Veneţia (2)

Palatul dogilor a fost, timp de un mileniu, sediul dogilor (ducilor) - conducătorii Veneţiei. Aceştia erau aleşi pe viaţă de Marele Consiliu, principala instituţie legislativă a republicii (format din reprezentanţii marilor familii patriciene). Deşi dispunea de atribuţii importante şi deţinea funcţia pe viaţă, dogele nu era atotputernic şi nici neapărat permanent. Au existat dogi trimişi în faţa tribunalului suprem, demişi şi chiar executaţi pentru trădare. În 1355, de exemplu, dogele Marino Faliero s-a gândit că nu ar strica să transforme Republica veneţiană dintr-un sistem oligarhic într-o monarhie absolută (a sa, respectiv). Complotul a fost descoperit repede, iar dogele a rămas fără suportul de pălărie.

O primă reşedinţă a fost construită în anul 810, dar, ceva mai mult de un secol mai la vale, aceasta a fost mistuită de un incendiu (împreună cu o treime din oraş; n-ai zice că pentru un oraş construit pe apă incendiile pot pune aşa probleme). Un nou palat a fost construit între 1172-1178. Până în sec. 15 a fost lărgit şi remodelat în stil gotico-bizantin. Apoi, în 1483, un alt incendiu îl pune la pământ. Şi nici că s-a gătat bine reconstrucţia, când, în 1547, este distrus parţial de... tan-ta-nan, foc. Trebuie că pompierii locali nu prea se speteau cu treaba, căci, ia ghiciţi! - alt incendiu în 1577. Cu care ocazie au fost distruse în întregime fresce realizate de mari artişti ai Goticului târziu şi ai Renaşterii, precum Gentile da Fabriano, Pisanello, Alvise Vivarini, Carpaccio sau Giovanni Belinni. Dar, această catastrofă culturală a însemnat posibilitatea ieşirii în faţă a noilor generaţii de pictori veneţieni, precum Tizian, Tintoretto, Bassano şi Paolo Veronese, Palma cel Tânăr şi Tiepolo (tatăl).

Accesul costă 19 euro, pe un bilet comun cu alte obiective din jurul Pieţei San Marco: Muzeul Correr, Muzeul de Arheologie şi Biblioteca Marciană. Se pot face poze în interior (de vreo doi ani - când am fost în 2013 nu era voie).

Curtea interioară.

În fundal - Basilica San Marco.

Unele faţade au fost refăcute în sec. 16 conform stilului renascentist târiu, după proiectele unor arhitecţi celebri, precum Jacopo Sansovino ori Andrea Palladio.

Anticamera celor patru uşi - fresce de Tintoretto.

Sala de consiliu - fresce de Veronese şi Titorentto.

Sala Senatului - fresce de Tintoretto şi Jacopo Palma cel Tânăr. Senatul veneţian a fost înfiinţat în sec. 13 şi avea atribuţii în politica internă şi externă, precum şi în politica fiscală.

Sala Consiliului celor 10 - fresce de Giovanni Battista Zelotti. Consiliul celor 10 a fost creat în 1310 ca un fel de contraspionaj intern. În teorie păzea republica împotriva încercărilor de lovituri de stat. În practică, s-a transformat destul de repede într-o poliţie secretă cu puteri discreţionare şi cu agenţi secreţi peste tot locul. A fost organismul veneţian cel mai temut şi detestat de cetăţeni.

Sala Busolei - fresce de Veronese. Sala era de fapt o anticameră a biroului, unde îşi ţineau şedinţele comitetul permanent al Consiliului celor 10 şi Consiliul Inchizitorilor (nu este vorba de cei ai Bisericii Catolice, ci de un fel de anchetatori ai C 10). Sala avea trei uşi. Pe una intraseşi, pe a doua pătrundeai în biroul inchizitorilor, iar pe a treia te duceau direct în închisoare, peste "Puntea suspinelor". Astfel încât, cei care te conduseseră la anchetă (familie, prieteni, etc) nu te mai vedeau, până nu erai eliberat (sau executat public).

Armura regelui francez Henric IV.

Sala Guariento - numită datorită frescei ("Încoronarea Madonnei") pictată de artistul padovan Guariento di Arpo în 1365. Distrusă aproape în întregime de incendiul din 1577, fresca a fost descoperită în 1903 şi restaurată cât s-a putut.

Sala Marelui Consiliu. Marele Consiliu era principala instituţie de putere din Veneţia, autoritatea sa (în teorie) fiind depăşită doar de cea a dogelui. În practică Senatul avea atribuţii mai mari în problemele economice şi diplomatice, iar Consiliul celor 10 putea manevra scena politică prin agenţii săi acoperiţi. Din Marele Consiliu făceau parte toţi membrii masculini din familiile patriciene în vârstă de peste 25 de ani. Sala este cea mai mare din palat şi una dintre cele mai mari săli din Europa, fără piloni sau alte mijloace arhitecturale de susţinere a plafonului (53x25 metri). Este decorată cu picturi splendide realizate de Paolo Veronese, Tintoretto şi Jacopo Palma cel Tânăr. Pe pereţi sunt redate scene din istoria Veneţiei, iar pe tavan apar diferite alegorii ale virtuţilor Serenissimei. Imediat sub plafon, de-a lungul celor patru pereţi, se desfăşoară o friză cu portretele primilor 76 de dogi, pictate de Jacopo Tintoretto, împreună cu fiul său, Domenico. În locul portretului dogelui Marino Faliero (de care am făcut vorbire mai sus) este pictată o năframă neagră.

Pe peretele din spatele tronului dogelui se găseşte Paradisul - cel mai mare tablou din lume (nu, nu este frescă), realizat de Tintoretto şi unii ucenici ai săi.

Sala votului a fost organizată în noua aripă a palatului, construită în prima jumătate a sec. 16. Iniţial aici erau păstrate preţioase manuscrise donate Republicii de Petrarca şi Bessarion (cardinal, om de stat, savant şi om de litere renscentist - grec ortodox la origini, născut în nordul Turciei actuale). Ulterior s-a decis ca aici să se ţină diferitele sesiuni de vot ale tuturor organismelor centrale veneţiene. Picturile reprezintă victorii ale flotei şi au fost realizate de Jacopo Palma cel Tânăr şi Andrea Vicentino, un artist mai puţin important al Manierismului veneţian.

Închisoarea Nouă şi Puntea Suspinelor, trecerea acoperită ce o lega de palat.

Ultima imagine a libertăţii pentru prizonieri.

Temniţa.

Curtea interioară a închisorii. Celulele de la primul nivel se aflau sub nivelul apei, deci erau umede şi friguroase, prin urmare rezervate pentru "preferaţii" dogelui.

Sala Cenzorilor - biroul unde se întruneau cenzorii, un fel de supraveghetori ai moralei publice, dar şi ai posibilelor fraude electorale. Picturile sunt opera lui Domenico Tintoretto.

Sala Avocaţilor - în realitate era locul de şedinţă a unor magistraţi ce avea între atribuţii supravegherea aplicării corecte a legilor şi verificarea legitimitatea căsătoriilor şi naşterilor în familiile patriciene. Unele dintre picturi aparţin lui Tizian.