Cine are carte...

Mai acum ceva timp, când încă Siberia era doar o noţiune geografică, nu o pregnantă realitate, mă deplasam către casă prin Militari. În faţa mea, două doamne dintr-o anumită etnie conlocuitoare se găseau adâncite într-o discuţie:
- Auzi, fă, tu o ştii pe Alina?
- Care Alina, fă?
- Sora lu' Burtă, fă, cu Loganu' albastru.
- Aa, o ştiu. Ce-i cu ea?
- Fă, tu ştiai că asta e libiancă?
- Ce e, fă? A plecat şi asta dân ţară la arabi?
- Nu, fă. E libiancă. Dân alea, fă, dă le place femeile.
- Aoleo, fă, da' proastă mai eşti. Nu libiancă, lezbiancă le zice la alea dă e pă femei, făă!
- Bine, fă, că eşti tu dăşteaptă, cu alea trei clase ale tele!

Ce mă mai enervează (doi)

Acum nu prea multă vreme, am primit o ofertă de schimbare a abonamentului de la compania de telefonie mobilă, unde sunt abonat. Nu spun care, dar are mult roşu pe firmă, are (în ultima vreme) nişte reclame tembele cu un domn foarte Simplu (după moacă, după port), începe cu litera „V” şi se termină cu „odafone”.

Trebuie să recunosc, oferta a fost ok şi am acceptat-o. Mai multe minute, mai multe sms-uri, mai puţin de plată. Doar că duduiul, cu care am stat la taclale, mi-a spus tare şi clar că, odată cu schimbarea tipului de abonament, pot beneficia de un telefon gratis.

Bon, mă duc la sediul lor de la Apaca. Intru frumos şi deja mă dezumflu. Patru mese, din alea înalte – cu scaune extrem de incomfortabile; trei din ele dotate cu fiinţe amploaiate; doar două lucrau. În fine, trag bon cu număr de ordine. Numărul 90, în lucru era afişat numărul 88. Well, am aşteptat 28 de minute. Şi asta doar ca să se uite câş la mine un tip şi să-mi sugereze delicat că poate nu am auzit eu bine faza cu mobilul gratis. Sigur că aveau telefoane gratis, câtă vreme le plăteai. Mă rog, aveau şi unele foarte ieftine, gen 2,86 lei sau 4, 99 lei. Dar alea arătau de parcă jucase ţurca cu ele Timur Lenk, că de comunicat nu cred că erau bune, decât dacă le foloseai să baţi tam-tam-ul. Ba, parcă-parcă, aveau şi din cele gratis (mi-am şi închipuit cum arătau), dar, ca să vezi comedie, nu în stoc. Cică, "mai poftiţi pe la noi". Doar când s-o legaliza aruncătorul de flăcări!

Să privim în urmă şi cu umor (amar)

Lucrez la C.N.S.A.S. Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Cea mai mare parte a existenţei mi-o câştig "săpând" prin mizeriile strânse în 50 de ani de către fosta poliţie politică comunistă. Peste un milion de dosare, care cuprind multă suferinţă şi tragedii neînchipuite. Demnitate şi eroism, dar şi mizerie umană cât cuprinde. Şi, uneori, un dram de umor.
Căci fiecare, din cei care au ales să nu se lase călcaţi în picioare de un regim criminal, au luptat aşa cum au înţeles şi au putut. Unii, cu armele, în munţi. Alţii, la sate, s-au opus colectivizării (şi au fost adevărate răscoale ţărăneşti prin toate judeţele). S-au constituit organizaţii ilegale şi s-au împrăştiat manifeste. S-a luat legătura cu organizaţii şi guverne străine. Se comentau ştirile transmise de posturile de radio din Occident. Da, poate părea derizoriu. Dar şi numai pentru atât (sau chiar pentru un banc politic) încadrarea era de propagandă împotriva ordinii sociale şi aducea cu sine ani grei de temniţă comunistă.
Iar unii au ales ca armă satira. Poezeaua de mai jos, descoperită de mine într-un astfel de dosar, ia la vale limbajul de lemn "revoluţionar". Securiştii n-au reuşit să afle cine a compus-o, însă cei care au răspândit-o (majoritatea tineri sub 25 de ani) s-au învârtit de câţiva ani de concediu la Gherla şi la Canal.

Balada proletarului îndrăgostit

Şi-n timp ce viaţa se trezeşte
În farmec plin de primăvară,
Doi tineri tandri, în spre seară,
Se-ntorc vorbind de la Plenară.

Un singur gând mă stăpâneşte,
Pe care veşnic îl visez
Aş vrea să ne-ntâlnim, iubito,
La mine, să te prelucrez.

În astă seară, dacă vrei,
Vom rătăci pe-ntinsul luncii
Şi-apoi, întinşi pe fân cosit,
Aş vrea să intru-n câmpul muncii.

