Fes (I)

Este un oraș situat în partea de nord a Marocului. A fost constituit în interiorul unei zone fertile, pe malurile râului omonim. Cu o populație de 1.1 milioane, Fes este al doilea oraș ca mărime din Maroc. În același timp a fost și este principalul centru religios și cultural din țară. De-a lungul istoriei a fost una din cele patru capitale imperiale marocane, alături de Marrakesh, Meknes și Rabat. Și astăzi, deși capitala oficială este Rabatul, toate cele patru metropole sunt reședințe regale, cu câte un complex palațial pe măsură.

Numele arăbesc al orașului este Fas. Conform tradiției Fas ar deriva din Fa's, care în arabă ar însemna târnăcop. Căci, spune legenda, fondatorul său a săpat alături de muncitorii de rând, dar folosind un târnăcop din aur și / sau argint (normal).

Fes a fost întemeiat în anul 789 de Idris I. Acesta era un prinț din Peninsula Arabică, urmaș direct al profetului Mahomed (prin fiica acestuia, Fatima), refugiat în nordul Africii, după o revoltă nereușită împotriva marelui calif de la Bagdad. Idris I își întemeiază aici propriul emirat, fiind considerat părintele fondator al Marocului. Populația inițială era formată mai mult din berberi, la vremea respectivă arabii fiind încă o minoritate în regiunea Magrebului. Profitând de statutul de capitală, Fes a a avut o evoluție rapidă. Spre 850 orașul avea o populație de vreo 15.000 de oameni, majoritatea musulmani (arabi și berberi), dar și ceva creștini (rămășițe ale vechii populații bizantine) și un număr semnificativ de evrei (deși sunt indicii că nu toși erau evrei pur-sânge, ci berberi care adoptaseră iudaismul). Tot cam pe acum este întemeiată o madrasa (o școală subordonată unei moschei), devenită în sec. 20 Universitatea al-Qarawiyyin (sau Al-Karaouine, Al Quaraouiyine) - azi este cea mai veche instituție de învățământ superior din lume, cu o existență și activitate neîntrerupte.

Fes a cunoscut o perioadă bună sub dinastia idrisidă. În sec. 10 linia întemeietorului s-a stins, iar Fes a fost cucerit de almoravizi - o coaliție de triburi berbere din sud-vest, care au fondat un imperiu ce cuprindea Maroc, părți din Algeria și sudul Spaniei. Sultanii almoravizi și-au stabilit centrul politic la Marrakesh, dar au investit masiv și în dezvoltarea Fes-ului. Au fost construite noi ziduri de apărare, piețe, moschei, școli, un nou sistem de apeducte și canalizare.

La începutul sec. 12 dinastia almoravidă este răsturantă de almohazi, un alt trib berber. Pe cât se pare locuitorii din Fes au rămas loiali vechii conduceri și au rezistat eroic asediului almohad. După inevitabila cucerire, orașul a fost crâncen jefuit, zidurile au fost distruse și o bună parte a populației masacrată, ori vândută în sclavie. Totuși, Fes ocupa o locație strategică din punct de vedere militar și comercial, iar liderii almohazi i-au recunoscut importanța. De-a lungul sec. 12 noii stăpâni au cheltuit grămezi de aur pentru reconstruirea orașului, căruia i-au și acordat o serie de privilegii. Ca urmare, Fes cunoaște o nouă epocă de creștere și dezvoltare. Către 1200 devenise unul dintre cele mai mari orașe din lume, cu o populație de peste 200.000.

În 1244 are loc o nouă schimbare de regim. Dinastia almohadă este înlocuită de emirii marinizi. Marinizii au readus capitala la Fes, care traversează în sec. 13-15 apogeul infloririi și prosperității sale. Acum au fost edificate sau refăcute majoritatea construcțiilor notabile ce există și azi. Dinastia marinidă a durat până în 1465. După dispariția ei, Marocul este guvernat de alte două dinastii, dar episoadele de pace sunt rare. Perioada este marcată de revolte, războaie civile, precum și intervenții externe din partea Portugaliei, Spaniei și Imperiului otoman. Capitala este mutată iarăși la Marrakesh, iar Fes este oarecum neglijat, cu excepția ridicării unor noi sisteme de fortificații.

