cautatorul: Avignon (I)

Este un oraş în sudul Franţei, situat pe malul stâng al fluviului Ron.
A fost întemeiat în anul 539 î.Cr. de către grecii din Massalia, ca un comptoar al metropolei de la Mediterana în relaţiile ei comerciale cu autohtonii. În care calitate nu a avut o viaţă chiar lungă. Căci a fost cucerit de galii avaresi, care şi-au stabilit aici capitala. În 120 î.Cr. legiunile lupoaicei au ajuns şi în aceste locuri. Oraşul, numit de romani Avennio, a devenit parte a provinciei Gallia Narbonensis şi atinge rangul de collonia (metropolă de drept latin) în anul 43 î.Cr. Sub stăpânirea romană oraşul prosperă, profitând de o dublă poziţionare excelentă la încrucişarea a două foarte importante căi de comunicaţii: Ronul şi o şosea ce lega Italia cu partea de nord-vest a Galliei. După cât se pare, prin sec. 3 exista aici şi o mică grupare de creştini, însă rangul de episcopie (în ciuda importanţei oraşului) va fi dobândit foarte târziu - primul episcop, Nectarie, este menţionat în anul 439.
În a două jumătate a sec. 5, pe măsură ce Imperiul Roman de Apus făcea tranziţia de la o glorioasă realitate la subiect de manuale, situaţia a început să se strice şi pentru Avignon. Locaţia deosebită le-a adus pe cap localnicilor tot felul de cetăţeni, cărora li se citea în ochi pofta de jaf şi distrugere. În mai puţin de 100 de ani, oraşul a fost cucerit de vizigoţi, capturat de la aceştia de către burgunzi, asediat de franci în două rânduri, reluat de romani, trecut în mâinile ostrogoţilor, apoi cedat definitiv regatului franc. Şi cu asta nu s-au terminat necazurile. Căci oraşul a jucat un rol şi în războaiele civile dintre diferiţii moştenitori ai regilor franci. Aşa că a cunoscut cel puţin alte două asedii, însoţite de tradiţionalele distrugeri şi vărsări de sânge. Cu toate acestea, ca şi în alte oraşe din sud, Avignon a păstrat, într-o oarecare măsură, fragmente ale vechii civilizaţii romane, în contrast cu barbaria germanică din nord. În sec. 7 încă se menţionează că urbea are senatori, filosofi şi o şcoală bine întreţinută.
Secolul următor a adus şi alte necazuri. În 736 a fost cucerit de sarazini, iar anul următor a fost asediat şi distrus de Carol Martel, majordomul regatului franc. Distrugerea a reuşit atât de bine, încât, pentru mai bine de 200 de ani, nu mai este trecut în scriptele papale un episcop local. În sec. 10 oraşul devine parte a Provenţei, apoi a Regatului de Arles şi începe să-şi recapete o parte din trecuta prosperitate. O primă catedrală se înalţă, podul peste Ron este reparat, zidurile sunt refăcute. Mai multe raiduri ale arabilor din Spania sunt respinse de garnizoana locală. În 1032, în urma unor alianţe matrimoniale, Regatul de Arles trece în componenţa Împeriului Romano-German. Ronul devine frontieră cu regatul Franţei, iar singurul punct de trecere din zonă era la Avignon. Acest fapt a adus un val de arginţi în cuferele târgoveţilor. Ca teritoriu de graniţă al imperiului, oraşul se bucura şi de o importantă autonomie internă. Ba, şi-a asumat şi un rol în politica externă a regiunii. Chiar cu destul de multă obrăznicie, s-ar putea spune. Pe la începutul sec. 13, Avignon se declară republică independentă şi se aliază cu contele Raymond de Toulouse împotriva regelui Franţei. Ca urmare, în 1226, numitul rege (Ludovic VII) le dă indigenilor o lecţie practică de geopolitică. După un asediu de 3 luni, oraşul cade şi este jefuit fără cruţare. Mai mult, fără a ţine cont că se află într-un teritoriu străin, regele ordonă dărâmarea zidurilor şi umplerea şanţurilor de apărare cu pământ. Avignezii nu au deprins prea multă învăţătură de aici. În 1251 proclamă iarăşi republica, ocazie cu care contele de Provenţa, sosit grabnic cu oaste în faţa oraşului, le ţine o nouă prelegere pe aceeaşi temă.
Pe la sfârşitul sec. 13, tot prin jocul alianţelor matrimoniale şi al moştenirilor, Regatul de Arles (y compris Avignon) trece în stăpânirea regelui de Neapole, Carol II. În 1309 papa Clement V decide să-şi mute aici scaunul pontifical, în defavoarea Romei ameninţată de imperiali şi mai aproape de regele francez, protectorul său (Clement V era francez; la fel şi urmaşii săi care au păstorit aici). Un urmaş al său, Benedict XII, a cumpărat oraşul în 1348 de la Ioana I de Napoli pentru 80.000 de florini din aur. În acelaşi an, Ciuma Neagră a decimat populaţia. Morţii erau atât de numeroşi, încât papa a consacrat Ronul, pentru a permite aruncarea lor în apă.
Calitatea de întâi scaun al creştinătăţii occidentale a prins bine Avignon-ului. Papii au edificat un palat uriaş - mărturie de mare valoare a stilului gotic internaţional - şi au atras numeroşi meşteşugari, negustori, artizani şi artişti. O nouă catedrală a fost construită. Au fost întemeiate o bibliotecă papală ce număra peste 2000 de volume, cifră imensă pentru Europa Occidentală a sec. 14, şi o universitate. Noi ziduri au fost ridicate.
În 1376 papa Grigore XI decide reîntoarcerea sediului papalităţii în Oraşul Etern. Deşi doi antipapi au fost aleşi ulterior aici, aventura papală a oraşului a ajuns la sfârşit. Avignon a rămas, în secolele următoare, o posesiune pontificală guvernat de un legat. Odată cu papii dusă a fost şi cea mai mare parte a prosperităţii inhabitanţilor, câtă vreme meşteri, negustori şi artişti au urmat şi ei dâra de bani înapoi spre cele şapte coline. La toate acestea s-au adăugat şi pretenţiile regilor francezi asupra oraşului. Sub diferite pretexte, Francisc I, Henric II, Carol IX şi Ludovic XIV au luat zidurile cu asalt şi au impus diferite taxe şi răscumpărări locuitorilor.
Avignon a rămas teritoriu al Sfântului Scaun până în 1791, când Convenţia Naţională de la Paris a decis alipirea sa la Franţa. Vaticanul nu a recunoscut pierderea decât în 1814.
Azi Avignon este un oraş cu peste 90.000 de locuitori şi cu o economie bazată în special pe turism şi servicii. În medie cam 4 milioane de turişti vizitează oraşul anual.