Furaţi de farmec şi de-amor,
Punând în joc toată prudenţa,
Încet, încet, aş încerca
Să îţi descopăr vigilenţa.

Şi-n cadrul acesta izolat,
Extaziat privindu-ţi forma,
Aş vrea şi-n practic să-ţi arăt
Metoda cum se sparge norma.

Şi dacă vei găsi cumva
Că sunt prea multe complicaţii,
Rămân complet îndatorat
Când vei aduce inovaţii.

Noi doi vom fi exemplu viu
De-mperechere progresistă
Căci noi mereu vom depăşi
Întrecerea socialistă.

Când lămurită tu vei fi,
Avea-vei nopţi suplimentare
Fiindcă sunt ore voluntare.
(aici trebuie că securică a sărit un vers)

Şi dacă te-am îndoctrinat
Pe drumul, pe care am pornit,
Eu, cu nivelul ridicat,
Îţi voi mai bate atunci un nit.

(Variantă
Şi dacă te-am îndoctrinat
Ca sarcina s-o-ndeplineşti,
Eu, cu nivelul ridicat,
Te-oi ajuta s-o depăşeşti.)

Cu timpul, de vei constata
Că nu mai sunt un membru activ,
Eşti liberă, iubita mea,
Să apelezi la colectiv.

(Variantă
Şi dacă energia mea
În plan nu se va verifica,
Mă angajez, iubita mea,
Să-mi fac autocritica.)

Pentru atâta lucru vieţile a 8 oameni au fost distruse. Ce ar merita oligofrenii, care spun că era mai bine "pe vremuri"?

Abracapocus, piesă în trei acte

Prolog.
Ar trebui să iau o piatră în gură - aşa se zice atunci când faci ceva pentru prima dată - dacă nu chiar o stâncă adultă. De ce? Am fost la vrăjitoare. Mă rog, la bio-energo-terapistă, dar pentru mine tot aia e. Cred în ambele la fel de mult ca în şansele României de a scăpa de corupţie secolul ăsta.
Actul I: Terasă prin centrul vechi.
Ea (zâmbind dulce-dulce peste profiterol): "Pisoi, mâine MERGEM la bio-energo-terapist."
Tu (luând o gură de bere pe uliţa armenească): "UNDE mergem noi mâine?"
Ea: "La bio-energo-terapist. N-ai văzut ce epuizată şi terminată am fost în ultima vreme?" (Adică, fiinţa gingaşă şi sensibilă de lângă tine suferă, iar tu, în loc să observi, te gândeşti la... măgarule!)
Tu (ofensiv): "Unde ai auzit tu de tâmpenia asta?"
Ea (defensivă, către pus botic): "Am vorbit cu fetele într-o pauză, la o ţigară. Şi nu e o tâmpenie, Cornelia a fost şi i-a prins tare bine." (Normal, ce să vorbească fetele la o ţigară? Doar nu despre fotbal sau ţâţele ăleia noi de la registratură, precum sexul tare... nesimţit)
Tu (trăgând de timp): "Şi ce să faci acolo?"
Ea (ca pentru copiii mici): "O să-şi plimbe mâinile peste mine şi o să-mi transmită energie. (0au, o să-l văd pe Harry Potter!) Nu-i aşa că vrei să vii cu mine?"
Tu: "Sigur că vreau." (Chiar vrei. Hitler, Stalin, Mao, ăştia sunt mici copii pe lângă o femeie. Ei te obligau să faci ceva. O femeie se uită lung în ochii tăi, bate lent din gene, ia mutriţa de căţel bleg şi, nu ştiu cum, te face să vrei să faci ceva)
Actul II: Tramvai. Aglomeraţie. 35 de grade la umbră.
Tu (aproape de punctul de fierbere, la propriu şi la figurat), în gând: "Frate, m-a pus dracu să-i promit. Şi tare departe e Ţara lui Oz! Păcat că nu am pantofiorii fermecaţi,băteam de 3 ori din călcâie... (uitându-te pătrat la Ea) Cum nu se topeşte sub duş? Las', că-i prezint eu nota de plată la noapte!"
Ea simte tensiunea din aer. Îţi zâmbeşte galeş.
Actul III: "Cabinetul" bio-energo-alea. Apartament cu trei camere. Una e "camera de lucru", alta e camera de aşteptare, în cea de-a treia probabil locuieşte solomonara.
Tu (după ce ai aşteptat aproape o oră într-o cameră fără aer condiţionat, într-o căldură de 30 de grade, pe un foarte incomod scaun metalic): "Parcă şedinţa era de juma' de oră."
Ea (ieşind veselă din camera care avea aer condiţionat): "Am mai stat niţel de vorbă, e o doamnă foarte drăguţă şi amabilă. Mă simt muuult mai bine. Da' tu nu arăţi aşa de bine. Nu vrei să venim şi mâine la o şedinţă, pentru tine?"
Tu (cu cordul fâlfâind şi cu nervii în batistă): "Nu(uuuuuuuuuuuuuuuuuu!!!!!!!!!!!!)."

