San Paolo fuori le Mura

Basilica Sfântul Paul din afara Zidurilor este una din cele 4 basilici majore (sau papale) ale Romei. Conform Tratatului de la Lateran, semnat în 1929 între papalitate şi Italia, o serie de palate şi basilici, situate în afara zidurilor Vaticanului, sunt considerate teritorii ale Statului Papal. Între acestea se numără trei basilici majore (apropos, numele de basilică majoră nu înseamnă numai că este sub directa autoritate a papei, ci şi că are o listă mai amplă de păcate, ce se şterg din C.V.-ul pelerinilor - mai ales în anii jubiliari - faţă de basilicile minore): San Paolo fuori le Mura, Santa Maria Maggiore şi San Giovanni in Laterano (basilica şi palatul). Cea de-a patra basilică majoră este, evident, San Pietro.
Prima biserică a fost ridicată de împăratul Constantin cel Mare peste presupusul mormânt al Sf. Paul. Fiind cetăţean roman, Sf. Paul a primit un tratament "decent" faţă de alţi condamnaţi barbari. A fost decapitat, nu crucificat, iar trupul a fost înmormântat regulamentar, nu aruncat în vreo groapă comună (sau şi mai rău la gunoi). Cum în Roma antică cimitirele erau dispuse dincolo de zidurile oraşului, de aici şi partea cu "din afara Zidurilor".
Biserica a fost extinsă sub Valentinian I, după anul 370. Teodosiu cel Mare a lărgit-o şi mai mult, în anul 386, dându-i dimensiunile actuale. Întrucât se afla în afara protecţiei zidurilor, basilica a fost avariată de sarazini, care au asediat Roma în sec. 9. Ca urmare, papa Ioan VIII a fortificat catedrala şi mânăstirea adiacentă. Aceste fortificaţii nu mai există. Au fost distruse de un cutremur în 1348 şi nu au mai fost refăcute.
În 1823, un Dorello (sau cum s-o spune la muncitor idiot în italiană) a considerat că nimic nu se poate întâmpla dacă lasă nesupravegheat un foc pe clădire - lucra la repararea acoperişului din plumb. Drept urmare una dintre cele mai vechi biserici din Roma şi singura care rămăsese aproape nemodificată timp de peste 14 veacuri a ars aproape în întregime. Au supravieţuit partea cu mânăstirea şi parţial absida altarului principal. În cele din urmă, cu efortul Sfântului Scaun, al statelor italiene, dar şi cu sprijin internaţional (de ex. viceregele Egiptului a trimis coloane de alabastru, iar ţarul Rusiei o cantitate însemnată de pietre semipreţioase, respectiv malachit şi lapis-lazuli), biserica a fost redeschisă în 1840 (dar consacrată doar în 1855) Din fericire s-a reconstruit, în general, după planul original. După care, în 1891, un alt Dorello, de data asta în uniformă, a reuşit să arunce în aer un depozit militar din apropiere, distrugând toate vitraliile basilicii.

Porticul de la intrare e de sec. 19, nu exista în varianta iniţială.

Este una dintre cele mai mari basilici catolice (132 m pe lungime, 65 pe lăţime, 30 înălţime pe interior - ceea ce o face a doua ca dimensiuni din Roma, după San Pietro) şi una din puţinele cu 5 nave. Şi trebuie ţinut cont că aşa arăta de la sfârşitul sec. 5.

Aripa stângă a transeptului...

... şi cea dreaptă.

Intrarea către transept, în formă de arc triumfal, este cea originală.

Mozaicul este, deasemenea, cel original. A fost realizat, după cum spune inscripţia, în timpul pontificatului lui Leon cel Mare şi plătit de Galla Placidia, fiica împăratului Teodosiu I (prima jumătate a sec. 5).

Mozaicul din absida altarului central, realizat de Pietro Cavallini în sec. 13, a fost distrus aproape în totalitate. Puţinele fragmente rămase au fost integrate în reconstituirea de sec. 19.

Altarul principal refăcut cu malachit şi lapis-lazuli rusesc (chestia verde, respectiv albastră).

Tabernacolul este şi el cel original, fiind sculptat de Arnolfo di Cambio în 1285.

În zona centrală a transeptului s-a descoperit un sarcofag roman, în care se crede că s-ar afla osemintele Sf. Paul.  Doar un colţ al sarcofagului este dezgropat.

Capela Sf. Ştefan. Statuia a fost sculptată de Rinaldo Rinaldi, un elev al marelui Antonio Canova.

Capela Binecuvântatului Sacrament. Crucifixul de lemn datează din sec. 14.

Fresce de sec. 13.

Uşa sacră. Este deschisă doar cu prilejul jubileelor.

Uşa Bizantină. Realizată, în jurul anului 1070, de un oarecare Stavrachius din Chios şi cumpărată de la Constantinopol de Pantaleone, un bogat negustor din Amalfi. Unele din panourile sale din bronz au fost afectate de incendiul din 1823.