Vedere de peste Ron. În dreapta palatul papilor şi catedrala, în stânga celebrul Pont d'Avignon.

Zidurile ridicate în sec. 14. În plan secund - palatul şi catedrala.

Doar câteva urme ale trecutului roman s-au păstrat.

Bulevardul Republicii - principala arteră a oraşului vechi.

Primăria.

L'Hotel des Monnaies (Monetăria) - ridicat în 1619 în stil baroc.

Fortul Sf. Andrei - ridicat în prima jumătate a sec. 14 de regii Franţei, ca punct de apărare a frontierei şi pârghie de presiuni asupra papilor.

Piaţa din faţa palatului papal.

Palatul Papilor este una dintre cele mai mari (15.000 metri pătraţi) şi mai frumose construcţii ale goticului universal. A fost edificat în sec. 14 şi este compus din două părţi construite de Benedict XII (Palatul Vechi) şi Clement VI (Palatul Nou). Aspectul exterior este monumental, urmând cele mai rafinate tehnici ale epocii. Interiorul a fost decorat, între altele, cu fresce - opere ale unora dintre cei mai importanţi pictori italieni ai şcolii din Siena (sec. 14), precum Simone Martini şi Matteo Giovanetti. Dimensiunile palatului nu au izvorât numai din pofta papilor de a epata, ci din funcţiile sale diverse. Era locuinţa permanentă a sute de oameni: cardinali şi episcopi, clerici de rând şi călugări, funcţionari, administratori, artişti, servitori. Adăpostea, deasemenea, o importantă garnizoană militară. În total se depăşea lejer 2000 de oameni.
În 1377 Curia s-a reîntors la Roma, iar palatul îşi pierde statutul şi, o dată cu aceasta, începe să decadă treptat. În 1789, când revoluţionarii francezi îl ocupă şi jefuiesc, era deja doar puţin mai mult de o ruină funcţională. Din timpul lui Napoleon, a fost transformat în cazarmă (o parte a edificiului a fost folosită chiar în chip de grajd), apoi în închisoare. Cu care ocazie, cele mai multe fresce au fost rase de pe pereţi, lambriurile şi mobila veche de sute de ani puse pe foc, sculpturi de o valoare inestimabilă transformate în ţinte ad-hoc. Mai mult, pereţii au fost demolaţi pentru a se lărgi unele spaţii. Ori (după caz) săli mai mari au fost împărţite în celule şi depozite.
Barbaria a durat tot sec. 19 - franţujii erau pe vremea aia mult mai tâmpiţi, socialişti şi anticlericali decât în zilele noastre. Abia în 1906 a fost transformat în muzeu naţional. Şi de atunci este într-o permanentă etapă de restaurare - deşi sunt multe zone, unde nu se vede nimic de acest gen. Astăzi Palatul Papilor, catedrala, Podul şi Micul Palat sunt înscrise în lista monumentelor UNESCO.
Biletul de intrare este 10 euro, dar, dacă iei "tarif întreg", mai poţi vedea Podul gratis şi ai o reducere de 50% la Micul Palat (adică 3 euro). Din punct de vedere turistic este, parţial, o ţeapă graseiată. Pe cât de impunător este pe afară, pe atât de dezamăgitor (cu unele excepţii) este la interior.

Blazonul lui Clement VI.

Ghiulele de trebuchet (un fel de catapultă medievală high tech). Au fost descoperite îngropate adânc într-una din cele două curţi interioare. Ca urmare, s-a tras concluzia că nu aparţineau garnizoanei palatului, ci probabil le-au fost servite cu ocazia asediului din 1398-1399.