Murano

Este un grup de şapte insule separate prin canale, la nord de grupul principal de insule ce formează Veneţia. Insulele au început să fie populate de prin sec. 5-6 de refugiaţi din faţa diverselor invazii ale migratorilor, apoi din faţa pretenţiilor noii aristocraţii de tip protofeudal.

La început Murano a constituit o aşezare de sine stătoare (o comuna), cu o economie înfloritoare bazată pe pescuit, exploatarea sării şi comerţ. Începând din sec. 10-11, întreaga lagună a cedat în faţa expansiunii veneţiene. Murano nu a fost scutită şi a devenit teritoriu veneţian. Populaţia a început să se mute în insulele principale, iar autonomia s-a diminuat treptat. În sec. 13 Marele Consiliu local era desfiinţat, iar administraţia a fost încredinţată unui podesta, un magistrat numit de Senatul veneţian.

În 1291 meşterii sticlari au fost forţaţi să se mute în Murano, cuptoarele lor constituind un permanent pericol de incendiu pentru Veneţia. Sticla veneţiană era de o calitate net superioară oricăror produse similare europene. Iar o oglindă de Murano, frumos împodobită, putea costa greutatea ei în argint.  De asemenea, la mare preţ era sticla colorată. Cât despre candelabrele de Murano, erau accesibile doar caselor regale, marilor nobili şi bancherilor putred de bogaţi. O legendă spune că, pentru a demonstra bogăţia şi puterea Serenissimei, ambasadorul veneţian la Madrid a dat o serată, în timpul căreia, candelabrul de Murano din marea sală de bal a căzut "din greşeală" şi s-a făcut ţăndări. Incident tratat de ambasador cu un căscat plictisit în faţa ochilor ieşiţi din orbite ai granzilor spanioli - costa cât un domeniu cu castel cu tot. Aceeaşi nobili spanioli, altfel ţâfnoşi şi mândri peste poate, nu s-au sfiit să se arunce în patru labe, când li s-a dat permisiunea să adune cioburile.

Izolarea celor şapte insule faţă de oraşul propriu-zis a fost un alt argument al mutării manufacturilor de sticlărie aici - aşa era bine păzit secretul de fabricaţie. Meşterii ce îl cunoşteau nu puteau părăsi Murano, sub pedeapsa cu moarte. Sigur, de-a lungul timpului, au fost mai multe tentative de evadare, având ca rezultat o serie de meşteri, de care nu a mai auzit nimeni vreodată. În schimb au obţinut o serie de privilegii nevisate la vremea respectivă de oamenii de rând. Puteau purta sabie (drept specific numai aristocraţiei), erau scutiţi de impozite, primeau imunitate în faţa justiţiei criminale, iar fetele lor erau curtate de cele mai influente familii veneţiene (băieţii de regulă urmau meseria tatălui).

În sec. 18 Murano pierde monopolul sticlei de înaltă calitate în faţa artizanilor olandezi şi francezi. Chiar şi aşa producţia nu a scăzut prea mult, continuând să aducă venituri însemnate bugetului lagunar.

În prezent Murano continuă să trăiască din fabricarea sticlei, aici existând mai mult de 250 de fabrici şi ateliere mai mici. Unele au o istorie de peste 500 de ani şi se numără printre cei mai reputaţi producători din lume. Pentru a proteja tradiţia locală în faţa chinezismelor, fiecare produs autentic de Murano are ştanţată o marcă de manufactură şi ar trebui să vină însoţit de un certificat de calitate. În plus diferă şi preţurile. Ce poţi să cumperi în Piaţa San Marco cu 1 euro, în Murano costă minim 4.

Alte venituri consistente sunt aduse, evident, de turişti. Vreau să spun că unele dintre magazinele de sticlărie sunt tratate de proprietar şi ca galerii de artă. Drept care plăteşti ca să intri şi să te holbezi. Cam 2 euro. Odată cu afluxul de turişti au crescut şi preţurile. Aşa că poţi avea surpriza neplăcută ca o pizza şi o bere să coste mai mult decât la Veneţia.

Biserica Sf. Petru Martirul a fost ridicată în 1348, ca centru al unei mânăstiri dominicane. În 1474 un incendiu a distrus-o până la temelii. A fost reconstruită în 1511 în stil renascentist. În 1806 autorităţile franceze de ocupaţie au desfiinţat mânăstirea. Lăcaşul a fost resfinţit în 1813, când a devenit o biserică parohială. În interior se găsesc picturi realizate de Giovanni Bellini, Veronese, Palma cel Tânăr şi Tintoretto.

Biserica Sfinţii Maria şi Donato este una dintre cele mai vechi din lagună. Un prim edificiu a fost ridicat în sec. 7, apoi a fost refăcut în sec. 9 şi iarăşi în anul 1040. Forma actuală a bisericii datează de pe la jumătatea sec. 12. Tot cam pe atunci pardoseala a fost acoperită cu un mozaic multicolor realizat de meşteri bizantini.