Aşezarea datează probabil de prin sec. 5 î.Cr. şi a fost fondată de un trib al ligurilor, populaţie ce acoperea partea de nord vest a peninsulei. Ulterior a căzut sub dominaţia galilor, iar la sfârşitul sec. 3 î.Cr. a fost cucerit de romani, pe fondul războiului cu Hannibal.
Romanii l-au numit Ticinum şi a devenit repede un orăşel de provincie înfloritor datorită faptului că era situat pe Via Aemilia, şosea ce lega Roma de Hispania, trecând prin Milano şi sudul Galiei. Prosperitatea sa a crescut şi mai mult în sec. 4 d.Cr., când Milano a devenit una din capitalele imperiale. De altfel, în Pavia a şi avut loc ultimul act din istoria Imperiului Roman de Apus - respectiv detronarea ultimului împărat, Romulus Augustulus de către Odoacru, unul dintre generalii romani de origine barbară (germanic din tribul scirilor). În urma loviturii de stat, trupele uzurpatorului au jefuit oraşul atât de tare, încât a trebuit scutit de taxe pe 5 ani, pentru a putea fi reconstruit.
Odoacru s-a proclamat rege al Italiei, însă domnia lui nu a durat. În 488 ostrogoţii - alt neam germanic - conduşi de Theodoric, au invadat peninsula. După un lung război, în 493 Odoacru era asasinat, iar Theodoric încoronat rege. Noul rege nu era nici el un barbar pur şi simplu. Anterior, ostrogoţii petrecuseră ceva timp în partea de vest a Balcanilor, sub influenţă roman răsăriteană (bizantină) şi avuseseră timp să se civilizeze. Ca urmare, Theodoric a dorit să domnească peste un stat puternic şi înfloritor, nu peste o grămadă de colibe. De altfel, cu excepţia unor inevitabile jafuri şi distrugeri în perioada războiului cu Odoacru, domnia sa a însemnat ordine şi prosperitate. Între măsurile luate de el s-a numărat şi demararea unui masiv program edilitar, unul dintre oraşele care s-au bucurat de o mare atenţie în acest sens fiind Pavia. Deşi îşi stabilise capitala la Ravenna, a construit un palat regal şi băi publice (care în sec. 7-8, alături de cele din Roma şi Marsilia, erau ultimele terme romane funcţionale în afara Bizanţului).
În 535 împăratul bizantin Justinian I a decis recucerirea Italiei. Generalii săi, Belisarius şi Narses au dat repede peste cap rezistenţa ostrogotă, cu o excepţie. Pavia a rezistat oricăror eforturi de a o cuceri până în 551. Capitularea a fost însoţită, spre luare aminte a celor care ar mai fi avut poftă de nesupunere, de obişnuitele jafuri, omoruri şi distrugeri - doar că niţel mai ample decât s-ar fi cerut în chip de exemplu, chiar şi în epocă.
Bizantinii nu s-au bucurat prea mult de noile teritorii. În anul 568 longobarzii, conduşi de regele Alboin, au ocupat cea mai mare parte a Italiei. Baza puterii lor a fost, însă, în partea de nord (de la ei îşi trage numele regiunea Lombardia), iar capitala şi-au stabilit-o la Pavia. Oraşul fusesee unul dintre ultimele puncte de rezistenţă ale bizantinilor, longobarzii trebuind să-l asedieze timp de 3 ani. La vremea respectivă, denumirea în uz era încă Ticinum. În deceniile următoare, nu se ştie de ce, a început să apară în documente drept Ticinum Papia, ori doar Papia. Cert este că la începutul sec. 8 devenise deja oficial Pavia.
Dominaţia longobardă a fost una fericită pentru jumătatea de nord a Italiei. Regii longobarzi au dovedit mare grijă pentru păstrarea legii şi pentru îmbunătăţirea situaţiei economice şi culturale. Pentru prima dată, sclavia a fost interzisă în regiune. Relaţii comerciale au fost stabilite cu Bizanţul, Roma papală, sudul Galiei, Hispania vizigotă şi chiar cu nordul Africii. Numeroase lucrări edilitare au fost iniţiate. Pavia însăşi a devenit unul dintre cele mai mari şi împodobite capitale ale creştinătăţii occidentale. Din punct de vedere religios, deşi erau arieni (o aripă a creştinismului proclamată eretică la conciliile ecumenice), monarhii longobarzi s-au dovedit extrem de toleranţi cu supuşii lor catolici, mergând până acolo să doneze ei înşişi fonduri şi terenuri pentru construcţia unor biserici şi mânăstiri catolice.
