Noi am urmat traseul Bucureşti - Sibiu - Alba Iulia - Cluj - Oradea - Debrecin - Kosice - Cracovia. Din păcate, prima treime a drumului s-a derulat prin mirifica gură de rai şi, evident, ne-a costat şi ca timp şi ca marafeţi la fel de mult celelalte două treimi pe meleaguri venetice. Faptul că am plecat sâmbătă, 15 august, nu a ajutat prea mult, ba din contră. Vorba aia - weekend călduros coroborat cu mare sărbătoare, când tot bizonul cade în misticism, astfel încât toată populaţia capitalei părea a avea ca destinaţie Cozia. Dincolo de munţi altă distracţie, căci şi acolo e un punct fierbinte pentru închinătorii de ocazie, respectiv mânăstirea de la Nicula. Aşadar, am parcurs drumurile patriei mai mult târâş decât grăpiş. După toată aglomeraţia, circulaţia proastă, pauza de masă de la Sebeş şi aşteptatul în codârlăul de la podul de peste Mureş, la intrarea în Alba Iulia, unde nişte tembeli îşi găsiseră să practice accidentul în lanţ, am trecut graniţa când deja soarele nu se mai vedea. Pentru a păstra cu noi prin cele străinătăţuri icoana patriei, am reuşit să ne luăm şi o ţeapă de la un nene, care ne-a vândut vigneta pentru Ungaria cu 14 euro, deşi megieşii o aveau la vânzare cu doar 10 euro (valabilă 7 zile). În Slovacia este tot 10 euro pentru 7 zile. Dar există o diferenţă majoră între ţările civilizate, europene, şi vecinele lor nespălate. În Românica ai nevoie de abţibild în parbriz pe orice drum în afara localităţii. Dincolo îţi trebuie numai pe autostrăzi. Dacă decizi că nu te grăbeşti şi mergi pe drumuri naţionale, e moca.
Am ajuns la Debrecin (Debreţin), unde aveam închiriat un apartament, spre 10 noaptea. Gazda, o doamnă trecută niţel de 50 de ani şi de 70 de kilograme, veselă şi gureşă, ne-a aşteptat, chit că ora de check-in menţionată pe site era 8. Nu a deranjat-o că nişte budos olah i-au invadat ograda. Nu ştia decât niţele vorbe în engleză, dar asta nu înseamnă că tăcea ca Ponta, când cu Em Ti Ou-ul. Nici gând, a tolocănit tot timpul, deşi era clar că nu înţelegem mai nimic. Noroc cu semnaleza de baltă şi cele câteva vorbe englezeşti. După ce că întârziasem, am rugat-o să ne indice un loc, unde să putem mânca ceva în oraş. În loc să ne indice (şi aşa nu am cred că s-ar fi făcut înţeleasă) ne-a însoţit prin tot centrul vechi (care nu e mai mare decât al Bucureştiului, dar este mult mai curat şi mai bine întreţinut), până ne-a găsit un fel de tavernă. Aici am cerut gulaş. Ni s-au adus patru oale, câte una per capita. Era gulaş cu fasole (bab gulyas). Mai mâncasem şi prin zona veche din Bucureşti, dar diferenţele de realizare, cantitate şi preţ erau uriaşe. Nimic de pe Dâmboviţa nu este la fel de gustos (în primul rând sudicii ăştia tâmpiţi ar trebui să ştie că nu degeaba pun ardelenii tarhon în fasole). Apoi porţia putea hrăni lejer un navy seal proaspăt sosit dintr-o misiune de 2 săptămâni. Pur şi simplu mi-am umplut trei farfurii şi încă mai rămăsese ceva pe fundul oalei. Cât despre preţ, gulaşul plus pâine plus bere (ceva local) = 22 de lei per capita. Apropos, la hugaroizi nu se fumează în localuri - alt etaj de civilizaţie deasupra urmaşilor lui Bădica Traian.
Ca să nu se creadă că m-a corupt vreo Ibolya pe acolo (dealtfel, sunt mult mai multe lucruri normale cam peste tot la vest de Tisa - cine a mai fost prin Europa ştie ce zic), tre' să spun că nu totul a fost chiar nemaipomenit. Sau, mai degrabă, tot nemaipomenit (cel puţin de mine), dar în sens negativ. A doua zi, când să intrăm pe autostradă, fiind noi cu ochii lipiţi de ecranul navigatorului, ca să nu ratăm intrarea şi să trebuiască să ocolim 20 de kilometri, nu am observat că urma să trecem peste un rând de gogoşi din alea de cauciuc - separatoare de sens. Lăsând la o parte că însăşi plasarea lor în acel loc era lipsită de sens, nici chiar de cauciuc nu erau. Nu, dom'le, ideea lor genială a fost să le facă din fontă. Ba, mai mult, să le decupeze niţel la partea superioară, probabil pentru a monta ceva reflectorizante de noapte. Una peste alta, ele arătau cam aşa:
... iar rezultatul a fost cam ăsta:
Nu se vede, dar a trecut şi prin jantă. Har Domnului că ne-a paradit numai o roată.
Na, bon, m-am cam lungit cu altele. Polonia, vra să zică. De fapt, mă tot gândesc cam de unde să încep. Nu-s foarte multe de spus despre ţara asta. Din punct geografic este destul de plicticoasă. Ceva munţi prin partea de sud-vest. În rest - câmpii, lacuri şi mlaştini, cevaşilea regiuni colinare, păduri de conifere.
Oraşele sunt cele care merită cu adevărat vizitate. Aici ai ce vedea. Chiar dacă au fost binişor date peste cap de al Doilea Război Mondial, părţile istorice ale Poloniei au fost restaurate (câteodată refăcute de-a dreptul) cu mare grijă. Ca să nu mai vorbim despre hoardele de blonde mişto (ca obiective de interes turistic, normal). Infrastructura este excelentă. Autostrăzi, şosele, poduri, toate în perfectă stare; zici au ieri au fost date în folosinţă. Cu bani europeni, bun înţeles. Şi se lucrează în disperare. Peste tot locul se construieşte sau se îmbunătăţeşte ceva. Autostrăzile lor sunt cu taxă - nu prea mare, cam 10 zloţi la 100 km. Sau 100 lei dacă preferaţi, paritatea e aproximativ 1/1. Moneda noastră fiind cea care s-a mişcat după '90. A lor are în spate o fantastică stabilitate pentru o ţară fostă comunistă. Mi-a trecut prin mână inclusiv o monedă emisă în 1992. Dar să ne întoarcem la autostrăzi. Sunt impecabile, bine semnalizate şi sunt dotate cu panouri fonoizolante în zonele speciale (intersecţii cu alte şosele, localităţi / ferme în apropiere, traversarea unor rezervaţii naturale, etc.). Chiar şi în zona de munte au reuşit să tragă două benzi pe sens. Podurile sunt concomitent opere de inginerie, respectiv de artă şi nu prea vezi două la fel. Apropos, rareori vezi vreun localnic respectând limita de viteză. Zboară tirurile prin sate cu 90 la oră. Pe de altă parte nu rişti să te propteşti brusc în ceva tractor, combină ori căruţă (da, am văzut şi aşa ceva). În regiunile rurale au fost construite drumuri de câmp, paralele cu şoseaua. Şi asfaltate. Cât despre oameni, îi vezi destul de rar prin zisele sate. Ai zice că se teleportează între case.
Ooauuu, panouri izolante fono din material transparent pentru belvedere!, s-a mirat neanderthalianul carpatin.
Şi la nivelul de viaţă sunt mult peste noi. După ce că salariul mediu este cam dublu (410 euro faţă de 218), preţurile de pe la ei sunt lejer mai mici decât la noi. Şi mă refer la cele pe care am putut să le experimentez în 10 zile de străbătut Polonia. La toate bunurile ori serviciile, de care am avut nevoie: combustibil (motorina era în jur de 4,40 zloţi - am văzut şi cu 4,80, dar şi cu 4,17; la noi era peste 5 lei), alimente, cazare (pe bune, te poţi caza, chiar şi în ultimul hostel din Bucureşti, sub 10 euro pe noapte şi încă beneficiind de condiţii decente?), dulciuri, bere (3-4 zloţi o bere normală, locală, pe la orice terasă, şi asta în zonele de centru vechi - chiar m-am uitat cu atenţie: cele mai vizibil de fiţe restaurante şi terase afişau scoruri mult mai de bun simţ decât orice stabiliment, care se vrea cu oarece ştaif, de oriunde din Bucureşti, nu doar din centru). Apropos de restaurante, ei au păstrat celebrele "împinge tava". Acolo găseşti oameni de toate condiţiile - căci, da, corporatiştii cu bicle de 1000 de euro nu se jenează să stea la rând cu tot pălmaşul pentru mâncare excelentă, care vine în porţii imense şi la preţuri mititele. Şi tot apropos de restaurante, când plecăm prin cele străinătăţuri, încercăm să găsim de închiriat apartamente în regim hotelier sau chestii similare - au bucătărie, deci putem scăpa mai ieftin cu nutreţul cumpărând din supermarket şi gătind. În Polonia am gătit o singură dată, apoi am descoperit preţurile din restaurante. Ca regulă, zaci cu brăcinarul desfăcut (plus o bere sau suc) cu maxim 20 de zloţi. Tot ca regulă, la fel ca peste tot în Occident, nu ţi se oferă şi pâine. Nu în sensul că nu este inclusă în preţ, ci în sensul că deloc. La Poznan am trăit un episod penibiluţ, în care, luând noi masa în centrul vechi într-un restaurant cu specific franţuzesc şi cerând pâine, să trebuiască respectivii să meargă vis-a-vis într-un mic market şi să ne cumpere (în România probabil ar fi spus că "nu mai avem" şi gata).
