duminică, 19 noiembrie 2017

Piacenza (I)

Este un oraş în regiunea Emilia-Romagna din nord-estul Italiei. Numele îi vine de la vechea denumire romană Placentia, carele vra să zic "ceva care îşi face plăcere".
Primii locuitori ai zonei au fost etruscii, o populaţie destul de misterioasă, neindoeuropeană şi non-italică; se pare că au emigrat din Asia Mică, undeva pe la începutul sec. 9 î.Cr. Prin sec. 4 î.Cr. etruscii au părăsit locul, după ce au primit o ofertă de nerefuzat (compusă în principal din săgeţi şi suliţe) din parte anamarilor - un trib al galilor cisalpini.
Galii au apucat să se bucure de frumuseţea şi fertilitatea regiunii ca la vreo 2 secole. Apoi s-au trezit vecini cu o putere în plină afirmare - Roma. Trebuie spus că, la data aceea, romanii tocmai făcuseră chiftele din superputerea Mediteranei Occidentale - Cartagina - şi nu mai avea nimeni loc în peninsulă de nasurile lor sumeţite către nori. Mai trebuie spus că, în toată istoria lor, fii lupoaicei au fost tare paranoici în ceea ce priveşte politica externă. Sentiment întărit periodic de populaţiile de la graniţe, care se întreceau care să le demonstreze mai deplin că cei mai buni vecini sunt ăia plecaţi la strămoşi.
Ca atare, în 218 î.Cr, aici a fost fondată o colonie militară (adică din veterani romani de război), numită Placentia şi care, în ciuda numelui, nu avea nimic poetic în ea. Cei 6000 de colonişti aveau ca sarcină punerea cu botul pe labe a triburilor celtice din împrejurimi. Celţii nu se dăduseră nici ei jos din copac de curând şi nu le-a fost greu să înţeleagă semnificaţia aşezării înconjurată cu ziduri înalte de piatră. Aşa că, în următoarele decenii au încercat să alunge coloniştii şi să distrugă fortificaţiile. Au avut câteva succese, dat numai temporare - multe victorii ale Romei s-au datorat încăpăţânării cu care refuza să accepte înfrângerile. Aşa că, deşi ars de mai multe ori, oraşul a fost refăcut de fiecare dată, iar în sec. 1 î.Cr. galii erau istorie, iar Placentia devenise unul dintre principalele metropole din regiune.
Restul de 6 secole cât a durat puterea romană, Placentia a cunoscut o istorie destul de calmă, fără evenimente violente. La prăbuşirea Imperiului Roman de Apus, oraşul a trecut fără turbulenţe deosebite sub stăpânirea lui Odoacru, apoi a ostrogoţilor lui Teodoric. În timpul războiului dintre ostrogoţi şi bizantini pentru Italia, a fost asediată de primii şi distrusă. În cele din urmă, bizantinii o reiau, dar numai pentru scurtă vreme. Longobarzii sunt cei care vor profita de slăbirea poziţiilor bizantine, pentru a năvăli în peninsulă. Ei cuceresc Placentia, pun la pământ ce mai rămăsese în picioare şi nu se mai interesează de vechea metropolă redusă acum la niţel mai mult decât un sat sărăcăcios.
În 774 Regatul longobard din nordul Italiei a fost cucerit de regele franc (viitor împărat) Carol cel Mare. Francii au acordat mai mare importanţă dezvoltării urbane, iar Placentia începe, uşor-uşor, să renască. Localnicii profită următoarele câteva secole de creşterea masivă a numărului pelerinilor care vin către Roma de dincolo de Alpi pe o veche şosea romană, redenumită Via Francigena (Drumul Francilor), pe care urbea lor era foarte convenabil situată.
La începutul sec. sec. 12 Piacenza era o republică orăşenească independentă, membră a Ligii lombarde şi unul dintre principalii contributori în războaiele duse de zisa ligă cu împăratul german Frederic I. În pauzele dintre contrele cu teutonii, găsea timp şi putere şi pentru păruieli cu cetăţile vecine, precum Cremona, Parma ori Pavia - altfel, colege în aceeaşi ligă.
