Trieste (I)

Este un oraș din partea de nord-est a Italiei, capitala regiunii autonome Friuli-Veneția Giulia. Este situat pe o fâșie îngustă de coastă, între Marea Adriatică și Slovenia, la marginea marelui platou carstic ce acoperă vestul Peninsulei Balcanice.

Pe locul actual al orașului a existat o locuire încă din mileniul 2 î.Hr. Mai întâi s-au așezat aici ilirii, apoi veneții (o populație indo-europeană dispărută, despre care nu se știe mare lucru), pentru ca prin sec. 4 î.Hr. să vină rândul tribului celtic al carnilor să întemeieze aici o așezare. În sec. 2 î.Hr. își fac apariția romanii. Așezarea romană s-a numit Tergeste -  numele derivând cel mai probabil de la foștii ocupanții. Tergeste ocupa o poziție avantajoasă pe drumul ce lega Aquileia (la vremea respectivă cel mai mare oraș al Italiei, după Roma) de Grecia, de-a lungul Adriaticii. Orașul crește repede în importanță și prosperitate, iar pe la jumătatea sec. 1 î.Hr. Cezar îi acordă statutul de colonie. În secolele următoare diferiți împărați, între care Augustus și Traian, au ridicat edificii importante în oraș.

Cetatea a continuat să prospere de-a lungul întregii perioade romane. În sec. 5 începe să cunoască o epocă de oarecare decădere, pe fondul năvălirilor barbare. Tergeste însuși nu a fost niciodată amenințat, dar principalele orașe din regiune - mai ales Aquileia - au fost distruse, iar acest fapt s-a reflectat asupra economiei locale.

Tergeste aparținea nominal Italiei, însă, după prăbușirea Imperiului Roman de Apus în 476, împăratul de la Constantinopol a anexat întreaga regiune. Care a rămas parte a Imperiului Bizantin până la sfârșitul sec. 8, când a fost anexată de francii lui Carol cel Mare. Din acest moment Trieste a ieșit definitiv din sfera de civilizație estic-bizantină. Cezarul frânc a pus cetatea sub autoritatea episcopului local, care a primit și titlul de conte.

După dispariția Imperiului Carolingian și întemeierea celui Romano-German în sec. 10, Trieste a intrat în componența noii împărății. Doar că, de data aceasta, puterea decidentă aparținea patriarhului din Aquileia. Autoritatea înaltului ierarh s-a diminuat în timp. Către finele sec. 12 orașul era practic independent, organizându-se sub forma unei comune. În sec. 13-14, profitând de existența unui excelent port natural, Trieste devine o putere maritimă comercială ce rivaliza cu Veneția. Bunînțeles, Serenissima cea trufașă nu a privit cu ochi buni afirmarea unei alte republici maritime, practic la o azvârlitură de băț. Mai exact, nu a pierdut deloc timp cu chiorâtul îmbufnat. În toată această perioadă, flotele din lagună au făcut dese incursiuni în teritoriul rivalei. În 1368 forțele venețiene chiar au ocupat Trieste, dar, după câțiva ani, au fost nevoite să se retragă.

Realizând că nu pot rivaliza cu puterea Veneției, triestinii au cerut protecția împăratului Leopold III de Habsburg. Astfel, republica urbană a fost inclusă în Imperiul German, păstrându-și însă o largă autonomie. Băștinașii au observat destul de repede că protecția unui imperiu cu probleme pe la toate granițele, pe lângă cele interne, nu face multe parale. Venețienii au continuat incursiunile, iar în sec. 15 au ocupat mai tot teritoriul triestin. Mai mult, chiar suzeranul - împăratul Frederick III de Habsburg, sub pretextul (fals, de altfel) că Trieste acordă ajutor lui Matei Corvin, cu care era în război, a ocupat orașul, supunându-l unui jaf groaznic.

Din sec. 17 situația se schimbă, Trieste fiind singurul port important al Habsburgilor la Adriatica. Ca atare, urbea începe să crească și să prospere. În sec. 18 primește statutul de port liber și numeroase privilegii, care vor contribui la dezvoltarea urbană. Această creștere va continua fără pauze și în sec. 19. Acum are loc și un aport important de populație alogenă, aici stabilindu-se numeroși sloveni, sârbi, evrei, germani, turci. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20 era o prosperă metropolă multietnică și multiculturală, un hub economic și cultural, al patrulea centru urban ca mărime al imperiului, după Viena, Budapesta și Praga.