Replică

Întâmplarea face ca apartamentul meu să se afle la etajul întâi, iar fereastra de la cameră să dea către un fel de curticică între trei blocuri. Spaţiu unde, mai ales în serile călduroase se adună cocalarii indigeni la umbră, bere şi seminţe. Seara de azi nu a făcut excepţie de la regulă.
Vra să zică, un grup destul de numeros discutau tacticos între dumnealor. Gagicile într-o parte "Auzi, fată, şi zici că Mariana nu mai e cu Ilie ăla de la piaţă?" Tipii în cealaltă "Ce crezi, bă, că facem diseară? Batem?" La un moment dat, între una şi unul (cuplu, după cum se va vedea mai la vale) izbucneşte scandalul. După mai multe contre verbale de autobază, masculul apelează la un argument definitiv şi usturător. În sensul că îi dă tipei un brânci delicat de s-a cutremurat pământul. Afişând o demnitate princiară, ea îşi dezlipeşte personalitatea rănită (la propriu şi la figurat) de asfalt şi pleacă behăind: "Să vedem cine-ţi mai spală după tine, porcule!" El, făcându-se că se ia după ea: "Ce ai zis, fă? Vrei să zbori înapoi la mă-ta la ţară, în bordei? Găsesc sute ca tine. Curva aia de sor'ta abia aşteaptă să-ţi ia locul." Ea îi replică peste umăr, iuţind pasul: "Soră-mea e la produs în Italia, băă." Apoi, după alţi 2-3 paşi, se opreşte şi i-o trânteşte în faţă: "A fost mai deşteaptă ca mine."

Transalpina

Ce se zice.
Pâi, se zice cum că romanii au construit primii o şosea prin locurile astea, în timpul celui de-al doilea război dacic. Ca unul, care are ceva specializare pe istoria veche a României, nu cred povestea asta. Foarte probabil că şi-or fi mutat ceva trupe uşoare pe acolo, dar atestare de şosea romană peste Parâng nu am auzit să existe.
Se mai zice că ar fi fost pavată cu piatră la ordinele lui Carol II, prin 1935 sau 1938. Posibil, dar mă îndoi sincer că vorbim de toată lungimea ei. Poate până la Rânca sau ceva de genul ăsta. Rexulică mergea, din când în când, la vânătoare, în zonă fiind urşi.
Şi se mai zice că ar fi fost integral asfaltată şi utilizată de germani în IIWW. Nici asta nu cred. Alde nepoţii lui Siegfrid sunt de felul lor destul de pragmatici, mai ales pe timp de război. Ce să facă cu o şosea azvârlită peste munţi? Nu are valoare strategică, decât dacă te baţi pe acolo şi nu permite în niciun caz transporturi grele, la cât de încârcălită este. În plus, la stânga şi la dreapta ei sunt două foarte utilizate şi azi artere: Valea Jiului, respectiv Valea Oltului.
Ce este.
Pâi, precum reiese şi de mai sus, este o şosea. Are vreo 150 km şi leagă Novaci de Sebeş. Traseul trece peste Munţii Parâng, pe care-i traversează de la sud la nord. Intersectează creasta în Pasul Urdele, la 2145 m, ceea ce o face cea mai înaltă şosea alpină din România. Mai înaltă decât Transfăgărăşanul cu vreo 100 m. În opinia mea este, deasemenea, mai frumoasă şi mai spectaculoasă. În general este (sau era, că eu am trecut pe acolo la sfârşitul lui iulie) asfaltă. Au rămas doar câţiva kilometri neasfaltaţi, dar se poate trece cu orice maşină. Altfel, nu este terminată complet. Nu are parapeţi laterali, pământul pare că se mai surpă prin unele locuri, nu e "dungată". Nici acum nu are vreo importanţă în sensul de coridor rutier. Sunt serpentine unde nu poţi lua curba cu un microbuz, darămite cu un tir. Singurul ei scop, de altfel şi anunţat oficial, este cel turistic. Se vorbeşte că de la anul, când va fi gata, va să se introducă şi un fel de taxă de tranzitare, măcar în weekend. Eu găsesc că este o idee excelentă. O astfel de şosea se întreţine greu şi cu bani mulţi.
Una peste alta, este o locaţie fantastică, care se merită văzută. Şi este văzută. Am înţeles că mii de automobile o străbat la sfârşit de săptămână. Mergeţi şi-o vedeţi! Şi cât mai curând, până n-o strică meltenii şi pe asta.
Mai jos sunt câteva fotografii.

