Este un oraş din sud-vestul Spaniei, cel mai mare din Andalusia, capitală concomitent al provinciei cu acelaşi nume, dar şi al Comunităţii autonome andalusiene. Se găseşte pe fluviul Guadalquivir, la aproximativ 80 km de vărsarea zisului fluviu în Atlantic.
Potrivit legendei, oraşul a fost întemeiat de legendarul semizeu grec Herakles (Hercule la romani). Dar începuturile sale sunt legate de fenicieni (o populaţie de negustori şi navigatori din actualul Liban), care i-au dat şi primul nume sub care este consemnat istoric - Spal (ori Ispal), termen ce înseamnă câmpie, loc plat.
Pe la sfârşitul sec. 2 î.Cr., romanii erau prinşi într-un lung şi costisitor război cu cartaginezii, urmaşii fenicienilor. Puii lupoaicei au învins la scor şi, printre alte beneficii ale victoriei, s-au pomenit în portofoliu şi cu coloniile cartagineze din Spania. Beneficiind de o poziţie strategică şi de un port excelent, cetatea de pe Guadalquivir a trezit repede interesul noilor stăpâni ai locurilor. Romanii au reclădit oraşul şi i-au transformat numele în Hispalis. Beneficiind de o administraţie în general corectă, Hispalis a devenit o metropolă aglomerată şi prosperă, primind în anul 49 î.Cr. statutul de oraş cu drept roman.
Sevilla a continuat să se dezvolte în întreaga perioadă romană. Era departe de orice focar de război, la intersecţia unor căi comerciale majore, avea un port aglomerat şi poseda un număr însemnat de meşteşugari. Per total, timp de secole, cetatea a dus o viaţă dulce de metropolă provincială scutită de prea mari probleme.
În sec. 5 d.Cr., Imperiul Roman de Apus mai avea doar puţintică sfoară în jurul parului, iar majoritatea provinciilor sale fuseseră deja invadate de vecinii germanici. Hispania (y compris oraşul Hispalis) nu au făcut excepţie. Într-un interval scurt, peninsula a cunoscut deliciile a trei invazii consecutive. Vandalii au fost primii să-i fericească pe băştinaşi cu prezenţa lor - şi termenul de "vandal" atribuit unora cu aplecări către distrugere nu este fără o bază istorică. Ei au fost alungaţi de suebi, doar pentru ca, la scurtă vreme, să fie ei înşişi şutuiţi de către vizigoţi.
Vizigoţii au constituit în Spania un regat care a rezistat mai bine, mai ales după ce au renunţat la arianism (o variantă de creştinism declarată eretică) şi au adoptat catolicismul. În perioada vizigotă, Sevilla a revenit la denumirea preromană, sub forma de Spali. După ce efectele invaziilor au trecut, oraşul a început să se reorganizeze şi o nouă epocă de prosperitate a prins contur, ajutată şi de faptul că mai mulţi regi vizigoţi şi-au stabilit aici capitala. Sevilla devine şi un însemnat centru al vieţii intelectuale (atât cât se mai păstrase, după trecerea Imperiului Roman la cele sfinte). Prin anul 600, arhiepiscop local devine Isidor, unul din personajele cele mai de seamă ale vremii. Om foarte învăţat, declarat "doctor al Bisericii", este considerat ultima mare figură a intelectualităţii antice, de sorginte latină.
Şi tocmai când hispano-romanii reuşiseră să-i îmblânzească şi să-i civilizeze pe cuceritorii vizigoţi, o nouă invazie le-a bătut (literalmente) la uşă. În 711 Tariq ibn Ziyad, un general berber în slujba Califatului arab (carele, în timpurile alea, cuprindea aproape tot Orientul Mijlociu şi Nordul Africii) debarcă în fruntea unei armate nu prea răsărite - cifrele date de cronici variază foarte mult, dar 10.000 de oameni pare a fi destul de aproape de adevăr. Regele vizigot Roderic, care fusese ocupat să-şi asasineze fratele pentru a-i sufla tronul, s-a lăsat învins şi ucis în luptă, deşi trupele sale erau cel puţin de două ori mai numeroase. Arăbeţii nu şi-au slăbit elanul după victorie. În un an şi ceva mărunţiş au cucerit aproape întreaga Spanie, organizând aici o provincie botezată al-Andalus (probabil după numele vandalilor). Apoi, în 756, un prinţ local a refuzat să mai recunoască autoritatea califului de la Bagdad şi şi-a proclamat independenţa. Spania maură devenea un califat separat.