În prima parte a sec. 17 puterea este cucerită de dinastia alaouită (alawită), care conduce Marocul și în prezent. Sultanii alaouiți și-au stabilit centrul puterii la Fes (care a rămas capitală până la începutul sec. 20) și, cu rare excepții, au contribuit masiv la dezvoltarea și înfrumusețarea orașului.

În 1912 Franța a organizat o invazie militară și a impus un protectorat asupra Marocului. Deși sultanul își păstra tronul, ceda întreaga putere administrației coloniale. La aflarea veștii, populația din Fes s-a revoltat și nu s-a supus, decât după ce francezii au bombardat orașul. Francii sunt cei care au stabilit capitala la Rabat, un oraș-port, mai ușor de apărat / amenințat cu ajutorul flotei. În ceea ce privește dezvoltarea urbană, noua conducere a avut buna ideea de a nu distruge orașele „învechite și murdare” (cum le categoriseau unii occidentali stupizi), ci de a le conserva ca situri de importanță culturală și istorică. În schimb, au creat la marginea acestora cartiere noi după tipicul european.

În perioada interbelică Fes a devenit un punct de convergență al celor care militau pentru obținerea independenței, autoritățile franceze intervenind nu de puține ori în mod violent. Franța a recunoscut suveranitatea Marocului în 1956. În ciuda faptului că fusese dus acolo cam cu forța, regele a preferat să rămână în Rabat, astfel Fes pierzând definitiv statutul de capitală. Azi economia orașului se bazează majoritar pe turism, comerț și industria pielăriei, în timp ce câmpia fertilă din jur produce cereale, struguri, fasole, argan și măsline. Totuși se vede cu ochiul liber, mai ales dacă te îndepărtezi un pic de cartierele turistice, că o bună parte a populației are un nivel de trai destul de redus, iar mulți tineri freacă menta sau se ocupă cu mici ciupeli în lipsa unui loc de muncă stabil.

Partea veche a orașului a devenit monument UNESCO în 1981. Zona istorică a „orașelor imperiale” este compusă din trei părți separate, fiecare cu propriile ziduri: medina este partea locuită de oamenii obișnuiți (aici numită Fes el Bali), kasbah este citadela care adăpostește palatul regal și dependințele sale - cazărmi, locuințele demnitarilor, ale servitorilor, ateliere, magazine, etc (aici este numit Fes el-Jdid), mellah este cartierul evreiesc. În plus, de jur-împrejurul Fes-ului au fost ridicate de-a lungul secolelor alte lucrări de fortificații, numite tot kasbah.

În general focusul pentru turiști este medina cu străduțele ei înguste și viermuiala umană. Mellah-ul a rămas fără populația evreiască, emigrată în Europa, America sau Israel și este un cartier dărăpănat, cam murdar și fără prea multe de arătat. Kasbah-ul are niște grădini frumoase și ziduri de apărare impresionante și cam atât. Palatele regale nu pot fi vizitate nicăieri în Maroc, că doar nu ai impresia că te afli în Europa. În cazul că nu ai reținut, casa regală e din osul Profetului. Probabil din același motiv, noi ăștia, infidelii, nu avem acces nici în moschei.

Cum ziceam, recomandat ar fi să te cazezi în micile hoteluri pitorești înființate în clădirile istorice din medina. Noi am tras la Dar Bhija. Care ocupă o casă cu două etaje din sec. 17, cu o minusculă curte interioară și scări înguste.

Asta era priveliștea de pe terasă...

... și ăsta-i micul dejun (inclus în tarif).

Sunt multe pisici prin Fes, dar nu au statutul „zeităților” din orașele turcești; sunt slabe și murdare.

Străzile sunt înguste și încârcălite, iar accesul motorizat este în general interzis. Așa că transportul se face pe patru picioare - fie ele cabaline, ori măgărești.

Bab Chorfa este poarta de acces în Kasbah An-Nouar („Citadela Florilor”), una din fortificațiile din jurul medinei (cu care s-a unit în cele din urmă). A fost construită în sec. 12, dar cel mai probabil a primit înfățișarea actuală după 1600.

Bab Mahrouk a fost principala poartă de pe latura vestică a medinei. A fost construită în 1204, dar a suferit modificări în secolele următoare.

Maroc

În mai trecut am făcut un concediu de 9 zile în Maroc. Nu prin agenție, ci de capul nostru. Înainte să arunc cu descrieri, o să trec câteva considerații și informații generale pentru cine ar avea în plan o astfel de excursie.

1. Ce este acela un Maroc?

Este o țară din nord-vestul Africii. Marocanii sunt de fapt o combinație de arabi (două treimi din populație) și berberi - populația indigenă ce locuiește părțile astea încă din epoca de piatră. Araba și berbera sunt limbile oficiale, dar cam toți marocanii vorbesc franceza și o bună parte din ei o rup binișor în engleză, spaniolă și chiar ceva italiană. Religia de departe majoritară este islamul de tip sunit.

Ca țară, Maroc s-a desprins din Marele Califat Arab în sec. 8. De-a lungul secolelor țara a fost condusă de mai multe dinastii. Dinastia Alawită, care conduce azi Marocul a fost instaurată în 1631. Căci, da, ca formă de organizare este o monarhie constituțională, în care regele dispune de o amplă autoritate politică, administrativă și judecătorească. Este și „conducător al credincioșilor”, adică lider suprem al musulmanilor marocani, căci, cum altfel, dinastia pretinde că-și află originile în pulpana Profetului.

Capitala este la Rabat, dar cel mai mare oraș al țării este Casablanca. Alte orașe mari sunt Fes, Marrakech, Tanger. Sunt foarte multe de văzut în Maroc, atât în zona urbană, cât și pe parte naturală. Sejurul nostru a durat 9 zile și am văzut o groază de chestii, dar nu cred că am atins un jumătate din atracții.

2. Cum ajungi acolo?

Cu avionul este cel mai repede și mai comod. Nu există curse directe (cred că sunt chartere pentru excursiile organizate), dar poți încropi mai multe variante înnădite pentru oricare din marile orașe ale țării. Noi am ales o variantă Ryanair, plecare și sosire pe aeroportul din Fes. La dus am schimbat avionul la Veneția; ne-am întors prin Bruxelles-Charleroi. Sigur, dacă ai o problemă cu zborul și / sau o căruță de timp de pierdut, poți alege calea rutieră: o iei frumos către Spania, Franța sau Italia, iar de acolo un feribot peste Mediterana.

Odată ajuns acolo, cea mai bună opțiune de a te vântura prin țară este închirierea unei mașini. Altfel transportul în comun nu e chiar recomandabil, zic eu. Tren au doar două linii în partea nordică a țării. Iar autobuzele / microbuzele, din câte am citit pe bloguri, nu sunt chiar oglinda punctualității și curățeniei. 

3. Când ar fi de mers?

Maroc este o țară nord africană, prin urmare ar fi de evitat vara. Cea mai bună perioadă este iarna. Temperaturile sunt cam răcoroase - maxim 20 de grade în decembrie și ianuarie, dar eviți să te freci pe străduțe cu turme de turiști. Și prețurile sunt ceva mai mici. Pe de altă parte, e posibil să și plouă puțin. Noi am fost în mai și deja era cam târzior în an. Foarte mulți turiști și foarte cald. Maroc este oarecum tăiat în două de la est la vest de lanțul Munților Atlas. Vra să zică, în mai, în partea nordică am avut în jur de 30-32 de grade (ceva mai puțin pe malul mării), în timp de la sud de munți 35 de grade era normalul; am avut chiar și peste 40 de grade. Cred că martie-aprilie și octombrie-noiembrie ar fi cele mai bune perioade de vizitat Maroc.

4. Informații generale.

Moneda locală este dirhamul marocan (MAD), care valorează 2,20 lei. La un euro intră aproape 11 dirhami, dar băștinașii vor rotunji inevitabil la 10. Nu se găsește la casele de schimb din România - sau cel puțin eu nu am găsit. În Maroc nu se pot folosi cardurile pe nicăieri pentru efectuarea de plăți. Motivul prezentat de angajata unei benzinării (care vorbea doar franceză, deci poate nu am prins eu tot) este că sunt acceptate doar cardurile băncilor locale plus un „card internațional” - în sensul că este eliberat tot de o bancă locală cetățenilor străini, la cerere. În tot cazul, nu ne-au fost acceptate ale noastre pe nicăieri. Din fericire te împiedici de ATM-uri destul de des. De asemenea, se poate plăti cu euro. Nu o dată am plătit, respectiv am primit rest în ambele monede.

Pentru cazare există o gamă largă de hosteluri, hoteluri, apartamente, etc, de toate categoriile. Însă cel mai bine este să alegi un riad. Acestea sunt mici hoteluri în clădiri de 3-4 etaje cu o curte interioară mititică, din medina (orașul vechi). Condițiile nu sunt de 5 stele, dar sunt decente și foarte pitorești. Și include mic dejun. Care e standard: ou fiert, unt, gem, ceai (nu am văzut cafea), suc de portocale, un triunghi de brânză topită, lipie, prăjiturică.

Șoselele sunt foarte bune, dar lipsesc autostrăzile. Oricum, în general ce numesc ei autostrăzi nu prea au de-a face cu echivalentul european. Dar sunt gratis. În afara zonelor preurbane circulația este destul de răruță, drumurile sunt libere, mașinile de mare tonaj sunt o prezență discretă. Poliția, în schimb, nu are deloc o prezență discretă. Rar poți parcurge 30 km fără să dai peste un echipaj de la circulație sau unul de la jandarmeria regală.

Primii sunt preocupați doar de regulile de circulație pe care le-ai încălcat. Fii grijă, nu ai cum să eviți chestia asta. Multe șosele sunt cu limitări ridicole de viteză și / sau cu lungi porțiuni perfect drepte, prevăzute cu linie continuă. În teorie ai limită maximă 120 km/h pe autostradă, 90 pe drum național și 60 în localități. În practică am găsit limitări de 60/h în deșert și 40 (chiar 30) în localități. Care localități de multe ori nu sunt chiar bine delimitate. Iar tărăbuțele băștinașilor sunt de obicei niște hârburi. Așa că stai liniștit, vor avea motiv să te oprească. Pe noi ne-au oprit cei de la circulație de vreo 6 ori, în condițiile în care aveam waze (da, funcționează și e util pe acolo) și încercam să nu încălcăm prea tare regulile. Cam în jumătate din cazuri, după ce au văzut că suntem turiști străini, ne-au lăsat doar cu un avertisment. În ălelalte am „plătit amenda direct la ei”, după ce am negociat-o până la jumătate. Toți vorbeau binișor engleză și / sau franceză, toți erau zâmbăreți și cu chef de glumă.

Jăndarii, pe de altă parte, erau profi și distanți. Acolo e nițel altfel decât la noi. Aici, când e vreun filtru, oprește poliția mașini aleator, după algoritmul lor, și, câtă vreme nu ți-au făcut semn să tragi pe dreapta, ești liber să nu te intereseze. Acolo pun semnul hexagonal cu stop pe marginea drumului, iar tu e musai să oprești. Nu te controlează, nu te controlează, dar nu pleci până nu-ți fac semn să eliberezi fâneața, sau ți-o furi. Când ne-au controlat, au fost politicoși, au verificat doar actele (uneori doar pe ale mașinii, alteori și pașapoartele), ne-au urat vacanță plăcută și pa! Una peste alta, într-o zi de mers te intersectezi cu minim 10-12 mașini cu girofar. Chiar și în locații pustii, mult în afara zonelor locuite.

Marocul nu e o țară chiar așa de ieftină cum s-ar zice, ținând cont de ce credem noi față de țările astea mai non mainstream. Sigur, mult mai ieftină decât Europa în general (y compris România). Benzina era între 5-6 lei. Mâncarea are prețuri destul de mici. Un prânz la un restaurant mediu - felul 2, salată, pâine, o băutură (niciodată alcoolică) - ajungea la vreo 10 euro. Dacă mai bagi și o harira (supa lor tradițională), mai adaugi 1-2 euro. Porțiile nu sunt mari. Acum, fiecare are standardele lui; pentru mine erau ușor sub normal. La tarabe prețurile afișate sunt măricele, dar, dacă te văd chiar interesat și vrei mai multe bucăți și știi să negociezi, poți ajunge și la jumătate de preț (de obicei cedează când pui marfa la loc, anunți că vrei să te mai uiți și la alte oferte și faci câțiva pași).

Băștinașii sunt foarte prietenoși și zâmbăreți, în general cunosc măcar câteva cuvinte în alte limbi și încearcă să te ajute. Sigur, încearcă să-ți ia și banii, dar, cum ziceam, dacă știi să te tocmești, iese bine pentru ambele părți. Nu ne-am simțit niciodată în nesiguranță printre marocani, pe străduțele înguste, chiar și în zonele unde nu mai erau alți turiști. În schimb, acolo dădeai peste tineri enervanți, care se ofereau să te ajute să ajungi unde ai treabă. „My friend, can I help you?” Dacă accepți, te scot într-un final la destinație, dar numai după ce te învârt bine, ca să-ți poată cere un bacșiș mai mare - uneori te ocolesc 15 minute, deși erai la două intersecții depărtare. În încrengătura de ulicioare înguste, unde nici satelitul nu te vede, e greu să-ți dai seama. Dacă refuzi, se țin după tine câțiva zeci de metri și insistă, dar fără să devină agresivi, doar enervanți. De regulă bagă și niște tromboane despre faptul că mergi într-o direcție greșită și musai să-i lași să te ajute. Cea mai folosită este că strada pe care mergi se înfundă mai încolo. Cu varianta că pe stradă e o moschee, acum e ora rugăciunii și nemusulmanilor le este interzis accesul în zonă. În cazul în care chiar te-ai rătăcit, mai bine întreabă un vânzător de la o tarabă / magazin, un chelner, etc., oricine, care nu-și poate părăsi locul de muncă și nu are vreun interes special să te deruteze. Sigur, și lui poți după aia să-i lași câțiva dirhami dacă vrei.

De asemenea, inevitabil, vei fi acostat de ghizi ad-hoc. În general tineri, dar politicoși, care stăpânesc bine măcar o limbă străină. Să-i folosești nu-i o idee rea - își cunosc zona, știu bine istoria locală și te vor duce prin tot felul de colțișoare netrecute pe nicio hartă, pe lângă atracțiile principale. Doar că remunerația trebuie discutată și negociată în avans, ca să nu fie situații neplăcute după aia. Bineînțeles au ei și un frate, cumnat, verișoară, vecin, prieten, etc. (toți marocanii posedă așa ceva), care are un magazin de suveniruri, ori de pielărie, parfumuri, restaurant, ce vrei și ce nu vrei, toate ieftine bragă normal. Normal că nu. Adică, nu, nu e mai ieftin decât la alții.

Dacă îmi mai amintesc ceva, mai detaliez în articolele următoare. Poze tot atunci.