Serpentine deasupra staţiunii Rânca

Traseul de creastă al Parângului traversează Transalpina

Trebuie condus cu mare atenţie (mai ales dacă e aglomeraţie) pentru că uneori şoseaua arată aşa...

...sau chiar aşa.

Cine mă mai enervează

Ţi s-a întâmplat ca persoane din anturaj să-ţi repete pentru a o suta mia oară "Vai, dar asta e (nu e) bun pentru tine? Ai simţit nevoia să o iei pe pereţi ca la "Zidul Morţii" la faze de astea? Sau să-i faci masa guler? Sigur că da! Dacă nu, atunci să ştii că despre tine scriu.
Cei care mă enervează astăzi sunt adepţii habotnici ai "stilului sănătos" de viaţă (vegetarienii cu precădere). Chestia asta cu trăitul / mâncatul / băutul / respiratul / etc sănătos e noua religie, noul "beat", noul roz, noul orice mai vrei tu. Adepţii se regăsesc la tot pasul şi (în mod cu totul enervant) din ce în ce mai mult între apropiaţii tăi. Exact precum credincioşii unui cult au norme şi reguli stricte, au profeţi propovăduitori, iar ei înşişi ţin neapărat să facă exerciţiu apostolic pe spinarea ta. Ai zice că trăieşti în epoca bisericii creştine originare. Căci nu e de ajuns că noi, ăştilalţi, păgânii, ne-am dat mai la o parte să le facem loc şi dumnealor. Faptul că sunt liberi să se închine la salata de crudităţi cu ton şi să excomunice prăjeala nu-i satisface. Nu, nici vorbă. Ca orice sectă încă marginală simt impulsul major de a clădi o lume mai bună, recte o lume după chipul şi asemănarea lor. Şi, mânaţi de universalismul convingerilor lor, se dau de ceasul morţii să convertească în stânga şi-n dreapta, fără să înţeleagă cum că armonia în pluralism stă. Până una-alta, încercările lor de impunere sunt (încă) bazate pe convingere şi liberă acceptare. Însă curentul prinde din ce în ce mai multă vigoare, e promovat tot mai ferm şi mă aştept să nu fie prea departe timpurile, când vom mânca shaorma pe furiş, în mare secret, ca să nu fim arşi pe rug. Ca şi cum nu ar şti ei că strămoşii noştri, acum 100 de ani, trăiau mult mai sănătos, mai eco, decât noi, dar şi mult mai puţin.
Nota bene. Ca un liberal ce mă aflu, puţin îmi pasă ce face oricine cu viaţa lui personală. Câtă vreme nu mă atinge pe mine direct şi, eventual, contondent. Cei apropiaţi mie au dreptul şi libertatea să-mi semnaleze ce cred ei că nu fac bine - e în fişa postului - fără să mă bată la cap, dar şi să înţeleagă că am dreptul să iau decizii, care nu-i obligatoriu să le convină. Sau măcar să-mi facă mie bine. La urma urmei, sistemul are încredere în discernământul meu, când mă cheamă la vot.
Alte categorii de persoane care mă enervează azi:
1. Proştii plini de ei şi cu un simţ al umorului extrem de limitat.
2. Ruşii.