Sevilla a fost predată noilor invadatori fără luptă, deci puţine distrugeri au fost înregistrate. În plus, stăpânii musulmani s-au arătat destul de toleranţi cu supuşii lor creştini. Oraşul a fost redenumit Işbiliya, nume care, sub influenţa populaţiei locale romanice a devenit Sivilia, pentru a ajunge, în sfârşit, Sevilla.
Califatul spaniol şi-a stabilit capitala la Cordoba, un oraş situat în apropiere, astfel încât Sevilla a avut numai de câştigat. Destul de departe de privirea directă a califului, dar destul de aproape de visteria sa. Arabii au adus noi tehnici agricole, mai avansate - inclusiv un sistem complex de irigaţii. Curând regiunea din jurul Sevillei a devenit cea mai prosperă zonă a peninsulei, atât din teritoriile musulmane, cât şi din cele creştine. Sevilanii au devenit repejor foarte prosperi şi foarte încrezători în bunăvoinţa Cerului în ceea ce-i priveşte. Pentru a-i aduce niţel cu picioarele pe pământ, în 884, o amplă flotă vikingă a navigat pe Guadalquivir şi a cucerit oraşul. O parte a cetăţenilor au fost trimişi la strămoşi alţii au fost adunaţi pentru vânzarea ca sclavi, iar nordicii au capturat mai mult aur decât credeau ei că există pe lume.
La începutul sec. 11, trebuie că musulmanii au considerat că e cazul să le dea o şansă şi creştinilor. Aşa că, în loc să-şi păzească fruntariile, au ales să se păruiască între ei, declanşând o frumuseţe de război civil. În urma cărui război, califatul este desfiinţat şi înlocuit de o serie de regăţele (numite taifa). Sevilla a devenit capitala unui astfel de taifa. Până pe la sfârşitul susnumitului secol, taifa sevilană a fost un mic stat independent şi foarte bogat. Bogăţia sa, dar mai ales foarte evidenta slăbiciune militară, au atras atenţia regelui Ferdinand I al Castiliei. Bruma de armată locală a fost distrusă scurt, iar emirul a trebuit să se recunoască vasal infidelului şi să-i plătească tribut. În cele din urmă, regii castilieni au decis că stăpânirea directă a Sevilliei le poate aduce mai mult profit decât tributul primit. În 1248 oraşul a fost capturat, după un îndelungat asediu.
Sevilla a fost una dintre capitalele Regatului castilian şi, pe lângă obişnuiţii negustori spanioli, arabi şi berberi, prin pieţe încep să-şi facă apariţia şi cei din Flandra, Franţa şi Florenţa. Cale de un secol, viaţa localnicilor a fost bună. Pungile se îngrăşau, iar noile autorităţi creştine dovedeau aproape la fel de multă toleranţă religioasă, precum cele musulmane.
Această stare de fapt se va schimba în sec. 14. Mai întâi Marea Ciumă din 1348 a secerat spre o treime din populaţie. Apoi, în 1356, un puternic cutremur a lovit greu oraşul. Comerţul a cam secat şi el, apoi au avut loc câteva raiduri arabe împotriva regiunii. Evident, cea mai la îndemână explicaţie pentru toate aceste dezastre a constituit-o mânia Celui de Sus. Cum se poate omul apăra împotriva zisei mânii? Prin purificare religioasă, normal. Evreii şi musulmanii au avut de ales între convertirea forţată la creştinism şi alungarea din cetate (cu confiscarea bunurilor, bunînţeles). Însă nici asta nu a fost de ajuns. Cei care au ales convertirea erau permanent urmăriţi, punându-se puţină bază pe sinceritatea nou descoperitei pietăţi creştine (ceea ce era şi normal). În 1478 este înfiinţată Inchiziţia spaniolă - separată de cea papală, considerată prea moale în metode şi soluţii - iar în 1481 Sevilla serba primul ei autodafe. Respectiv arderea pe rug a 6 nefericiţi "eretici". Iar acesta nu a fost decât un început modest. În a doua jumătate a sec. 16 se va ajunge şi la 20-30 de ruguri, de mai multe ori pe an.