Teritoriile lombarde din nordul peninsulei erau separate de cele din sud (ducatul de Beneventum, par egzamplu) de posesiunile bizantine constituite în jurul Romei şi al Ravennei. Regii longobarzi au exercitat constant o presiune politică şi militară asupra acestor provincii, în special asupra Romei. Câtă vreme puterea bizantină a fost capabilă să respingă incursiunile din nord, echilibrul a fost păstrat. În 726 împăratul bizantin Leon III interzice cultul icoanelor, declanşând ceea ce numim astăzi criza iconoclastă. Timp de un secol, imperiul a fost măcinat în interior de această criză, ei adăugându-se şi probleme externe cauzate de atacuri din partea arabilor şi bulgarilor. Capacitatea bizantină de a interveni în Italia s-a diminuat. În plus, Curia romană a respins interdictul asupra icoanelor - creştinătatea occidentală, ceea ce se va numi catolicism - a continuat să adore imaginile.
În aceste condiţii, papalitatea avea nevoie de un alt protector. Papa Adrian I a găsit acest campion al Bisericii în persoana regelui franc Carol cel Mare. Regatul franc era suficient de apropiat, ca să intervină împotriva longobarzilor şi (credea papa) destul de îndepărtat, ca să nu aibă decât o influenţă indirectă la Roma. În plus, francii erau singurii germanici, care adoptaseră creştinismul catolic, nu erezia ariană.
Zis şi făcut. În 773 Carol trece Alpii şi cucereşte regatul longobard. Pavia rezistă asediului francilor mai bine de un an şi doar izbucnirea unei cumplite epidemii în rândul asediaţilor determină capitularea. Carol se încoronează rege al longobarzilor. Mai târziu titlul se va schimba în acela de rege al Italiei. În 800, când devine împărat, îşi va păstra şi titulatura de rege al Italiei. În secolul următor, împăraţii carolingieni vor păstra şi coroana de fier longobardă. După dispariţia dinastiei lui Carol cel Mare, rangul de rege al Italiei a fost disputat de o serie de seniori locali, pierzându-şi tot mai mult substanţa reală. În majoritatea cazurilor, "regatul" nu acoperea decât capitala Pavia şi ceva teritoriu înconjurător. Când ungurii şi-au făcut apariţia la sud de Alpi, la începutul anilor 900, nu a existat nicio armată regală care să le stea în cale. Pavia şi alte oraşe au fost jefuite crâncen şi făcute scrum.
Abia în 962 este încoronat la Roma un nou împărat "roman" - Otto I, rege al Germaniei şi împărat al Sfântului Imperiu Roman de neam German (Imperiul Romano-German, pe numele de alint). Pentru a fi împărat roman, titulatura de rege al Italiei era o etapă preliminară şi strict necesară. Ca urmare, Pavia a redevenit capitală şi a cunoscut o nouă perioadă de înflorire. Dar, cum prea multă bunăstare are posibilul efect de a prosti, pavienii s-au gândit că ceva răscoală împotriva autorităţii imperiale nu le poate aduce decât un plus de putere. La urma urmei, "împăratul" era mai mult un rege german, care avea pe cap tot felul de probleme cu puternicii săi vasali, ori cu lacomii săi vecini - nu va avea timp de prostioarele unei cetăţi de peste munţi. Din păcate pentru acest raţionament, cetatea cu pricina se lăfăia exact pe drumul către Roma, locul obligatoriu de încoronare. Oricât de regi germani erau ei şi oricâte probleme aveau de rezolvat, împăraţii îşi găseau timp să dea, din când în când, o raită şi prin Italia, nu cumva să le fie autoritatea uitată şi nu cumva papa să se creadă total independent. Ca urmare, în 1004, împăratul Henric II le-a servit înfumuraţilor din Pavia o lecţie de geopolitică, ce, în termeni moderni, poate fi uşor încadrată la masacru. După plecarea armatelor imperiale (nota bene: cezarul se grăbea spre Roma, unde avea ceva argumente de rezolvat şi cu papa, deci a trecut prin Pavia şi pe drumul de întoarcere), mai rămăseseră în picioare doar câteva biserici, iar dintre cetăţeni - mai puţin de un sfert.