Londra

Londra, iată un subiect despre care aş putea vorbi zile întregi fără întrerupere. Dar nu vreau să lungesc coada vulpii; şi aşa articolul de faţă va fi, probabil, cea mai lungă postare, de până acum, şi va cere cevaşilea răbdare, pentru a fi parcurs până la capăt. Long story short, Londra e un oraş minunat, magnific, de care m-am îndrăgostit head over heels, în care m-aş muta oricând, dacă aş putea. Iar asta spune multe, venind de la cineva, care urăşte ploaia. Drept că ploaia a fost unul din aspectele locale, de care nu am avut parte, precum se va vedea şi din poze. Am fost la Londra între 8-11 mai. În acea perioadă, în Românica era frig şi ploaie. La inglişmeni nu a plouat niciun strop. Dimpotrivă, a fost mai degrabă însorit şi destul de cald. Altfel, deşi e un oraş uriaş (noi am văzut în special zona 1, cercul interior al oraşului, dar care este cam cât Bucureştiul), este extrem de curat şi ordonat. Nu am văzut măcar un muc de ţigară pe jos, aspect care e posibil să se datoreze şi amenzii de 300 de lire, cu care vine la pachet. Şi acolo amenzile astea se aplică. Toţi ştim, măcar din auzite, că Occidentul este mult mai civilizat decât felia noastră de lume. Chiar şi aşa e un pic izbitor să te plimbi ore într-un oraş, fără să vezi gunoaie de vreun fel (în condiţiile în care rareori vezi coşuri de gunoi - le-au desfiinţat din cauza alertelor teroriste), sau cerşetori, sau câini vagabonzi. Ar trebui să spun că nu am prea văzut câini deloc, adică nici de ăia cu stăpâni. Iar oamenii, în ciuda folclorului din cărţi, filme şi alte din astea, sunt veseli şi zâmbitori şi extrem de politicoşi (dar o politeţe neînţepată) şi de binevoitori şi de răbdători. Trebuie spus că viaţa este scumpă - 4 lire o călătorie cu metroul în centrul oraşului şi 2,20 cu autobuzul, dar se pare că londonezii şi-o permit. Oraşul musteşte de corporatişti în costume ce costă mai mult decât salariul meu pe un an (ceea ce nu-i împiedică să aştepte cei 10 penny rest la o bere) şi de maşini scumpe. Pe de altă parte, în supermarket un pachet de unt era cam 6 lei în banii noştri. Aproape cât la Cora, adică, dar la alte salarii.
No, pentru că şi aşa am vorbit prea mult, pur şi simplu o să bag "câteva" poze, pe marginea cărora voi face unele comentarii. Mi-a luat multă vreme să selectez imaginile şi să mă conving că între ele există şi unele neesenţiale, care pot cădea la montaj. După mult chin, am reuşit să reduc grămada cam la o treime din ce era. Mai întâi, poze generale din oraş cu diferite colţuri, în special clădiri. Londra are foarte multe clădiri superbe sau măcar interesante.

Albert Opera Hall este una din sălile de concerte din Londra. Se află imediat la sud de Hyde Park, vis-a-vis de monumentul prinţului Albert, soţul reginei Victoria.

HMS Belfast este un crucişător din Al Doilea Război Mondial, transformat în muzeu. Vizitarea lui costă cam 14 lire, dar arată impresionant şi de pe mal :D. În Londra cele mai multe dintre muzeele mari (British Museum, Imperial War Museum, National Gallery, Science Museum, Natural History Museum) au intrarea gratuită. Dar şi alea care costă, costă, nu se încurcă. Am dat 18 lire la Westminster şi 20 la Turn (o parte a găştii, a vrut să vadă şi Madame Tussauds, dar au renunţat repede - costa 30 de lire), ceea ce este foarte mult comparativ cu restul Europei. Deasemenea, din păcate unele dintre muzee nu permit fotografierea. Motiv pentru care nu veţi vedea fotografii din catedrală şi nici din muzeul de artă.

Curtea de Justiţie, vis-a-vis de minicartierul Temple.

Primăria Londrei

Aşa arată strada văzută de la etajul autobuzului. Interesant, în staţie trebuie să faci cu mâna autobuzelor, ca să oprească (ca la taxi). Altfel, dacă niciun călător din autobuz nu a apăsat butonul de oprire, şoferul "sare" staţia respectivă. Toate autobuzele, ca şi metrourile, sunt extrem de curate. Nu am văzut nici zgârieturi, darămite graffiti. Toate au scaune cu perne. Staţiile sunt anunţate prin afişaj electronic şi prin voce. Deasemenea, sunt anunţate liniile alternative şi posibilele puncte turistice.

Londra are vreo 6 aeroporturi, aşa că permanent pe cer sunt măcar 2-3 avioane. Ăsta de aici e un airbus 380, cel mai mare avion de călători din lume.

Piccadilly Circus

Prin preumblările noastre am dat şi peste o moschee, deşi trebuie să vă spun că pe stradă am văzut foarte puţini arăbeţi, indieni, negri sau alţi veniţi din fostul imperiu.

Oraşul văzut din London Eye

O bucăţică din Green Park. În dreapta sunt zidurile Palatului Buckingham. Londra are în zona centrală 4 mari parcuri: Hyde Park (cel mai mare), Green Park, St. James's Park (tăiat în două de celebrul Mall) şi Regent's Park.

Ministerul de Război

Astor Hyde Park Hostel în care am stat noi (sus). Pe Queens Gate (jos), la sud de Hyde Park.

British Museum este muzeul londonez cel mai cunoscut şi mai vizitat. Este un muzeu de istorie, care acoperă toate ariile importante de civilizaţie ale antichităţii şi câte ceva din epoca modernă.

Intrarea (sus) şi curtea interioară acoperită cu sticlă (jos).