După descoperirea Americilor, oraşul cunoaşte o nouă eră de prosperitate. Portul sevilan, situat adânc în teritoriu, era în afara raziilor efectuate de piraţii nord-africani. Pe cale de consecinţă, aici vor poposi toate "flotele de aur" - galioanele încărcate cu bogăţiile jefuite din noile colonii. În mai puţin de 30 de ani, populaţia a depăşit 100.000 de oameni - Sevilla era cel mai mare oraş spaniol. De asemenea, era de departe şi cel mai bogat. Prin decret regal comerţul cu "Indiile" se făcea numai prin Sevilla, aşa că un număr impresionant de negustori din întreaga Europă şi-au mutat afacerile aici. Urmaţi la scurtă vreme de cei mai importanţi bancheri ai continentului. În schimb, oraşul s-a împodobit cu numeroase clădiri superbe, ridicate în stil gotic, renascentist, apoi baroc spaniol. Universitatea a fost întemeiată în 1505, iar afluxul de capital a atras o armată de artişti, arhitecţi şi poeţi. Sevilla va avea un rol de primă mână în edificarea Epocii de Aur Spaniole (El Siglo de Oro). Mari pictori, precum Francisco Herrera cel Bătrân şi cel Tânăr, Murillo şi chiar Velazquez în anii tinereţii sale şi-au avut ateliere aici.
Timpurile bune s-au sfârşit pe la jumătatea anilor 1600. În 1649 o mega-ciumă a ucis peste 60.000 de oameni, ceva mai puţin de jumătate din populaţie. În anii următori câteva inundaţii de mari proporţii au afectat grav recoltele şi au cauzat alte mii de victime din cauza foametei. Mai mult, inundaţiile au avut ca rezultat şi schimbarea cursului râului şi o parţială înnisipare. Rolul Sevillei de port pentru "flotele de aur" a fost preluat de Cadiz. În plus, pe fondul ofensivei Contrareformei catolice, peste manifestările culturale, peste viaţa cotidiană chiar, s-a lăsat un văl gros religios. Spre sfârşitul sec. 17 în oraş se înghesuiau 73 de mânăstiri şi alte zeci de biserici, inchiziţia zburda vioaie, iar administraţia începea să semene cu o teocraţie. Iar lucrurile nu se vor schimba prea mult nici secolul următor.
În 1800 băştinaşii demonstrează, din nou, că nu agrează molimele de mici dimensiuni. Pentru a întări faptul, o treime din ei sucombă de febră galbenă. În 1810 oraşul (împreună cu toată Spania) a fost ocupat de trupele lui Napoleon. Frâncii nu au stat prea mult. În timp ce Napoleon se împotmolea prin Rusia, trupeţii săi din Spania au fost alungaţi de englezi.
Treptat, sevilanii au reuşit să depăşească pierderile suferite în timpul revoltelor împotriva lui Napoleon şi au purces să-şi reconstruiască oraşul. Noi industrii s-au dezvoltat, noi construcţii au fost înălţate, comerţul a luat avânt. Către sfârşitul sec. 19, căile ferate şi electricitatea au accelerat dezvoltarea regiunii.
Perioada fericită a luat sfârşit în anii '30. În timpul războiului civil dintre republicani (în general partide şi formaţiuni de stânga) şi naţionaliştii ultraconsevatori conduşi de generalul Franco, Sevilla a fost unul dintre primele oraşe ocupate de franchişti. Care nu au trecut cu vederea faptul că localnicii votaseră cu republicanii. În următorii 3 ani, mai mult de 8000 de oamenii au fost executaţi de autorităţile naţionaliste drept represalii.
Deşi cu întârziere, Franco a binevoit să moară în 1975, iar Spania a devenit o monarhie constituţională. Sevilla a profitat din plin de noile condiţii politico-economice (y compris de aderarea Spaniei la UE în 1986), pentru a deveni unul dintre cele mai importante centre ale ţării. Fapt reliefat, de altfel, prin organizarea aici a Expoziţiei Mondiale din 1992.
Azi Sevilla este cel mai mare oraş din Andalusia şi al patrulea din Spania, cu o populaţie 700.000 de locuitori (1,5 milioane cu tot cu zona metropolitană). Economia este înfloritoare şi se bazează pe industrie, servicii şi turism. Este, de asemenea, un important centru universitar, universitatea din Sevilla fiind una dintre cele mai vechi în Peninsula Iberică.