Cloaşterul sau curtea interioară a mânăstirii benedictine a fost ridicat între 1220-1241 de către Pietro Vassalletto şi a rămas neafectat de incendiu. Coloanele sale sunt decorate în mozaic realizat cu foi de aur şi bucăţele de sticlă colorată.

Oradea

Oradea este menţionată documentar pentru prima dată în anul 1113, numele venindu-i de la cetatea construită acolo de regele maghiar Ladislau I, cu câteva decenii mai devreme. Cel puţin aşa ne spune Cronica Pictată de la Viena. În maghiară "várad" (citit varod) înseamnă cetate, fortăreaţă, loc întărit. La fel ca şi derivatele sale várda, vár, város (citit varoş), chestii care au dat în limba română oraş sau varadia. Numele sub care era cunoscută, până în 1918, era Nagyvárad. După 1 Decembrie, românaşii au tradus mot-a-mot denumirea în Oradea Mare, care a funcţionat, până au simplificat-o comuniştii.
Pomenita cetate nu i-a ajutat prea mult pe localnici, când marea invazie mongolă a bătut (la propriu şi la figurat) la porţile sale, în 1241. Asiaticii au tratat cu seriozitate şi simţ de răspundere modificarea trendului imobiliar al zonei, aşa că a trebuit să curgă ceva apă pe Crişul Repede, înainte ca pe ale sale maluri să crească şi altceva decât botanică. Începând cu primii regi angevini, Carol Robert de Anjou şi al său fiu Ludovic I, Oradea devine sediu de episcopie catolică şi îşi reia mersul avântat către prosperitate. Şi a tot ţinut-o langa pe traseul ăsta.
Cu câteva intermezzo. De exemplu, pe la 1660, principele transilvan Gheorghe Rakoczi II s-a sumeţit să o dea bara-bara cu padişahul. Armata trimisă i-a băgat bine în cap (dimpreună cu un iatagan) o preţioasă lecţie de geopolitică. Cum Oradea era fieful său, G.R. II a ales acest loc să moară din cauza rănilor. Din acelaşi motiv, ienicerii şi spahii şi-au făcut şi ei apariţia degrabă. Căderea cetăţii a lăsat totalmente rece (şi ţeapănă) populaţia. Timp de 32 de ani, Oradea va fi paşalâc.
În secolele următoare asediul oraşului de către Francisc Rakoczi II, la începutul sec. 18, incendiul de la 1836 sau şi mai distructiva vizită a unei armate ruseşti în 1849, s-au îngrămădit să ruineze oraşul, dar în van.
Din punctul de vedere al unui bucureştean, Oradea e la naiba-n-praznic, prin urmare puţini mitici au vizitat-o. În realitate, noi suntem situaţi unde şi-a dus domnul ăla smolit iapa. Oradea este chiar lângă graniţa cu Schengenul şi civilizaţia. Dacă aveţi drum pe acolo, se face să risipiţi cale de 3-4 ceasuri vizitând centrul vechi al oraşului. Marele incendiu din 1836 a dus la dispariţia celor mai multe clădiri medievale, în schimb îţi poţi clăti ochii cu frumoase construcţii în stiluri arhitecturale mai puţin utilizate în restul ţării, precum stilul Clasic în varianta sa germană (sfârşit de 18 şi prima jumătate a lui 19) sau stilul Secession vienez (sfârşit de 19 - început de 20) - o variantă a Art Nouveau. Ba se mai găsesc şi câteva biserici în stilul barocului german târziu. Şi mai este şi cetatea.

Primăria, construită pe la 1902-1903.

Palatul Vulturul Negru, stil secession, 1907-1908.

Palatul Episcopiei greco-catolice, 1905, stil eclectic.

Biserica cu lună este o biserică ortodoxă cu hramul Adormirea Maicii Domnului. A fost construită între 1784-1790 în stil baroc german târziu. Numele îi vine de la o sferă de pe faţadă, jumătate neagră - jumătate galbenă, al cărei mecanism indică fazele Lunii.

Aşa arată mânăstirea franciscană greco-catolică Maica Domnului.

Multe clădiri din centrul vechi (care are o amplă arie pietonală) sunt destul de jerpelite, dar s-a început renovarea lor.

Biserica Sf. Ana a mânăstirii călugăriţelor ursuline. Construită în 1772, restaurată în 1858.

Palatul Rimanoczy, 1905.

Filarmonica de stat.

Palatul Poynar, 1907.

Teatrul de stat, 1900.

Biserica romano-catolică Sf. Ladislau, 1720-1742.

Cetatea Oradea îşi are originea într-o mânăstire fortificată ridicată de Ladislau I. După invazia mongolă, o cetate în toată regula a fost înălţată în sec. 14. Forma ei actuală datează de pe la sfârşitul sec. 16. Deşi a cunoscut unele distrugeri parţiale, a fost mereu refăcută, ultima dată în 1777. În prezent este destul de degradată, dar, ca şi în centrul vechi, şi aici au început lucrări de restaurare. Ceea ce e de bine, doar că nu am avut acces în interior. În jurul cetăţii, pe laturile de nord şi est este amenajat un parc.

Poarta de est.