San Giorgio Maggiore

Este o mânăstire benedictină ridicată pe insula cu acelaşi nume, aparţinând grupului principal de insule ce formează Veneţia.

Insula a fost cedată Ordinului Sf. Benedict în anul 982 de către dogele Tribuno Memmo. Mânăstirea a fost construită în stil romanico-bizantin, dar a fost distrusă aproape în întregime de un cutremur în 1223. Un nou edificiu a fost ridicat în acelaşi secol 13, în stil gotic veneţian. În sec. 16 călugării au decis ridicarea unei noi biserici, care să corespundă noilor cerinţe arhitecturale. Pentru aceasta au apelat la Andrea Palladio, unul dintre cei mai străluciţi arhitecţi ai Renaşterii târzii din nordul Italiei. Proiectul său combina elemente de arhitectură clasică greco-romană, renascentistă şi barocă.

Construcţia noii biserici a început în 1566 şi s-a încheiat, în linii mari, în 1589. Faţada nu a fost desăvârşită decât în 1610. Din vechiul lăcaş s-a păstrat doar campanila, ce data din anul 1467. Însă aceasta s-a prăbuşit în 1774 din motive rămase necunoscute, poate o eroare de inginerie. În 1791 a fost ridicată o nouă campanilă în stil neo-clasic (are 75 de metri înălţime).

În 1797 Republica veneţiană a fost ocupată de armata franceză. Mânăstirea a fost jefuită, iar Napoleon s-a îngrijit pesonal ca cele mai preţioase manuscrise şi opere de artă să fie transportate în Franţa (de exemplu, Nunta din Cana de Paolo Veronese este expusă la Luvru). În 1799, dat fiind că Vaticanul era mai atent supravegheat de spionii francezi, la San Giorgio Maggiore s-a desfăşurat, în mare secret, conclavul care a avut ca rezultat alegerea papei Pius VII.

În 1806 autorităţile de ocupaţie franceze au decis desfiinţarea mânăstirii şi transformarea ei în garnizoană militară şi depozit de muniţii. În care calitate a fost utilizată şi de austrieci (care au primit regiunea Veneto în 1815) şi de statul italian, după 1866. Abia în 1951 guvernul italian a cedat mânăstirea unei fundaţii culturale, care a restaurat-o.

Interiorul bisericii este foarte luminos, atât datorită numeroaselor ferestre de mari dimensiuni, cât şi datorită utilizării unei mari cantităţi de marmură albă. Decoraţia este sobră, contrar modei vremii, lipsită de fresce şi cu puţine sculpturi. S-a căutat întărirea senzaţiei de spaţiu monumental şi maiestuos. Cu toate acestea nu lipsesc numeroase picturi realizate de mari artişti (Veronese, Tintoretto, Basano, Sebastiano Rici), ce împodobesc altarele capelelor laterale.

Cina cea de taină - Tintoretto.

Căderea Manei - Tintoretto.