P.S.: Cei care vor să viziteze oraşul trebuie să ţină cont de o caracteristică mai puţin plăcută - cea mai călduroasă zonă metropolitană din Europa Occidentală; prin urmare, de evitat în lunile de vară.
Sevilla a fost una dintre capitalele Regatului castilian şi, pe lângă obişnuiţii negustori spanioli, arabi şi berberi, prin pieţe încep să-şi facă apariţia şi cei din Flandra, Franţa şi Florenţa. Cale de un secol, viaţa localnicilor a fost bună. Pungile se îngrăşau, iar noile autorităţi creştine dovedeau aproape la fel de multă toleranţă religioasă, precum cele musulmane.
Această stare de fapt se va schimba în sec. 14. Mai întâi Marea Ciumă din 1348 a secerat spre o treime din populaţie. Apoi, în 1356, un puternic cutremur a lovit greu oraşul. Comerţul a cam secat şi el, apoi au avut loc câteva raiduri arabe împotriva regiunii. Evident, cea mai la îndemână explicaţie pentru toate aceste dezastre a constituit-o mânia Celui de Sus. Cum se poate omul apăra împotriva zisei mânii? Prin purificare religioasă, normal. Evreii şi musulmanii au avut de ales între convertirea forţată la creştinism şi alungarea din cetate (cu confiscarea bunurilor, bunînţeles). Însă nici asta nu a fost de ajuns. Cei care au ales convertirea erau permanent urmăriţi, punându-se puţină bază pe sinceritatea nou descoperitei pietăţi creştine (ceea ce era şi normal). În 1478 este înfiinţată Inchiziţia spaniolă - separată de cea papală, considerată prea moale în metode şi soluţii - iar în 1481 Sevilla serba primul ei autodafe. Respectiv arderea pe rug a 6 nefericiţi "eretici". Iar acesta nu a fost decât un început modest. În a doua jumătate a sec. 16 se va ajunge şi la 20-30 de ruguri, de mai multe ori pe an.
După descoperirea Americilor, oraşul cunoaşte o nouă eră de prosperitate. Portul sevilan, situat adânc în teritoriu, era în afara raziilor efectuate de piraţii nord-africani. Pe cale de consecinţă, aici vor poposi toate "flotele de aur" - galioanele încărcate cu bogăţiile jefuite din noile colonii. În mai puţin de 30 de ani, populaţia a depăşit 100.000 de oameni - Sevilla era cel mai mare oraş spaniol. De asemenea, era de departe şi cel mai bogat. Prin decret regal comerţul cu "Indiile" se făcea numai prin Sevilla, aşa că un număr impresionant de negustori din întreaga Europă şi-au mutat afacerile aici. Urmaţi la scurtă vreme de cei mai importanţi bancheri ai continentului. În schimb, oraşul s-a împodobit cu numeroase clădiri superbe, ridicate în stil gotic, renascentist, apoi baroc spaniol. Universitatea a fost întemeiată în 1505, iar afluxul de capital a atras o armată de artişti, arhitecţi şi poeţi. Sevilla va avea un rol de primă mână în edificarea Epocii de Aur Spaniole (El Siglo de Oro). Mari pictori, precum Francisco Herrera cel Bătrân şi cel Tânăr, Murillo şi chiar Velazquez în anii tinereţii sale şi-au avut ateliere aici.
Timpurile bune s-au sfârşit pe la jumătatea anilor 1600. În 1649 o mega-ciumă a ucis peste 60.000 de oameni, ceva mai puţin de jumătate din populaţie. În anii următori câteva inundaţii de mari proporţii au afectat grav recoltele şi au cauzat alte mii de victime din cauza foametei. Mai mult, inundaţiile au avut ca rezultat şi schimbarea cursului râului şi o parţială înnisipare. Rolul Sevillei de port pentru "flotele de aur" a fost preluat de Cadiz. În plus, pe fondul ofensivei Contrareformei catolice, peste manifestările culturale, peste viaţa cotidiană chiar, s-a lăsat un văl gros religios. Spre sfârşitul sec. 17 în oraş se înghesuiau 73 de mânăstiri şi alte zeci de biserici, inchiziţia zburda vioaie, iar administraţia începea să semene cu o teocraţie. Iar lucrurile nu se vor schimba prea mult nici secolul următor.