Mesopotamia (cele 4 poze de mai sus)

Piatra de la Rosetta

Bucata asta de friză a fost demontată de pe Parthenon

Ceramică grecească antică

O reprezentare a Afroditei, evident

Mozaice romane

Picturi murale egiptene

Vase canopice egiptene - în ele se păstrau organele interne după mumificare

Brăţări persane

Fragment din friza "Celor 10000 de nemuritori" - garda regală persană - de la Babilon

Artă persană (sus)

Obiecte din tezaurul de la Sutton Hoo (cele 4 poze de mai sus) - mormântul unei căpetenii saxone

Partea expoziţiei dedicată Chinei şi Japoniei (cele 3 poze de mai sus)

America precolumbiană (cele 4 poze de mai sus)

Imperial War Museum este dedicat, evident, istoriei militare. Mai exact celor două războaie mondiale şi a epocii interbelice. Un pic dezamăgitor pentru mine. Deşi în sala mare de la intrare sunt expuse mai multe tancuri, avioane şi piese de artilerie, mă aşteptam la mai mult. Din materialele vizionate pe Discovery şi alte canale de asemănătoare rămăsesem cu impresia că este mult mai mare şi mai bine dotat. Ulterior, am aflat că muzeul are mai multe filiale prin UK, nu doar ce am vizitat noi în Londra.

Tunurile navale de mai jos (intrarea în Muzeul Imperial de Război) trăgeau cu obuzele de mai sus.

Natural History Museum este un fel de Antipa englezesc. Cu câteva excepţii: este mult mai mare, mai bine dotat, mai bine ordonat şi gratis. Iar clădirea, superbă, are ceva dintr-o catedrală.
Încep cu câteva fotografii, care or să facă multe gagici să saliveze. Muzeul are o colecţie imensă de minerale de tot felul, inclusiv pietre preţioase şi semi.

Cel mai mare diamant galben tăiat în formă de pară din lume se află aici.

Sus nu e o piatră preţioasă, ci un meteorit din fier de vreo 700 kg.

Evident, aur.

Secţiune într-un trunchi de sequoia

Sala de la intrarea în muzeu

Natural History Museum - vedere exterioară

T-Rex-ul se mişca şi răgea

Turnul Londrei a fost clădit pe ruinele unei fortificaţii romane, în mai multe etape. Şi, precum se vede pe plăcuţele atârnate pe ziduri are oarece vechime. Nu mă întrebaţi unde erau şi ce făceau românii la 1190. Sigur e că nu făceau nimic monumental din piatră. Turnul a fost, iniţial, fortăreaţa oraşului, apoi reşedinţă regală, apoi închisoare. Precum spuneam, costă cam 20 de lire (19,80 poftim), dar merită fiecare bănuţ. Din păcate nu era permisă fotografierea colecţiei bijuteriilor regale.

Muzeul din Turn conţine o colecţie bogată de arme şi armuri.

Armura lui Henric VIII. Îl compătimesc pe bietul animal, care trebuia să care propria armură plus graţioasa majestate regală. La vremea aia, monarhul trăgea vreo 120 kg în viu, fără adaosuri metalice.

Intrarea în Turn

Turnul Londrei văzut de pe celălalt mal al Tamisei

Londra are o mulţime de statui şi monumente. Pe la fiecare colţ te loveşti de vreun mort celebru tras în bronz sau chiar aurit.

Chiar la intrarea pe strada noastră era statuia unui lord, ceva comandant militar şi explorator. Eu n-am auzit de el, dar trebuie că pentru englezi e destul de important.

Memorialul ridicat pentru prinţul consort Albert de regina Victoria

Monument dedicat marelui incendiu care a devastat Londra în 1666. Este ridicat de arhitectul Cristopher Wren, cel care a proiectat şi catedrala Sf. Paul

Boudica, regina icenilor, a condus o puternică revoltă împotriva romanilor

Monument dedicat piloţilor care au apărat Anglia împotriva aviaţiei naziste

Monument dedicat animalelor care au participat la războaiele imperiului. După ce le mulţumeşte pentru sacrificiu, inscripţia menţionează că "They had no choise."

George IV

George VI şi soţia sa, părinţii actualei regine

Monument dedicat corpului de mitraliori din IWW

Feldmareşalul Bernard Montgomery "Monty", victorios asupra germanilor la El Alamein

Ducele de Welington, învingătorul lui Napoleon la Waterloo

Arc de triumf dedicat victoriei în IWW

Temple este un mini cartier înconjurat de ziduri, situat peste drum de Curtea de Justiţie, pe locul fostei cazărmi a cavalerilor templieri (de unde şi numele), a căror biserică se mai păstrează. Toate clădirile conţin birouri de avocaţi, dat fiind vecinătatea tribunalului. Am înţeles că aici nu doar lucrează, ci şi locuiesc pur şi simplu avocaţii tineri, încă nepledanţi, cei care se ocupă doar de hârţogăraia cazurilor, pentru a fi în pemanenţă gata să se prezinte la tribunal sau la biroul şefului.