Câmpia deosebit de mănoasă în mijlocul căreia se afla, situarea pe foarte importantă cale comercială şi priceperea meşterilor ei au transformat Piacenza într-un dintre cele mai bogate comune italiene. În plus, tot aici au hălăduit unele dintre cele mai importante bănci ale Europei Occidentale.
Dar, aşa cum s-a întâmplat în toate marile şi prosperele oraşe din nordul Italiei, odată cu prosperitatea a cam dispărut libertatea. În locul guvernării republicane, puterea a fost preluată de marile familii, care se îmbogăţiseră cu asupra de măsură şi, acum, pohteau şi puterea politică. Pentru a se putea îmbogăţi şi mai dihai, evident. Astfel, Piacenza a fost condusă de dinastii locale (care şi-au uzurpat puterea una alteia), precum Scotti sau Pallavicini.
Iar luptele interne au creat, evident, slăbiciuni externe. La începutul sec. 14, ducele milanez Matteo I Visconti a profitat de aceste slăbiciuni, pentru a cuceri oraşul. Piacenza a rămas sub stăpânirea milaneză până în prima jumătate a sec. 16. În 1545, papa Paul III, din foarte influenta familie romană Farnese, s-a gândit să-şi pricopsească un fiu ilegitim. Cum armatele papale ocupaseră cu ceva vreme în urmă jumătatea de la sud de fluviul Pad a ceea ce fusese cândva ducatul Milano, sfinţia sa a creat aici Ducatul de Parma. După o vreme Parmei i s-a adăugat şi Piacenza, deci fieful a fost redenumit Ducatul de Parma şi Piacenza.
Capitala noului ducat era Parma, dar chiar şi aşa Piacenza a reuşit sub conducerea binevoitoare a Farnesilor să cunoască o nouă era de pace şi prosperitate. Era ce a continuat până în sec. 18, chiar dacă nu totul a fost lapte şi miere, ci au fost şi episoade mai puţin plăcute, precum ciuma din 1622, când mai bine de 10.000 de piacentini - cam o treime din populaţie -  au părăsit grijile lumeşti.
În 1731 ducele Antonio Farnese a binevoit să treacă în planul astral, fără a se îngriji de a lăsa în urmă un moştenitor pe linie masculină. Pe cale de consecinţă, ducatul a trecut în stăpânirea celei mai apropiate rude purtătoare de nădragi - Carol III, regele Spaniei. El Rey nu s-a arătat interesat de noua sa moştenire. După numai patru ani a cedat-o împăratului german Carol VI, la schimb cu Regatul celor Două Sicilii (respectiv Sicilia şi jumătatea sudică a cizmei, cu capitala la Napoli). Însă ping-pong - ul cu amărâtul ducat încă nu se gătase. Învins într-unul din frecventele sale războaie, Imperiul Romano-German este nevoit, în 1748, să retrocedeze Parma şi Piacenza Spaniei - de data aceasta, pe gratis.
În 1796 Napoleon a ocupat ducatul, care va rămâne sub stăpânire franceză până în 1814. După prăbuşirea Imperiului napoleonian, ducatul este cedat ca fief Mariei Luisa de Habsburg, fiica împăratului austriac Francisc II şi cea de-a doua soţie a lui Napoleon. În cele din urmă, în 1859, Piacenza, împreună cu restul ducatului, va fi integrată în nou creatul Regat italian.
La sfârşitul sec. 19 şi în prima parte a sec. 20, Piacenza a devenit, treptat, un important centru industrial. Era, de asemenea, un important nod de comunicaţii, atât feroviare, cât şi rutiere. Motiv pentru care, în a doua parte a celui de-al Doilea Război Mondial bombardierele englejilor şi ale yankeilor l-au vizitat aproape săptămânal. Cu toate cele ce decurg de aici. Oraşul a fost eliberat pe 29 aprilie 1945 (războiul s-a terminat pe 7 mai) de unităţi din Corpul Expediţionar Brazilian - da, a existat şi aşa ceva în WWII.
Azi Piacenza este un oraş cu niţel peste 100.000 de locuitori, iar economia sa se bazează, în continuare, pe industrie. În plus, ca în toată Italia, turismul aduce şi el venituri importante.


