În 1800 băştinaşii demonstrează, din nou, că nu agrează molimele de mici dimensiuni. Pentru a întări faptul, o treime din ei sucombă de febră galbenă. În 1810 oraşul (împreună cu toată Spania) a fost ocupat de trupele lui Napoleon. Frâncii nu au stat prea mult. În timp ce Napoleon se împotmolea prin Rusia, trupeţii săi din Spania au fost alungaţi de englezi.
Treptat, sevilanii au reuşit să depăşească pierderile suferite în timpul revoltelor împotriva lui Napoleon şi au purces să-şi reconstruiască oraşul. Noi industrii s-au dezvoltat, noi construcţii au fost înălţate, comerţul a luat avânt. Către sfârşitul sec. 19, căile ferate şi electricitatea au accelerat dezvoltarea regiunii.
Perioada fericită a luat sfârşit în anii '30. În timpul războiului civil dintre republicani (în general partide şi formaţiuni de stânga) şi naţionaliştii ultraconsevatori conduşi de generalul Franco, Sevilla a fost unul dintre primele oraşe ocupate de franchişti. Care nu au trecut cu vederea faptul că localnicii votaseră cu republicanii. În următorii 3 ani, mai mult de 8000 de oamenii au fost executaţi de autorităţile naţionaliste drept represalii.
Deşi cu întârziere, Franco a binevoit să moară în 1975, iar Spania a devenit o monarhie constituţională. Sevilla a profitat din plin de noile condiţii politico-economice (y compris de aderarea Spaniei la UE în 1986), pentru a deveni unul dintre cele mai importante centre ale ţării. Fapt reliefat, de altfel, prin organizarea aici a Expoziţiei Mondiale din 1992.
Azi Sevilla este cel mai mare oraş din Andalusia şi al patrulea din Spania, cu o populaţie 700.000 de locuitori (1,5 milioane cu tot cu zona metropolitană). Economia este înfloritoare şi se bazează pe industrie, servicii şi turism. Este, de asemenea, un important centru universitar, universitatea din Sevilla fiind una dintre cele mai vechi în Peninsula Iberică.
P.S.: Cei care vor să viziteze oraşul trebuie să ţină cont de o caracteristică mai puţin plăcută - cea mai călduroasă zonă metropolitană din Europa Occidentală; prin urmare, de evitat în lunile de vară.
Guadalquivirul la Sevilla. În dreapta - Torre del Oro (Turnul de Aur).
Turnul a fost construit între 1220-1221 şi servea drept punct de prindere pentru un masiv lanţ de fier ce închidea râul în faţa flotelor inamice. Mai exista unul pe malul opus, dar s-a prăbuşit în sec. 18. Acum adăposteşte un muzeu al navigaţiei maritime. Nu se ştie exact de la ce îi vine numele, căci nu a servit niciodată drept visterie sau altceva asemănător.
Torre de la Plata (Turnul de Argint) este fratele mai mic al auriului. A fost construit în aceeaşi perioadă pentru a întări zidul ce lega Turnul de Aur de pe malul fluviului de restul fortificaţiilor oraşului. Din nou, nu se ştie de la ce îi vine numele.
Metropol Parasol este o construcţie din lemn ridicată peste una din pieţele importante ale Sevillei. Are 150x70 de metri în plan şi 26 de metri înălţime, fiind opera unui arhitect german. Structura nu a fost prea bine primită de populaţie. Designul futurist se potriveşte ca nuca-n perete cu zona. Apoi durata construcţiei s-a tot lungit - a demarat în 2005 şi s-a încheiat în 2009 (în loc de 2007). Iar costurile s-au ridicat la 100 de milioane de euro, adică dublu faţă de bugetul iniţial.
Faianţa pictată este unul din elementele ce definesc Andalusia, parte a moştenirii arabe.
La Alameda de Hercules este unul dintre parcurile importante ale oraşului. Numele îi vine de la şirurile de plopi care-l înconjurau (alamos = plopi). A fost realizat în 1574, ceea ce îl face cel mai vechi parc public din Spania şi unul dintre cele mai vechi din Europa. Cele două coloane provin dintr-un templu roman.
Clădirea Adriatica a fost ridicată între 1914-1922 în stil eclectic local.
Vedere din La Giralda - clopotniţa catedralei.
