cautatorul: Saschiz

Este satul de reședință al comunei omonime din jud. Mureș. A fost întemeiat de coloniști secui în a doua jumătate a sec. 12. După o vreme, aceștia au fost recolonizați în zona estică a Transilvaniei (actualul Ținut Secuiesc), iar locul lor a fost luat de sași, spre sfârșitul sec. 13. Nu se știe numele așezării secuiești, însă un document din 1308 numește localitatea săsească Kizd (nume posibil derivat din fosta denumire maghiară). Ulterior numele va cunoaște numeroase forme (Kaissdit, Keisd, Kaisd, etc) pentru ca la jumătatea sec. 15 să apară de numirea de Zaazkezd.

Deși azi doar un sat, în vremurile sale de glorie, prin sec. 14-15, aici se dezvoltase o așezare urbană în toată puterea cuvântului, uneori rivalizând cu vecina sa mai impozantă, Sighișoara. În 1419 primește și o diplomă regală, care-i atestă statutul de oraș (civitas) și o serie de privilegii. Saschiz era sediul unuia dintre scaunele săsești. În sec. 15 o patentă de la regele Matei Corvin amintește mai multe bresle locale, între care cea a aurarilor, țesătorilor, olarilor, fierarilor. Totuși, treptat, poziția sa exterioară drumului comercial de pe valea Târnavei Mari a făcut ca importanța așezării să scadă. Din sec. 16 Saschiz devine un orășel satelit al Sighișoarei, deși își păstrează o partea a autonomiei interne, iar elita sa economică și politică intră în rândul patriciatului sighișorean. Totuși, Saschiz a rămas suficient de important pentru ca principele transilvan Mihail Apafi I să convoace aici o Dietă (1663).

În 1714 un incendiu devastator a distrus cea mai mare parte a localității, care nu și-a mai revenit niciodată după dezastru. Azi este un sat ca toate cele. Importanța sa este dată de cele două monumente de pe teritoriul său.

Biserica fortificată din Saschiz a fost construită în stil gotic, între 1493-1496, peste o mai veche basilică romanică din sec. 13. Noua biserică a fost închinată Sf. Ștefan al Ungariei (adică primul rege maghiar, cel care i-a creștinat).

Biserica este de tip hală (cu o singură navă), iar zidurile sale au fost clădite ca niște ziduri de cetate, întărite de 22 de contraforturi. Zidurile bisericii sunt prevăzute cu metereze și guri de tragere. În sec. 18 și 19 a suferit mai multe modificări interne. Interiorul a fost decorat cu fresce, dar acestea au fost distruse când sașii au aderat la luteranism.

Încă de la început biserica a fost înconjurată de un puternic zid de apărare, demolat în sec. 19 din rațiuni edilitare. Din întregul sistem defensiv a rămas numai masivul turn de apărare, construit după modelul Turnului Sfatului din Sighișoara (varianta dinaintea incendiului din 1676). Supraviețuirea sa se datorează faptului că, din 1677, și-a pierdut rolul militar, fiind transformat în clopotniță.

Biserica a fost afectată de cutremurele din 1977, 1986 și 1990. În anii din urmă a început restaurarea sa, în prezent lucrându-se la turn.

Biserica fortificată din Saschiz este înscrisă pe lista monumentelor UNESCO.

Altarul în stil baroc a fost adus de la Viena în 1735.

Piatra de mormânt a lui Martinus Rosalerus (decedat în 1650).

Cetatea țărănească din Saschiz a fost ridicată de coloniștii sași din Saschiz și așezările din jur în 1347 pe un deal ce domină așezarea, ca loc de refugiu, dar și pentru păstrarea alimentelor (evident, e mult mai logic să ții mâncarea în cetate și să te duci săptămânal după provizii, decât să fii prins cu pantalonii-n vine de o invazie neprevăzută).

Fortificația a fost extinsă și consolidată în sec. 15-16, ajungând să acopere cam juma' de hectar. Zidurile aveau 10 metri înălțime și erau întărite cu 6 turnuri. În sec. 15, dat fiind numeroasele incursiuni turcești și / sau tătărăști, mulți orășeni bogați și chiar nobili din împrejurimi își depozitaseră aici averile, pentru siguranță. Respectivele bunuri valorau sume imense, aceasta indicând faptul că cetatea era considerată foarte greu de cucerit. În timp, din cauza distanței față de sat, biserica fortificată a servit ca principal loc de refugiu, cetatea pierzându-și importanța.

Totuși, comunitatea germană a continuat întreținerea cetății până după al Doilea Război Mondial. După 1945 o bună partea a sașilor au fost deportați în URSS pentru "reconstrucție", iar cetatea a fost lăsată în părăginire. Mai târziu localitatea s-a umplut de români, care au folosit-o drept carieră pentru materiale de construcție. În ultimii ani s-au făcut eforturi pentru restaurare. Până se gată complicata etapă a atragerii de fonduri europene, dealul a fost curățat de tufișuri și arbuști, lăsând cetatea din nou vizibilă, și s-a amenajat o cale de acces de către ceva voluntari.