După Primul Război Mondial, Trieste, împreună cu teritoriul aferent, a intrat în componență Italiei. În perioada interbelică, Trieste și-a pierdut statutul și importanța. Una era să fii singurul port al unui imperiu, alta să te găsești în competiție directă cu alte orașe port dezvoltate (Genova, Napoli, Palermo, par un egzamplu). În schimb a rămas un important centru cultural și universitar. După WWII, atât Italia, cât și Iugoslavia au revendicat zona. În cele din urmă, prima s-a ales cu orașul și o mică fâșie de teren de-a lungul coastei, în timp ce ultima a primit restul teritoriului (ce-i drept locuit majoritar de etnici sloveni).

Azi Trieste are ceva sub 250.000 de locuitori și continuă să fie un centru comercial și industrial, precum și unul cultural. Este, de asemenea, o comunitate foarte prosperă, localnicii bucurându-se de unul dintre cele mai ridicate niveluri de trai din Italia.

Puține urma romane s-au păstrat. Pe Dealul San Giusto (partea cea mai înaltă a orașului) se găsea forumul și Templul lui Jupiter.

Coborând spre mare, pe la jumătatea coastei dai peste Arcul lui Riccardo, a cărui denumire însă, vorba unui banc celebru, conține doar două erori. Nu este un arc (triumfal), ci o fostă poartă de epocă romană - construită în anul 33 d.Hr. Și nici nu are treabă cu vreun Riccardo; este doar o corupere a lui "cardus" - termenul cu care romanii își desemnau strada principală de pe axa nord-sud.

La poalele pomenitului deal se găsește Teatrul roman. A fost ridicat în sec. 1 d.Hr. de împăratul Traian.

Tot în vârful dealului, alături de vechiul forum roman se găsește Castelul San Giusto. A fost construit în a doua jumătate a sec. 15, apoi lărgit și consolidat în sec. 17-18.

Biserica Santa Maria Maggiore este un lăcaș baroc construit de iezuiți către finalul sec. 17. Din 1922 a fost acordată monahilor franciscani.

Alături se găsește o bisericuță - Biserica lui Cristos Salvatorul - construită prin sec. 11 în stil romanic. Este unul dintre puținele edificii ale orașului din perioada timpurie medievală ce au supraviețuit.

Peștera Postojna

Este o peșteră celebră din partea regiunea a Sloveniei, parte a unui sistem carstic ce măsoară peste 24 de kilometri lungime. O bună parte galeriilor sunt subacvatice, ori separate prin sifoane inundate de restul peșterii. Ceva peste 5 kilometri sunt deschiși pentru vizitatori. Întregul sistem de galerii a fost săpat de râul Pivka.

Peștera a fost utilizată de oameni din cele mai vechi timpuri. Primele cercetări științifice au fost efectuate în a doua jumătate a sec. 17 de un savant sloven. În 1819 o parte a peșterii a fost vizitată de arhiducele Ferdinand, moștenitorul tronului Imperiului Habsburgic. Așa cu se întâmplă deseori, după ce un înalt personaj își arată interesul față de ceva, Postojna a devenit din ce în ce mai mult o destinație turistică de bonton. Inițial accesul către marile săli se făcea prin galerii strâmte, uneori nu mai mult decât niște crăpături. Treptat, aceste galerii au fost lărgite și amenajate de mineri profesioniști. Întrucât distanța până la interiorul spectaculos era destul de mare, din 1872 a fost construită o cale ferată strâmtă și au fost introduse vagonete, împinse de către ghizi. În 1884 peștera a fost electrificată, iar de la începutul sec. 20 au fost introduse mici locomotive cu motoare pe benzină.

În timpul Primului Război Mondial, prizonieri ruși au fost puși să construiască un pod peste una din ravinele mai mari, fapt ce a deschis noi secțiuni pentru vizitatori. În următoarea conflagrație mondială trupele germane au folosit peștera pe post de bunker indestructibil, depozitând aici diferite materiale de război. La un moment dat aveau cam 1000 de butoaie de kerosen. Peștera le ferea de raidurile aeriene, dar nu și de partizani. Aceștia au reușit să pătrundă prin galerii necunoscute de germani și au incendiat combustibilul. Un foc uriaș a ars timp de 7 zile, distrugând o parte a sălii în care erau depozitate.