Urbea îşi va reveni, treptat, căci ocupa o poziţie strategică pe ceea ce se numea atunci Via Francigena - o importantă cale de pelerinaj, dar şi comercială, ce unea Roma de restul Europei Occidentale. Deasemenea, în următoarele două secole, papii vor demonstra împăraţilor că pana poate birui spada, iar influenţa germanică în nordul peninsulei a început să scadă. În sec. 12 Pavia devenise o comună cu drept de autoguvernare şi făcea parte din Liga lombardă, alianţă a oraşelor din nord, care va administra o severă lecţie împăratului Frederic I Barbarossa în bătălia de la Legnano (1175).
În următorul secol, Pavia a dus o existenţă liniştită şi autosuficientă, chit că cele două partide - ghibelinii pro imperiali şi guelfii suporteri ai papalităţii - au avut grijă să nu lipsească medicii locali de capete sparte şi oase rupte. De pe la sfârşitul sec. 13, pavienii au făcut faţă cu tot mai mare dificultate tendinţelor expansioniste venite din partea mai puternicului său vecin - Milano. În cele din urmă, în 1359, Pavia a acceptat conducerea dinastiei Visconti din Milano. Cu condiţia să nu fie direct alipită teritoriului milanez şi să-şi păstreze o oarecare autonomie internă. Sub domnia ducilor Visconti, apoi sub cea a casei Sforza, prosperitatea a continuat să viziteze casele băştinaşilor. În 1361 Gian Galeazzo Visconti a întemeiat Universitatea din Pavia, devenită repede una dintre cele mai prestigioase centre universitare ale Europei medievale.
La sfârşitul sec. 15 sunt declanşate Războaiele italiene - conflicte pentru dominaţia asupra cizmei italiene purtate între Franţa, Spania, Imperiul German şi actorii locali importanţi: papalitatea, Veneţia, Florenţa, Milano, Ferrara şi Regatul Neapole. În 1525 rege Francisc I al Franţei suferă o înfrângere totală sub zidurile oraşului (după cum, prizonier, îi scria reginei sale: "Totul este pierdut, doamnă, în afară de onoare.") din partea unei armate spaniole. Pe cale de consecinţă, Lombardia (y compris Pavia) trece sub stăpânirea majestăţii sale prea catolice.
Dominaţia spaniolă a durat până în 1713, când, pe fondul războiului de succesiune la tronul Spaniei, Lombardia trece în stăpânirea coroanei habsburgice. Atât în perioada spaniolă, dar mai ales în cea austriacă, oraşul cunoaşte o viaţă destul de liniştită. Total lipsit de independenţă şi eclipsat de mai prosperul său vecin, Milano, Pavia îşi datorează, în continuare, faima Universităţii sale.
În 1796, Franţa revoluţionară intervine în nordul Italiei, alungând autorităţile austriece. Republica Cisalpină este proclamată şi ocupată de trupele lui Napoleon. În 1815, după Tratatul de pace de Viena, Lombardia a revenit sub stăpânire austriacă. Care stăpânire nu a fost tot atât de indulgentă ca în prima perioadă. Pe fondul deşteptării naţionalismului italian, austriecii au strâns frâul, fără să omoare totuşi vita.
În 1859, Regatul Piemont din nord-vestul Italiei, cu sprijinul Franţei lui Napoleon III, reuşeşte să învingă Austria şi să definitiveze o primă etapă în unificarea statului italian. Pavia devine parte a Regatului italian.
Ca şi până atunci (şi ca şi acum), Pavia a rămas un liniştit orăşel provincial, trăind în umbra metropolei milaneze. În al Doilea Război Mondial, oraşul nu a cunoscut lupte de stradă, dar a fost bombardat în câteva rânduri de către americani, în special pentru distrugerea podurilor peste Ticino, căci industrie nu prea exista.
În prezent, Pavia continuă să fie un oraş universitar, economia sa bazându-se în majoritate pe agricultură, terenurile din jurul său fiind unele dintre cele mai productive din Europa.
Casa Cavagna, sec. 15.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu