o, declarând-o muzeu. S-a permis totuşi câtorva călugări să rămână aici până în 1879.
În 1930, ca urmare a concordatului încheiat cu regimul fascist, papa Pius XI decide reconsacrarea mânăstirii cartusiene. După al Doilea Război Mondial, cartusienii au reuşit să-şi creeze o imagine deloc plăcută populaţiei locale. Pe fondul mizeriei şi lipsurilor din primii ani postbelici, sfinţiile lor îşi permiteau o viaţă luxoasă (încălcând, deci, şi normele monahale) mulţumită veniturilor de pe numeroasele proprietăţi deţinute. Venituri din care nu au cheltuit nicio centimă pentru ajutorarea celor în nevoi. Mai mult, Certosa adăpostise, pentru un timp, rămăşiţele fostului dictator fascist Benito Mussolini. Acesta fusese executat sumar la Milano, iar corpul înhumat într-un mormânt anonim. În 1946 câţiva foşti adepţi au găsit locul şi au furat sicriul, care a fost transportat la mânăstire, unde i s-a făcut slujbă de înmormântare. Fapta a scandalizat şi mai mult opinia publică. Pe cale de consecinţă, fraţii au considerat prudent să schimbe aerul. În 1949 cartusienii au abandonat mânăstirea, stabilindu-se prin sudul Italiei. Lăcaşul a rămas părăsit până în 1961, când papa Ioan XXIII a acordat-o carmeliţilor. În 1968 noul papă, Paul VI, a decis ca mânăstirea să revină cistercienilor. Care o deţin şi în prezent.
Vizitarea mânăstirii se face după un program fix, în grupuri, unul dintre călugări servind drept ghid. Accesul este gratuit, dar, la sfârşitul vizitei, se aşteaptă o donaţie.
Faţada a fost realizată de Cristoforo Mantegazza şi Giovanni Antonio Amadeo, maeştri ai Renaşterii în Lombardia.
Mormântul lui Gian Galeazzo Visconti, operă a sculptorului Giovanni Cristoforo Romano.
Fresca din absida stângă a transeptului este pictată de Bergognone (important pictor renascentist lombard), iar tabloul de pe altar este opera lui Giovan Battista Crespi (Il Cerano), unul dintre marii artişti ai barocului italian.
Aceeaşi poveste şi la absida transeptului drept.
Mormintele ducelui Ludovico Sforza ("Maurul") şi al soţiei sale, Beatrice d'Este. Sculptură de Cristoforo Solari (fiul primului arhitect al mânăstirii).
Intrarea în altar.
Marele altar este sculptat în marmură de sculptorul baroc genovez Tommaso Orsolino. Frescele aparţin unor pictori baroci, între care cel mai important este Daniele Crespi.
Stranele sunt pictate de maeştri al Renaşterii lombarde, precum Bergognone şi Bernardino Zenale.
Claustrul cel mic.
Frescele îi aparţin lui Daniele Crespi.
Isus şi femeia samariteancă la fântână, teracotă, sfârşitul sec. 15.
Chiostrul cel mare (125x100 metri). Căsuţele sunt de fapt chiliile călugărilor.
Frescele sunt realizate de Vicenzo Foppa.
Chiliile erau mari şi asigurau tot confortul preacuvioşilor...
... inclusiv mici grădinuţe, în care se puteau plimba, atunci când nu pofteau să dea ochii cu ceilalţi călugări (ori când stareţul le impunea claustrarea temporară).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu