cautatorul: decembrie 2009

Capitolul 1. Toate drumurile duc la Roma.

La Roma am fost pe la începutul lui aprilie. De Floriile catolice. Cu vreo lună jumate mai înainte, am primit pe net o ofertă de la o companie aeriană low cost, Wizzair. Pentru un bilet dus-întors, cu taxa de aeroport inclusă am plătit 39 de euro. De stat, am stat la un hostel situat chiar în buricul târgului, la 5 minute mers pe jos de Stazione Termini, un fel de Gara de Nord a lor. 9 euro pe noapte, per capita, camera de 6, că atâţia eram. Cu baie pe hol, e adevărat, dar pe etajul nostru erau 5 camere şi 4 băi, aşa că nu a fost o mare problemă.
Prima surpriză ne-a făcut-o chiar proprietara hostelului. Am încercat să comunică într-o engleză cu un accent total de baltă. Ştiţi voi, gen: "Ui ar ză grup of turists zat ui toct ărlier et ză fon. Ui djast ăraiv." La care tipa ne-a răspuns pe măsură: "Ies, ai rimembăr iu. Pliz, ghiv me ior peipărs." La vederea cărora a exclamat: "A, sunteţi din România!" Ea era din Bârlad şi plecase în Italia prin '95. Faptul că vorbea un fel de engleză ar fi trebuit să ne dea de bănuit că e niţeluş alogenă. În imensa lor majoritate italienii vorbesc o singură limbă de circulaţie internaţională (ei aşa o consideră), respectiv cea maternă. Din fericire vorbesc engleza acei italieni care trebuie s-o vorbească. Căci mai la fiecare colţ de stradă găseşti un chioşc verde, unde se dau informaţii pentru turişti. Aici sunt nişte domnişoare drăguţe, care îţi dau toate îndrumările necesare. Tot aici găseşti un aşa numit "Roma pass", care, pentru 24 de euro, cuprinde: harta turistică a oraşului, o broşurică explicativă, un abonament pe toate liniile de transport timp de 3 zile, un permis, care-ţi permite accesul gratuit la primele 2 muzee vizitate şi reducere de 50% la următoarele (tot timp de 3 zile); excepţie Vaticanul, care nu e în Roma, am învăţat toţi la geografie că e un stat separat. Apropos, când ziceam domnişoare drăguţe, mă refeream la faptul că erau zâmbitoare şi politicoase şi răbdătoare. Nu prea am văzut la Roma italience mişto. De fapt, nu prea am văzut italieni. Majoritatea celor de pe străzi - şi nu mă refer la turişti - se compunea din africani, arabi, jamaicani, chinezi, indieni/pakistanezi şi, evident, români.
La Vatican se plăteşte 14 euro pentru vizitarea muzeelor interioare. Basilica San Pietro se vizitează gratuit. Accesul pe cupola basilicii costă însă 5 euro, dacă urci apostolorum. 7 euro dacă iei liftul, care însă nu te duce decât cam jumătate din drum. Despre Vatican, 2 chestii importante. E un muzeu imens, plin de opere de artă. Capela Sixtină este chintesenţa şi ultimul punct pe traseul turistic - ştiu ei cum să-şi vândă marfa. Despre ea nu se poate spune nimic, nu poate fi descrisă în cuvinte, trebuie văzută. De ajuns să spun că am stat cam o oră şi nu aş fi vrut să mai plec. În Capela Sixtină nu se fac poze, dar toţi turiştii, indiferent de naţie, încălcau pe şestache regula anunţată la staţie în vreo 10 limbi, nu şi în română. A doua chestie, despre basilică. Lăsând la o parte faptul că este, la rândul ei, un imens muzeu de artă, este imensă în sine. Are vreo 90 de metri înălţime pe interiorul cupolei (asta înseamnă un bloc cu 30 de etaje - Intercontinentalul are cam 85 de metri), iar într-o singură ramură a transeptului intră cu totul Biserica Neagră din Braşov. În basilică este şi o sculptură celebră, "Pieta" lui Michelangelo. Din păcate, după ce a fost mutilată de un cretin cu ciocanul, acum trebuie s-o admiri de la 10 metri, prin 2 geamuri antiglonţ (spre deosebire, altă lucrare celebră a susnumitului, "Moise", o poţi vedea la basilica San Pietro in Vincoli de la 2 metri, fiind "protejată" doar de un brâu sculptat de marmură).
Roma turistică, cea care contează, nu este prea mare. De la Vatican, în nord, la termele lui Caracalla, în sud, faci cam o oră şi jumătate pe jos în mers alert. Există un sistem de transport urban (autobuze, troleibuze, tramvaie, metrou - 2 magistrale, albastră şi roşie) bine pus la punct. Biletul costă 1 euro şi dă dreptul la schimbarea mijlocului de transport cu un altul, cu care te intersectezi. Acolo o călătorie se consideră a fi traseul integral între 2 puncte, chiar dacă trebuie să schimbi troleul cu metroul. Lume civilizată, nu ca în o anumită presupus capitală europeană de Dâmboviţa. Altfel, atenţie că transportul de suprafaţă e de tip circuit, nu linie; ca să te întorci trebuie să iei un alt mijloc de transport.