Palatul Buckingham nu mi-a făcut o impresie dărâmătoare. Este locuinţa reginei, care, la momentul respectiv era acasă, deci nu s-a putut vizita. Mai interesante mi s-au părut parcurile din zone şi Mall-ul.

Mall-ul este un bulevard care leagă Buckingham de Trafalgar Square, prin St. James's Park. Palatul St. James este între cele două, pe partea stângă.

Monumentul reginei Victoria din faţa Palatului Buckingham (sus şi jos)

Ceea ce numesc astăzi londonezii The City este centrul financiar al Angliei şi, evident, este marcat de zgârie nori şi arhitectură futuristă. Mai este o zonă cu zgârie nori ceva mai la vale pe fluviu, dar nu am ajuns până acolo. Londra are vreo 50 de km diametru, totuşi.









Hyde Park este cel mai mare parc londonez. Este compus din largi suprafeţe deschise şi din zone împădurite; să-ţi alegi după gust. Pe mijloc are un lac măricel, Serpentina, şi unul mai mic în partea de vest, zona Grădinilor Kensington. Are puţine aleii întrucât la Londra oamenii vin în parc tocmai să calce iarba şi scape de betoane, nu să o admire de la distanţă cum se întâmplă într-o anumită capitală, situată 2000 km mai la est şi 200 de ani în urmă.

Speakers' Corner

Palatul Kensington. Era în renovare şi nu l-am putut vedea.

Foarte multă lume aleargă în oraşul ăsta. În ciuda legendei, am văzut doar câţiva grăsuţi şi niciun obez. Tot în pofida celor auzite, am văzut şi o groază de gagici bunuţe pe stradă. Şi, da, erau britanice.

Princess Diana Memorial Playground (sus)

În ziua, în care am ajuns, avusese loc o adunare, ori aşa ceva, a unor gentelmani echipaţi ca la 1930. Cu melon pe cap şi umbrela-baston, of course.

Science Museum este la o aruncătură de băţ de Natural History Musem. Cum îi spune şi numele, este dedicat evoluţiei ştiinţei şi tehnicii.

Secţiune printr-un Boeing 747

Westminster Abbey este catedrala (mânăstire la origini) unde se încoronează regii englezi. Construcţia, în stil gotic, a început pe la 1245. Înăuntru (unde nu e permisă fotografierea) sunt mormintele mai multor regi englezi. Mai sunt mormintele multor personalităţi politice, comandanţi militari, oameni de cultură şi ştiinţă. În zona de nord sunt morminte magnifice cu sarcofage de piatră şi monumente din lemn sculptat şi pictat, până la tavan. Ai impresia că sunt morminte regale, dar, când te apropii, vezi că aparţin contelui X sau ducesei Y, tot felul de nobili de la 1500-1600, cu un ego pe măsura pungii. M-a enervat că în Chapter House o bună parte din fresca de secol 13 fusese acoperită cu panouri de placaj, pe care erau poze de la nunta lui William cu Kate. Că de aia dădusem eu 18 lire la un monument medieval, să văd tâmpenii mondene. Ce m-a distrat, în schimb, a fost că, în toată Londra, doar pe uşa catedralei am văzut un anunţ, care atenţiona cu privire la posibili hoţi de buzunar.








Parlamentul (Palatul Westminster) este chiar lângă catedrală şi este construit cam în acelaşi stil, chit că e construcţie de sec. 19. Este străjuit într-o parte de Big Ben, iar la celălalt capăt de Victoria Tower.

Palatul Parlamentului văzut din London Eye

St. James's Palace, construit de Henric VIII, este cel mai vechi palat din Londra. Fostă reşedinţă regală, acum este folosit pentru acţiuni de protocol.

Trafalgar Square are în centru columna cu statuia amiralului Nelson, învingătorul de la Trafalgar, de unde şi numele. Pe latura de nord se găseşte Galeria Naţională de Artă (în plan îndepărtat) cu o colecţie impresionantă de pictură. Intrarea este gratuită, dar, din păcate, este interzisă fotografierea. Intrarea în piaţă dinspre Mall se face pe sub o arcadă monumentală, ce ţine de sediul amiralităţii (comandamentul marinei militare).

În piaţă un ceas electronic afişează numărătoarea inversă până la deschiderea oficială a Jocurilor Olimpice din 2012, ce se vor desfăşura la Londra.

Catedrala St. Paul a fost proiectată de arhitectul Cristopher Wren (care şi este înmormântat aici, alături de Nelson şi de ducele de Welington). Vizitarea costa destul de mult (16 lire, dacă mai ţin bine minte) şi se făcea în funcţie de diversele activităţi bisericeşti, aşa că am văzut-o doar pe afară.




