cautatorul: Viena (III)

Catedrala Sf. Ştefan este "biserica mamă" (cu alte cuvinte, basilică majoră) a arhidiocezei catolice de Viena.

O primă basilică dedicată Sf. Ştefan a fost construită între 1137-1160, în stil romanic, de către markgraful Austriei, Leopold IV. Deşi era departe de a fi terminată, basilica a fost consacrată în 1147, pentru a se profita de prezenţa în oraş a împăratului romano-german Conrad III, a episcopului Otto de Freising (cel mai important teolog, om de litere şi cronicar german din epocă) şi a numeroşi membrii din înalta nobilime germană, aflaţi pe punctul de a pleca să le fie curul tăbăcit de arăbeţi în catastrofa numită A Doua Cruciadă.

Între 1230-1245 edificiul a fost lărgit. Din acea construcţie s-au păstrat până astăzi o parte a zidului de vest şi cele două turle din lateralele faţadei principale. În 1258 catedrala a ars aproape în întregime şi a trebuit reconstruită. Iar, dacă tot se apucaseră de muncă, s-au gândit să extindă şi mai mult lăcaşul. În mod ciudat, deşi, la vremea respectivă, stilul gotic era all the rage - Europa nordică se acoperea literalmente de marile catedrale gotice - vienezii au păstrat vechea şi deja desueta arhitectură romanică.

În 1359, gândindu-se probabil că un secol rămânere în urmă este suficient, ducele Austriei Rudolf IV a ordonat refacerea catedralei în stil gotic, la pachet cu o nouă extindere a sa. Lucrările au avansat destul de încet. Corpul basilicii cu trei nave a fost gata în 1430, turla principală în 1433, bolţile navei centrale în 1474. Din acel moment înfăţişarea exterioară s-a schimbat destul de puţin. Are 107 metri lungime, 40 de metri lăţime, iar campanila se înalţă la 136 de metri.

Campanila a jucat un rol important în timpul asediilor otomane din 1529 şi 1683, fiind folosită ca observator şi post de comandă. Ulterior, când pericolul războiului a fost îndepărtat, a fost utilizată ca punct de observaţie împotriva incendiilor (până în 1955, de altfel). Proiectul iniţial prevedea o a doua turlă pe latura de nord, care, însă a fost dusă doar până la jumătate (68 de metri), lucrările fiind sistate în 1511. Nimeni nu ştie de ce. Banii nu erau o problemă. Posibil ca, în plină epocă a Renaşterii, o turlă gotică nu-şi mai avea sensul. Deasupra "ciotului" a fost ridicată o mini turlă în stil renascentist, ceea ce face ca întregul miş-maş să aibă un aer de Stan şi Bran.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, basilica nu a fost atinsă de bombe sau obuze. În ajunul retragerii trupelor germane din Viena, comandantul lor (un general SS, nu merită să-i fie pomenit numele) a ordonat distrugerea lăcaşului prin dinamitare. Din fericire, ofiţerul genit pus s-o facă, căpitanul Gerhard Klinkicht, a preferat să rişte o Curte Marţială şi a ignorat ordinul. Pe de altă parte, la 12 aprilie 1945, pe fondul haosului provocat de luptele de stradă, ceva localnici au jefuit şi au incendiat nişte magazine din vecinătate. Focul s-a extins la catedrală, acoperişul colapsând în întregime.

După război, au fost demarate lucrări de restaurare, reconsacrarea lăcaşului având loc în 1952. Totuşi, acoperişul original n-a putut fi salvat. Foarte puţine din cele peste 230.000 de ţigle smălţuite de sec. 14-15 au putut salvate. Iar refacerea sa în aceeaşi parametri s-a dovedit prohibitivă pentru o Austrie devastată de război. Prin urmare, ţiglele au fost înlocuite cu plăcuţe din oţel. Altă restaurare extensivă a basilicii s-a terminat în 2008.

Decoraţia interioară este caracterizată de un mixtum compositum de gotic târziu, Renaştere germană şi baroc.

Intrarea este liberă pentru cam o treime din edificiu. Dacă vrei să vizitezi toată suprafaţa interioară, taxa este de 4,5 euro. Cu criptă şi acces în turlă preţul urcă la 10,50 euro.

Memorialul dedicat Sf. Ioan de Capistrano. De aici a predicat o cruciadă în ajutorului Belgradului asediat de sultanul Mahomed II. Avea să fie ultima mare victorie a lui Iancu de Hunedoara (1456).