De fapt, în zona Apusenilor se construieşte peste tot locul. Şi nu neapărat în sens negativ. Din 2009, am fost pe acolo de vreo 4 ori şi, de fiecare dată, am găsit noi îmbunătăţiri. Din bani europeni s-au asfaltat tot felul de drumuri, care facilitează accesul la diferite atracţii turistice, localităţile au primit reţele de canalizare şi staţii de epurare. Toate acestea (pe lângă peisajele deosebite şi preţurile mai mult decât rezonabile) atrag mulţi turişti. Şi s-a avut grijă şi de natură. Parcul naţional a fost extins, deci se protejează fauna şi pădurea. Multe peşteri au fost amenajate pentru vizitare (altele au fost declarate rezervaţii speologice şi/sau biologice, arii protejate şi au fost închise cu porţi de metal).
Vizitarea peşterii costă 15 lei. Turul are două componente: peştera propriu-zisă, care nu este foarte mare şi în care se pot admira mai multe aglomeraţii de cristale de calcit (din păcate, destule dintre ele au fost distruse de mineri şi de primii vizitatori, înainte de amenajare), respectiv o parte a fostei mine, cu un mic muzeu al mineritului. Zic fosta mină pentru că exploatarea a fost închisă. Din ce ne-a zis ghiduşa, o firmă rusească a cumpărat combinatul de producere a aluminiului din Oradea, apoi l-a falimentat şi a închis mina pentru a vinde pe preţuri umflate produsele turnătoriilor din Rusia. Nimic nou pentru piciorul de plai şi gura de rai.
Şi tot fătuţa, care ne-a ghidat, ne-a povestit că, prin anii '70, comuna Roşia era a doua localitate ca întindere a României, după Bucureşti, deşi nu a depăşit niciodată 3000 de locuitori. Asta, evident, datorându-se faptului că este o comună de munte cu cătune răsfirate şi aruncate pe o mare întindere.
Ăăă, da, casca era obligatorie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu