Cetatea Deva

A fost construită, cel mai probabil pe la începutul sec. 13, pe o înălţime conică (378 de metri) ce domină Valea Mureşului, făcând posibil controlul strict asupra celei mai importante căi de acces în Transilvania intracarpatică dintre apus.

Iniţial a fost o fortificaţie primitivă de tipul val de pământ şi palisadă din lemn. Aceasta a fost distrusă în marea invazie mongolă din 1241. După retragerea călăreţilor stepei, regele maghiar Bela IV a decis construirea unei noi cetăţi, din piatră. Nu se ştie cu exactitate anul definitivării lucrărilor, dar cetatea este menţionată pentru prima oară într-un document din 1269. După ridicarea noii cetăţi, Deva devine sediul unora dintre voievozii Transilvaniei, dovadă a importanţei sale strategice. Ulterior, în jurul cetăţii, s-a dezvoltat un oraş înfloritor. Din Deva au stăpânit Roland Borşa şi Ladislau Kan, voievozi puternici, care au reuşit să respingă mai multe invazii tătare. Deasemenea, pe fondul decăderii şi, în ultimă instanţă, a stingerii dinastiei arpadiene, cei doi şi-au arogat puteri extraordinare, reuşind să se desprindă de sub vasalitatea regelui maghiar. Ultimul chiar a confiscat Coroana Sf. Ştefan. Noul rege, Carol Robert de Anjou, a fost nevoit să-l supună pe calea armelor.

După 1315, când Deva reintră în posesia regilor maghiari, aici şi-au avut sediul comiţii de Hunedoara. Datorită poziţionării pe un foarte important drum comercial de-a lungul Mureşului, oraşul prosperă şi se dezvoltă. În schimb, cetatea, rămasă fără obiectul muncii, începe să se deterioreze. Abia în sec. 16, odată cu expansiunea otomană la nord de Dunăre şi transformarea regatului maghiar în paşalâc, fortificaţia îşi recapătă importanţa, apărând Principatul Transilvaniei de atacurile turceşti. Şi făcând acest lucru cu succes pentru aproape 150 de ani.

Otomani reuşesc, în cele din urmă, să cucerească cetatea în 1657, printr-un atac surpriză. În stăpânirea lor a rămas doar scurtă vreme, respectiv până în 1688, când armatele Imperiului Habsburgic înving în mai multe bătălii forţele sultanului şi cuceresc Ungaria. Apoi, la începutul sec. 18, pentru câţiva ani (1704-1711), imperialii pierd Deva în favoarea curuţilor conduşi de Francisc Rakoczi II (care pornise o revoltă anti-habsburgică pentru restabilirea unui stat maghiar independent).

Din 1713 noi lucrări au loc, cetatea fiind transformată într-o fortificaţie modernă, de tip bastionar. În 1752, deşi Imperiul otoman nu mai este capabil să-şi trimită o armată dincolo de Carpaţi, au loc noi lucrări de întărire şi modernizare a zidurilor. Care lucrări au picat numai bine. În 1784, în timpul răscoalei condusă de Horia, Cloşca şi Crişan, Deva este ocupată de ţăranii răsculaţi, însă cetatea rezistă atacurilor.

O ultimă restaurare a fortificaţiilor are loc în 1817. În timpul revoluţiei din 1848-1849, cetatea este ocupată de armata revoluţionară maghiară. De altfel, este ultimul punct de rezistenţă al revoluţiei maghiare. Comandantul suprem, Jozef Bem, a capitulat la 18 august 1849, nu înainte ca soldaţii săi să arunce în aer magazia cu praf de puşcă a cetăţii, prilej cu care toată latura de est a zidurilor a fost distrusă. Din acest moment, pentru mai bine de un secol şi jumătate, Cetatea Deva a cunoscut un proces lent de deteriorare.

Din 2013 au început lucrări de restaurare (cu fonduri europene), restaurare destul de controversată - mai mulţi istorici susţin că lucrările nu ţin cont pe de-a întregul de realitatea din teren, încercându-se să se dea cetăţii un aspect comercial. Accesul poate fi făcut pe jos, ori cu un funicular (10 lei dus-întors).

Interiorul unuia dintre bastioane.

La poalele cetăţii, în locul de unde pleacă funicularul, este o piaţetă unde sunt dispuse statuile gimnastelor şi antrenorilor, care au fost un motiv de mândrie pentru români timp de peste patru decenii. Clubul din Deva a fost cel mai puternic în gimnastica românească.

Şi tot la poalele cetăţii se găseşte o mânăstire franciscană. Aceasta a fost construită în 1669 de către ceva colonişti bulgari de religie catolică, ce fuseseră aduşi în zona Devei. Biserica mânăstirii a fost ridicastă în stil baroc târziu. Din păcate, a cunoscut mai multe distrugeri - în 1707, 1748, 1752. A fost reconstruită din temelii în 1752. În 1951 regimul comunist a închis mânăstirea şi a alungat călugării. Abia după 1989 a fost reluată viaţa monahală aici.

Vedere din cetate.

Mânăstirea Tismana

Este cea mai veche mânăstire din Ţara Românească, încă în funcţiune. Ca şi mânăstirea de la Vodiţa, care nu s-a păstrat, aşezământul de la Tismana a fost ridicat din râvna unui călugăr din sudul Dunării, de pe teritoriul actual al Serbiei (ori al provinciei Kossovo) - Nicodim.

