Maroc este o țară care merită văzută și în afara orașelor. Peisajele sunt foarte pitorești și variate, în funcție de regiunea pe care o traversezi. Am străbătut o bună parte a țării și ar fi un articol prea mare, dacă tratez totul într-o singură postare. Așa că o s-o fac pe bucăți.
Fes se găsește în jumătatea nordică a Marocului, unde vegetația este destul de bine reprezentată. Ceva păduri, culturi, chestii. După ce treci lanțul Atlas, alta e situația.
Munții sunt ceva mai arizi.
Principala șosea care duce din regiunea Fesului către sud - cam atât de aglomerată era.
În munți, în jurul orașului Ifrane a fost constituit Parcul Național Ifrane. Pădurile de cedri de aici adăpostesc unele din ultimele comunități de macaci nord-africani. Sunt obișnuiți cu turiștii și au ieșit la cerșit.
Că tot nu știam noi ce să facem cu cireșele alea luate din Fes, 15 euro kilu'.
N-ai zice, nu? Că, de, Africa. Totuși...
Din când în când drumul trece prin câte un orășel.
La început am făcut bancuri că li se terminase vopseaua neagră. Apoi m-am documentat nițel. Albastrul este culoarea tradițională a berberilor. Probabil e vreun fel de omagiu.
Noroc că știe turistul străin ce înseamnă octogonul ăla roșu.
Multe din sate sunt destul de dărăpănate. Moscheile din ele sunt, însă, mereu puse la punct.
În sud peisajul e mai mult arid. Dar, din loc în loc, apar oaze cu satele aferente.
Un Ksar este un sat fortificat, ori doar o fortificație mai mică în care se pot adăposti locuitorii unui sat la nevoie. Astfel de cetățui se găsesc în special în zonele locuite de berberi. Cele mici au formă patrulateră, cu turnuri la colțuri. Toate sunt realizate din pământ. Multe dintre ele au fost transformate în hanuri / hoteluri.
Râul Ziz este unul din puținele care curg din Munții Atlas spre sud. Nu se varsă în nimic, pur și simplu sfârșește în Sahara. Valea sa a fost una din principalele sute de caravane care legau Mediterana de zona nord-sahariană.
Aproape toate satele au câte un ksar.
Barajul Hassan Addakhil (numit după bunicul primului sultan al dinastiei alaouite) a fost construit în 1972, pentru a profita de aportul de apă datorat topirii zăpezii în munți. Între noi fie vorba, Ziz este mai degrabă un ued, adică o vale pe care curge apă intermitent.
Fâșia de lângă apă este fertilă și formează practic o oază lungă de zeci de kilometri, care a fost declarată rezervație a biosferei. De-a lungul ei sunt mai multe sate. Agricultura tradițională (culturi de curmali și argan, capre, etc), micile ateliere de artizanat legate de ea și ceva turism sunt singurele activități economice permise.
Ăla de la mijloc, cu multe cerculețe, este unul din alfabetele utilizate de vorbitorii limbii / dialectelor berbere. Este numit
Neo-Tifinagh și a fost creat între 1960-1970 de intelectuali aflați în exil la Paris, pe baza vechii scrieri folosite de băștinași încă din mileniul 1 î.Hr., din care s-au păstrat numeroase inscripții. Inițial autoritățile marocane l-au interzis, căci favorizau o politică de impunere a culturii și limbii arabe. Abia din anii 2000 a fost acceptat. Totuși, doar o mică parte a populației berbere îl folosește. Mulți utilizează scrierea arabă. Și mai mulți folosesc o variantă ușor modificată a alfabetului latin, intrată în uz în sec. 19. Aceasta din urmă e și mai rău văzută de autorități și, deși nu e interzisă, e doar acceptată tacit. Conservatorii consideră alfabetul latin o formă de pătrundere a civilizației occidentale și a creștinismului - ptiu, ptiu Shaitan!