Palazzo Bertamini Lucca (sec. 17).






Palazzo Giacometti (sec. 18).






Palazzo Anguissola di Cimafava Rocca (sec. 18).

Palazzo comunale a fost sediul politic şi administrativ al Piacenzei. A fost construit în 1281 în stil gotic lombard. A fost una dintre primele construcţii gotice administrative din Lombardia.





În faţa Palatului comunal se întinde Piazza Cavalli, piaţa principală a oraşului. Se numeşte aşa datorită celor două statui ecvestre din faţa palatului, înfăţişându-i pe ducii Alexandru Farnese şi Ranucio I Farnese (fiul şi succesorul primului), statui realizate în sec. 17 de un sculptor baroc local.



Biserica Sant'Antonino a fost prima dintre lăcaşele de cult ale oraşului. Ar fi fost construită după 350 de către Sf. Victor, primul episcop local. Distrusă în sec. 6 de către ostrogoţi, a fost refăcută în sec. 9. Avariată puternic de cutremurul din 1177, a fost refăcută de-a lungul sec. 13-14 în stil romanic, cu unele completări gotice ulteriore. Este singura biserică din Piacenza cu o campanilă de formă octogonală. Frescele şi picturile datează din sec. 15-17.









joi, 16 noiembrie 2017

Portofino

Este un sat pe Riviera italiană, la câţiva kilometri distanţă de Santa Margherita Ligure. Spre deosebire de aceasta din urmă, despre Portofino există dovezi ale existenţei sale încă din epoca romană. În afară de ceva descoperiri arheologice, Pliniu cel Bătrân îl menţionează în scrierile sale, numindu-l Portus Delfini. Apoi, pentru multe secole nu mai există nicio referinţă. La urma urmei, este vorba despre un biet sat de pescari.
Abia în 986 este pomenit din nou, de data aceasta cu numele păstrat până azi. O diplomă a împărătesei Adelaida de Italia - soţia lui Otto I, primul împărat romano-german - îl enumeră printre domeniile acordate unei mânăstiri din apropiere.
În 1229 trece în posesia Republicii genoveze şi, din acest moment, avem mai multe informaţii. Portofino are un excelent port natural, însă de dimensiuni nu prea mari, aşa că nu era realmente folosit decât în situaţii de forţă majoră - furtuni ori adăpost în faţa piraţilor.
La începutul sec. 15, pe fondul Războiului de 100 de ani dintre Anglia şi Franţa, Genova încheie o alianţă cu regatul insular. Ca răspuns, regele francez, Carol VI, a trimis o puternică armată şi a ocupat o parte din teritoriile genoveze. Cum finanţele frâncilor erau permanent ciobite din cauza războiului, Carol a vândut aceste teritorii oricui le-a dorit. Şi aşa a ajuns Portofino în mâinile florentinilor. Câţiva ani mai la vale, francezii au fost alungaţi, iar Florenţa a preferat să înapoieze "marfa" în schimbul unor înţelegeri comerciale avantajoase.
În secolele următoare, până la crearea Regatului Sardiniei (predecesorul regatului italian unificat) în 1815, aşezarea a făcut parte din fiefurile unora dintre marile familii nobiliare genoveze, precum Fieschi, Spinola sau Doria, trecând din mână în mână prin vânzare, căsătorii şi moştenire.
Din anii '50 a devenit un loc foarte căutat de turişti - mai ales de cei cu multă dare de mână - atât datorită frumuseţii locurilor, cât şi datorită faptului că este destul de izolat şi liniştit. În prezent, pescuitul se mai practică doar ca hobby; localnicii trăiesc de pe urma turismului. Dealurile din jur sunt împănate de vile şi proprietăţi bine aranjate. Ba, chiar se vorbea că însuşi Berlusconi deţine o "căsuţă" de vacanţă acolo.
Se poate ajunge cu maşina din Santa Margherita Ligure pe un drum de coastă, dar locurile de parcare sunt extrem de reduse şi oricum sunt ocupate de localnici. Există însă şi un autobuz. Ori poţi merge pe jos - nu faci mai mult de o oră, iar peisajele merită efortul.

Drumul dintre Santa Margherita Ligure şi Portofino.



Mici plaje aruncate pe ici - pe colo.





Castelul a fost construit de genovezi între 1554-1557. Azi adăposteşte un muzeu.


Din piaţa satului, pe nişte alei înguste şi pitoreşti se urcă spre nişte locuri de belvedere.


Cum ziceam, locul este înţesat cu proprietăţi scumpe.


Aşa arată sfârşitul lui ianuarie la Portofino.







Biserica Sf. Gheorghe. Construcţia iniţială datează din sec. 12. În al Doilea Război Mondial a fost lovită de o bombă americană. A fost reconstruită în anii '50.




Farul din Portofino.



Biserica Sf. Martin este închinată Sf. Martin din Tours. Primul edificiu a fost ridicat în sec. 12 (prima menţiune este în 1130), în stil romanic lombard. În prima jumătate a sec. 16 este construită o biserică mai mare, în stil renascentist. Biserica a fost restaurată către sfârşitul sec. 19, când primeşte aspectul exteri actual. În interior este decorată cu picturi şi sculpturi în stil renascentist şi baroc din sec. 16-18.