Dansând cu ... Avatarii

Ok, am fost să văd şi AVATAR. Cel mai lăudat, cel mai aşteptat, cel mai..., cel mai... film al anului.
Sincer, am fost cam dezamăgit. Ştiau înaintaşii noştri ce ştiau când ziceau că la pomul lăudat să nu te duci cu sacul.
Pai... Să începem cu câteva cârcoteli mici de încălzire, ca să ne deschidem pofta. Orice SF bun încearcă să fie cât mai veridic. Până la urmă săbiile laser, viteza warp, creaturi ciudate şi alte asemenea minuni nu sunt neapărat imposibile, pentru un viitor îndepărtat par destul de veridice. Oare ce ar gândi un contemporan al lui Mihai Viteazul despre simplul bec, nu? Dar, oricât de mult ar evolua tehnica, o planetă cu munţi plutitori ar încălca grosier cele mai simple legi ale fizicii. Ca să nu mai vorbim că pe o planetă acoperită de vegetaţie oamenii nu s-ar sufoca din lipsă de oxigen.
Acum să trecem la ceva mai consistent, felul întâi. Clişeele. Tone de clişee şi vechi toate. Să luăm pe sărite măcar câteva: condamnarea imperialismului societăţii de consum umane, care şi-a distrus propria planetă şi acum umblă să distrugă şi planetele altora; reprezentantul veros al unei corporaţii, care ar trece peste cadavre pentru câştig; comandantul militar, mercenar, sadic şi dur, care distruge din plăcere; populaţia locală, umanoizi frumoşi, sănătoşi, inocenţi, care trăiesc în armonie cu natura, nu cunosc proprietatea şi în general au doar calităţi şi niciunul din multele vicii ale omenirii.
Să trecem la felul principal, povestea. Copiată la xerox din "Dansând cu lupii", un film de la începutul anilor '90. Suficient de vechi ca generaţia adolescenţilor de azi, ţinta principală de marketing, să nu fi auzit de el. În mare, feţele palide vor să invadeze teritoriul pieilor albastre (na'vi pre limba lor; a auzit cineva de un trib de indieni na'avajo?). Pentru asta trimit un fel de cercetaş să-i studieze. Ăsta e obligatoriu un tip singuratic, care detestă societatea în care trăieşte şi este atras de "sălbatici", în special de frumoasa fată a şefului de trib (neapărat fata şefului de trib). De asemenea, începe să deteste modul de operare al "civilizaţilor" (care sunt adevăraţii sălbatici în toată povestea) şi se întoarce împotriva lor, ajutându-i pe băştinaşi. Unde diferă povestea e la final. Kevin Costner eşuează, alde Jack Sully reuşeşte să învingă. Apropos, dacă eroul principal nu era un ex-marine, erou de război, ci un, să zicem, ex-şoarece de bibliotecă, oare mai reuşea să învingă? Altfel, secvenţa bătăliei finele, în care arcul cu săgeţi învinge tehnologia militară modernă e destul de necredibilă şi chiar niţeluş penibilă.
La desert să vorbim puţin despre efecte. Ele sunt destul de spectaculoase, mai ales în varianta 3D. Secvenţele de zbor, săgeata care pare că se înfige în scaunul vecin, bestia neagră care te aleargă să te manânce, etc. Dar, sincer, nici nu se compară cu efectele din "2012".
Ce am scris mai sus nu se constituie într-o pledoarie pentru "staţi acasă şi economisiţi banii". Nu, merită văzut. La cinema, în 3D. Doar că nu este chiar "fenomenul" mult trâmbiţat.
P.S.: Adevărata morală a filmului, care reiese clar din subtext, este alta, veche de când lumea: femeia face din bărbat neom.