O parte a găştii, mai ingineri, atât ca studii, cât şi în spirit, a decis că e preferabil să se dea cu London Eye, în loc să viziteze muzeul de artă. O tură durează cam jumătate de oră şi costă undeva spre 20 de lire.




Metroul londonez este, în ciuda mărimii, extrem de bine şi de logic organizat. Liniile sunt aranjate pe culori, iar în staţii dungi în respectivele culori, trasate pe podea sau pe pereţi, îţi indică pe unde s-o iei ca să ieşi sau ca să treci la un alt peron, spre o altă direcţie. O călătorie, în zona centrală numai, costă 4 lire, dar un abonament pe o zi pe metrou şi autobuz (tot numai zona centrală) costă 6,60 lire. Oricum, mult mai scump decât oriunde în Europa. Este compus din 2 părţi suprapuse: the tube şi underground. Tubul este metroul vechi, construit în sec. 19 şi la începutul sec. 20. Este extrem de adânc (are lifturi) şi de îngust (dacă stai pe banchetă aproape îţi atingi genunchii de cei ai persoanei din faţă). Celălalt este modern, mai la suprafaţă şi mai mare.

Nu e o hală industrială, ci o suprapunere de staţii de metrou pe 3 niveluri

Deoarece nu au avut spaţiul necesar unele staţii de metrou se găsesc în interiorul unor clădiri

Cum ziceam: fotolii

Tower Bridge este în apropierea Turnului şi a fost deschis în 1894. Toţi am văzut în filme cum se deschide pentru a permite trecerea navelor. Dar puţin ştiu că asta se mai întâmplă doar prin filme. Traficul cu vase mari pe Tamisa a cam încetat, aşa că podul dacă trebuie ridicat de 5-6 ori pe an.

Tower Bridge văzut din London Tower

Cineva nu a aflat că prin Londra nu curge Mississippi

Pe Tamisa nu prea mai vezi decât nave de croazieră

O zonă în genul pasajului de la BNR, dar mult mai mare. Puburi peste tot locul. Deşi am fost speriat că o bere costă 7 până la 9 lire, am găsit şi bere de 3,40 pinta (o pintă britanică are 580 ml). Mâncarea, pe de altă parte e scumpă. Chestia aia de care vorbeşte toată lumea, fish and chips, costă între 9 şi 12 lire. Ca să nu mai spun că pentru mine o reţetă care conţine peşte este ca un sistem capitalist care conţine Ion Iliescu. După 5-6 seara, puburile se umplu de corporatişti. Ceea ce e un fel de-a spune. Întrucât înăuntru nu se fumează, trotuarul din faţă de umple de oameni la costum şi cravată, care, în picioare, sporovăiesc cu halba într-o mână şi ţigara în cealaltă. Şi chiar dacă nu sunt fumători tot afară stau mai mult. Şi beau de parcă a doua zi începe prohibiţia. Chestie: în puburi nu se pune nicio muzică; acolo vin oamenii să se relaxeze, după o zi grea, să vorbescă şi să se înţeleagă, fără să ţipe.

Sigur că nu poţi să vezi Londra şi să nu vorbeşti puţin despre celebrele gărzi regale. Carele sunt împărţite în Foot Guards (flăcăii pedeştri cu tunici roşii şi căciuli de urs) şi Household Cavalry - băieţii de la grajduri.

La London Tower (sus), respectiv la St. James's Palace (jos)

Schimbarea gărzii călare. Cei care au fost de gardă peste noapte (sus) au pe cai blănuri negre de oaie, cei care-i schimbă din post peste zi (jos) - blănuri albe.

Londra primeşte într-un an turişti, cât ţara lu' madam Udrea într-un deceniu. Englezii au realizat că aceşti turişti din alte părţi ale lumii ar putea să nu fie pe dos ca ei, respectiv ar fi şanse ca în ţările lor să se circule pe partea dreaptă. Probabil plictisindu-se să-i tot râcâie de pe parbrize, s-au gândit să le indice cu vopsea pe trotuar unde să se uite, când traversează.

Şi o chestie tembelă la englezi. Închipuiţi-vă la chiuvetă nu un robinet cu dublă comandă, ci două robinete: unul pentru apă rece (extrem de rece) şi unul pentru caldă (as in fierbinte ca dracu). Trebuie să optezi, fără să poţi combina, căci curg doar pe rând şi în jeturi de 10 secunde (apoi trebuie să apeşi butonul din nou).

Am tot vorbit de centru oraşului. Cele 3 fotografii de mai jos sunt dintr-o zonă periferică. Mai exact din cartierul de la marginea Londrei, pe unde se intră venind dinspre Luton.

Şi ca ultimă chestie: cum arată o autostradă într-o ţară civilizată (unde primul ministru nu merge să inaugureze 10 km de autostradă construiţi în 2 ani) - 4 benzi pe sens şi fără găuri.