Restaurant în centrul vechi din Cracovia. Nota bene: eu ţin o farfurie în mână. N.B. 2: nu sunt prezente în imagine şi supele. N.B. 3: precum am zis mai sus, maxim 20 de zloţi. Pentru cetăţenii ajunşi mai târziu în faţa calculatoarelor asta înseamnă 20 de lei. Chestiile ălea albe din farfuria mea sunt pirogi, un fel de colţunaşi cu umpluturi variate (spanac; brânză, smântână şi şuncă; cartofi, ceapă şi brânză, etc.), fierte, apoi servite aşa, ori însoţite de un sos alb / smântână.
În ciuda tuturor celor expuse mai sus, ne-am împiedicat de puţini turişti străini. La Auschwitz erau într-o proporţie rezonabilă. În rest, o mână de francezi, spanioli şi nemţi în Cracovia sau Gdansk. Majoritatea plimbăreţilor, căci turiştii nu le lipsesc, sunt polonezi. Poate de aia stau aşa de prost cu limbile străine. Puţini vorbesc vreuna şi nu întotdeauna au făcut o alegere fericită. La palatul regal din Varşovia am întrebat un nene din personal "Spic ingliş?" şi mi s-a răspuns "No, italiano." Nici tinerii nu se îndoaie de prea multe abilităţi în domeniu. Dar cam aşa se întâmplă în toate ţările cu cetăţeni suficient de tâmpiţi, să accepte dublarea filmelor, nu traducerea lor. Şi, da, este o legătură directă între asta şi populaţiile ale căror tineri vorbesc binişor engleza - s-a făcut un studiu european pe tema asta. Cât despre indicatoare, cele mai multe sunt în poloneză şi Doamne ajută să înţelegi ceva! Noroc că eu am făcut ceva rusă prin tinereţe, iar unele cuvinte sunt asemănătoare.
Nici români nu ne-au călcat pe bătături. Un grup la Auschwitz, un cuplu la Varşovia. A, şi o cetăţeancă cu basma înflorată şi fustă creaţă, care m-a abordat la Gdansk, după ce m-a auzit că vorbesc româneşte, ca să "dă-mi şi mie un zlot". Alţi cerşetori nu am văzut pe acolo. Nici gunoaie. Nici câini.
Băştinaşii mi-au părut ca orice alţi occidentali. Sunt destinşi, zâmbăreţi, politicoşi (dar fără a merge până la familiaritate) când este cazul. Nu păreau a fi agitaţi, stresaţi de problemele traiului zilnic - din contră, afişau o mină de oameni mulţumiţi de viaţă. Nu am văzut prea mulţi graşi. Ok, câţiva mai plinuţi, dar numai 2-3 care să aibă vizibile probleme cu greutatea. Foarte mulţi copii, în sensul de puradei de maxim 7-8 ani, toţi blonzi (de fapt, cam toată populaţia este blonzie, cu precizarea că bărbaţii tind mai către şaten). Chit că, după cifrele oficiale, populaţia Poloniei este în scădere. Însă, este de ajuns să mergi 10 minute pe jos ca să-ţi pui întrebări asupra statisticilor. De fapt, mame cu 2-3 plozi atârnaţi de fuste şi încă unul în cărucior sau în burtă constituiau imaginea obişnuită.
În afară de liota de boraci, vezi la tot pasul mirese. Toate, foarte tinere, blonde şi frumuşele. Ca şi la noi, este obiceiul ca tinerele perechi să meargă să-şi facă fotografii prin zonele mai deosebite ale oraşului. Cu deosebirea că i-am întâlnit făcând asta în toate zilele săptămânii, nu doar duminică (ori, după caz, luni). Căsătoriile multe, la vârste sub 30 de ani, precum şi plozii pot fi şi rezultatul profundei religiozităţi a multor polonezi. Bisericile erau pline şi am fost martorul unor episoade, care nu ştiu dacă se întâlnesc şi prin alte părţi. Am văzut oameni rugându-se întinşi pe burtă, cu mâinile desfăcute în cruce, am văzut persoane plângând la slujbe şi am văzut participând foarte mulţi tineri. Iarăşi, trebuie să spun că, din ce am auzit şi citit, Biserica catolică din Polonia nu are metehnele BOR.
Ah, da, am zis de mulţimea blondelor mişto?
P.S.: Cele aşternute mai sus sunt rezultatul experienţei mele poloneze. Altă lume este posibil să fi văzut altfel lucrurile. Dreptul la opinie e garantat de constituţie.