După 1945 peștera a fost reamenajată, modernizată și noi săli au fost deschise turiștilor. Locomotive electrice le-au înlocuit pe cele poluante.

În galeriile inundate și greu accesibile își face veacul o specie ciudată de salamandră, albinoasă și oarbă, adaptată la viață în întuneric total. Această salamandră, proteul de peșteră, trăiește doar în sistemele carstice din Slovenia, Croația și Bosnia-Herțegovina și este declarată specie în pericol de extincție. Într-una din săli se găsește un acvariu în care trăiesc câteva exemplare.

După ce Slovenia a devenit un stat independent la începutul anilor 1990, numărul de vizitatori a crescut constant, depășind un milion anual.

Pentru turiști există 3 tipuri de bilete: cel mai ieftin (dacă îi pot zice așa) - 27,90 euro include doar peștera; pentru 29,96 euro poți vizita și Castelul Predjama - un castel renascentist construit în gura altei peșteri din zonă; în cele din urmă, pentru 32,31 euro ai în plus acces la un vivariu cu diferite exemplare de animale din subteran și alte expoziții. Cozile sunt imense vara, deci cel mai bine este să le achiziționezi online. Cu dovada de cumpărare printată (ori salvată în telefon) trebuie să te prezinți la niște case speciale, unde ți se vor elibera biletele propriu-zise. Și aici este aglomerație, dar se merge destul de repede. Intrarea se face la ore fixe, iar dacă întârzii trenulețul pleacă fără tine. De aceea este bine să ajungi măcar cu oră în avans. Până găsești un loc de parcare, până te orientezi prin diferitele parcări, până te lămurești unde sunt casele, te trezești că rămâi pe afară.

Terariul ce conține câteva exemplare de proteus.

Plitvice

Parcul Național Plitvice este una din atracțiile majore ale Croației. Se găsește în partea centrală a țării, în apropierea graniței cu Bosnia-Herțegovina, pe un platou înconjurat de munți.

A fost înființat în 1949 (deși unele amenajări turistice au fost realizate încă de pe la sfârșitul sec. 19) și acoperă o suprafață de aproape 300 de kilometri pătrați. Parcul conține 16 lacuri legate între ele de o serie de pârâuri și cascade. Există, de asemenea, un foarte dezvoltat orizont carstic cu peșteri, grote și râuri subterane. Parcul adăpostește numeroase specii vegetale și animale - inclusiv ceva urși, dar aceștia se țin departe de traseele turistice. Este înscris între monumentele UNESCO și atrage cam un milion de vizitatori pe an. Deci de evitat în perioada de vară - foarte cald și foarte aglomerat.

Ca să ajungi acolo, trebuie să ai o mașină. Ori vii cu ea de acasă, ori o închiriezi de pe aeroportul din Zagreb. Am înțeles că ar fi și ceva autobuze turistice, tot din Zagreb. Există mai multe trasee prin parc, cu o durată ce merge între 2-3 ore și 6-8 ore. Este bine să ai cu tine apă și ceva de ronțăit. Pe parcurs nu găsești decât în vreo două locuri niște chioșcuri cu ceva mâncare, iar prețurile sunt cam umflățele, iar cozile foarte lungi. Traseele sunt bine marcate, nu-i pericol să te rătăcești. Dacă pleci de la intrarea 1 sunt colorate cu verde, dacă pleci de la intrarea 2 - cu portocaliu. Pe lângă traseele de orășeni, cele cu podine de lemn, mai există și poteci pentru drumeție și pentru dat cu cicla. În tot cazul, este bine să te ții de traseul ales. Dacă te găsesc rangerii într-o zonă pentru care nu ai plătit, amenda nu este mică. Apoi, dacă ai idei de umblat lelea, să nu uităm de urși. Și nu în ultimul rând, între 1991-1995 pe aici au fost ceva lupte între trupele croate și cele ale sârbilor. Se crede că nu au fost găsite toate minele plantate atunci.

Recomand să începi tura de la intrarea 2. Mai puțină lume începe traseul de aici. Parcarea costa anul trecut 8 kuna pe oră, adică vreo 5 lei. Există mai multe aparate de taxare la intrarea în parcare. Biletul de acces în parc era cam 20 de euro. Se găsesc bilete și la casele de la cele două intrări, dar acestea se epuizează repede. Este mai bine să le iei de pe net. În preț sunt incluse transportul cu un fel de autobuz și cu vaporașul.

Traseele care pleacă de la Intrarea 2.