Oraşul arată cum l-a lăsat Mussolini, în anii '30. Clădiri cu maxim 4-5 etaje, lifturi cu grilaj ca în filme, flori la ferestre, palmieri pe acoperiş. Toate aceste clădiri sunt considerate monumente de arhitectură şi sunt protejate prin lege. Lege care se şi respectă, culmea. Nicăieri nu am văzut, de exemplu, termopane. Nici măcar din alea care imită lemnul; dacă nu au şi ei un Vanghelie. "Bulevardele" sunt nişte străzi mai largi, dar tot cu câte o bandă pe sens. Cred că am văzut doar vreo 2-3 cu câte 2 benzi pe sens. Mişto că unul din astea, Via dei Fori Imperiali, în weekend este închis traficului auto şi transformat în zonă pietonală Greu de tot vezi o maşină de fiţe. De fapt, din cauza lipsei locurilor de parcare, romanii preferă maşinile mici ca dimensiuni. Şi aşa toate sunt lovite. Iar de parcat, trebuie că au dezvoltat vreo abilitate nouă pentru oameni. Reuşesc să şi le pună la maxim 4-5 centimetri una de alta. Noi ne lăsăm câte juma' de metru în faţă şi în spate, ca să putem ieşi. Nu am văzut ştergătoare ridicate. Dacă nu e loc plătit, primul venit - primul servit. Multă verdeaţă. E şi un pic de mizerie pe străzi, deh oraş turistic. Câteva străzi mai sparte îţi aduc aminte de casă. Tibrul nu e poluat şi putiu. La picioarele podului San Angelo am văzut un castor, care-şi făcea veacul la soare (trebuie că-i în una din poze). La începutul lui aprilie era destul de cald, ca să găsim pe Palatin portocali cu fructe coapte deja.
Dacă vreţi să mâncaţi, e o poveste întreagă. Oricum, mai bine alegi un restaurant de cartier, o afacere de familie. Destul de scump, după normele românului de mic litraj. Şi porţiile nu păcătuiesc prin mărime. O bere la draft, la jumătate de litru, e 4-5 euro. Din păcate, am constatat că italienii nu ştiu să facă pizza, nici spaghetti. Da, da, e aşa cum zic; cel puţin nu pe gustul meu. Spaghettele sunt "al dente", varianta simandicoasă pentru "nefierte". Teoretic, ar trebui să poţi să ceri să ţi le fiarbă mai mult. Însă nu reiese de nicăieri din meniu că ai această opţiune, iar ei nu ţi-o prezintă. Se consideră că trebuie să ştii şi singur, ce dacă eşti străin? Majoritatea reţetelor de spaghetti sunt, yak!, pe bază de peşte, scoici şi alte făpturi de apă dulce sau sărată, ori cu lactate, ori vegetariene. Rar găseşti din cele cu carne şi sos de roşii (şi sosul este pus cu multă zgârcenie). Cât despre pizza... Nici vorbă să găseşti pizza, cu care suntem noi obişnuiţi, mult sos şi topinguri consistente. Acolo pizzza arată cam aşa: blat, peste care se pune o lingură de sos de roşii, peste care se aşează unul, maxim două tipuri de brânză. Dacă ai noroc găseşti 2-3 măsline şi câteva frunzuliţe de verdeaţă. Afacerea asta costă 9-11 euro. Pizzele sunt "dulci". Există un soi de sos picant, pe bază de ulei de măsline. Dar, ca şi la spaghetti, tu ar trebui să ştii să-l ceri, nu o să-ţi fie pus pe masă "by default". Sutem în Italia, deci barbarisme precum ketchup te pot aduce în faţa Inchiziţiei. Există şi varianta Mc'-ului. Care e cam ca la noi la preţuri şi ofertă. Doar că acolo, ca reprezentant al rasei caucaziene, o să te găseşti în profundă minoritate. În Occident fast-food-urile sunt văzute cu dispreţ ca locuri pentru imigranţii săraci, nu locuri unde să-ţi scoţi duminică familia sau gagica. Singura chestie italiană, care-şi merită toţi banii (că nici ea nu e prea ieftină - 2 euro un cornet) e îngheţata, cea mai bună îngheţată pe care am mâncat-o eu, ever. A, şi atenţie mare. Musai să încerci un capuccino (şi ăsta e bun), dacă tot ai ajuns în Italia. Intri în local. Dacă îl bei la bar, e un preţ. La masă, preţul creşte cu 30-50%. Iar, dacă îl pofteşti afară, la terasă, preţul se poate dubla.
Ei, ar mai fi multe de zis, dar e mai simplu să mergi să descoperi singur. Uite, na-poftim, o să pun şi nişte poze.