Nicodim era "os domnesc" făcând parte dintr-o ramură a familiei regale sârbe rezultată în urma unor alianţe matrimoniale cu domnitorii români - tradiţia susţine că mama sa era una din fiicele lui Basarab I ori Nicolae Alexandru (fiul şi urmaşul la tron al lui Basarab I). În 1369 ajunge în Ţara Românească, trecând Dunărea înot, ceea ce poate însemna că avusese oarece conflict cu regele sârb şi a trebuit să se refugieze peste fluviu (povestea oficială este că a fost chemat de voievodul român şi, din cauza entuziasmului, nu a mai aşteptat să-i fie trimis un vas).

Vladislav Vlaicu, domnitorul de la acea dată s-a bucurat de prezenţa sa şi i-a încredinţat sarcina organizării vieţii monastice ortodoxe, într-o perioadă în care, sub protecţia mamei sale vitrege - celebra Doamna Clara (soţia fostului domnitor, Nicolae Alexandru, provenită dintr-o familie nobiliară maghiară), în ţară foşgăiau misionarii catolici. Nicodim a răspuns prin înfiinţarea mai multor mânăstiri, cărora le-a impus regula atonită (de la Muntele Athos) de funcţionare. Unul din aceste lăcaşuri monahale a fost Tismana.

Tismana a fost a doua sa mânăstire (după cea de la Vodiţa - 1371). A fost ridicată cândva, pe sfârşitul domniei lui Vladislav Vlaicu (1364-1377). Este posibil ca, iniţial, să fi fost ridicată o biserică de lemn, iar lucrările la edificiul din piatră să fi început în 1374. Cert este că sfinţirea bisericii a avut loc la 15 august 1378, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, iar în pisanie ctitori sunt arătaţi atât Vlaicu Vodă, cât şi fratele şi urmaşul său la tron, Radu I (1377-1383).

Importanţa mânăstirii a făcut ca acesta să fie sub directa protecţie a voievozilor munteni, primind însemnate danii de la Radu I, dar şi de la urmaşii săi, Dan I şi Mircea cel Bătrân. Regele Ungariei (şi viitor împărat romano-german) Sigismund de Luxemburg, aliatul lui Mircea, i-a dăruit, la rândul său, mai multe sate din Ardeal şi de pe actualul teritoriu sârbesc (la vremea aia inclus în Regatul maghiar). În secolele următoare, alte danii au fost făcute de Neagoe Basarab, Radu Paisie şi Matei Basarab.

Din construcţia originală nu se mai păstrează mare lucru. De-a lungul secolelor, mânăstirea a fost distrusă şi refăcută în mai multe rânduri. Ceea ce vedem astăzi este, în mare parte rezultatul reconstrucţiei din prima jumătate a anilor 1500. În 1564 interiorul este decorat cu fresce pictate de Dobromir din Târgovişte. Cu ocazia lucrărilor de restaurare din 1955, s-a descoperit că, până în 1564, interiorul bisericii fusese pictat cu motive geometrice şi florale realizate într-o singură culoare: ocru portocaliu.

În 1732, fresca din naos şi altar, distrusă în urma unui incendiu, a fost înlocuită cu una nouă, poruncită şi plătită de jupâneasa Stanca din familia marilor boieri olteni Glogoveanu. În 1766 este repictat şi pronaosul, însă fresca originală de acolo, păstrată încă în bune condiţii, nu a fost dată jos, ci pur şi simplu s-a pictat peste ea. În 1955, fresca din 1766 a fost desprinsă cu grijă, acum păstrându-se în muzeul mânăstirii, iar cea pictată de Dobromir a fost restaurată.

Mânăstirea a fost refăcută parţial în 1855, aceasta fiind ultima intervenţie importantă asupra lăcaşului. În 1983 a fost reconstruit şi pridvorul, care a fost pictat în 1994.

La Tismana, în 1821, a început mişcarea sa împotriva fanarioţilor Tudor Vladimirescu. Aici a redactat aşa numita Proclamaţie de la Padeş. În fapt Proclamaţia de la Tismana, a fost rebotezată după 1947 de regimul comunist, care dorea să anuleze rolul Bisericii şi al mişcărilor religioase în reinterpretarea marxist-leninistă asupra istoriei.

P.S.: Alături de mânăstire se găseşte un muzeu al Băncii Naţionale a României (În 1944 BNR a depozitat aici în secret o parte a tezaurului său, care, astfel, a scăpat de rechiziţiile ruseşti). Muzeul încă nu este deschis (nu era deschis astă vară, în tot cazul) - cică nu s-au găsit fonduri pentru angajarea de personal.

Poarta de intrare în complexul monahal.

Pridvorul.

În pridvor se găseşte mormântul Sfântului Nicodim (a fost sanctificat oficial în 1955, deşi a fost considerat ca atare încă din timpul vieţii sale), care a murit la Tismana în decembrie 1406. Osemintele sale s-au păstrat aici o vreme. Apoi, la o dată necunoscută şi în împrejurări obscure, trupul sfântului a dispărut. Se crede că moaştele sale sunt păstrate şi venerate la mitropolia din Muntenegru.

Pronaosul.

Naosul. Din cauza luminozităţii scăzute e greu să obţii fotografii de o calitate decentă.