Este un canion spectaculos pe Transfăgărăşan, niţel mai la vale de baraj, pe mâna stângă. Acolo şoseaua se lăţeşte simţitor şi vezi destul de multe maşini parcate (şi, dacă nu ştii de traseu, nu prea înţelegi de ce). O săgeată discretă şi o tăblie îţi indică punctul de plecare şi condiţiile minimale obligatorii pentru turişti (echipament - bocanci, rucsac mic, apă sunt musai, respectiv comportare), dar nu e ca şi cum rişti să dai peste ceva jandarmi, paznici ori alţi purtători de uniforme şi chitanţier - canionul nu se pretează la patrulări. Pe cale de consecinţă, totul ţine de nivelul de civilizaţie deprins de acasă.
Marcajul - punct roşu - este destul de rar, însă posibilitatea de a te rătăci este redusă. Cu excepţia primilor metri, unde o potecă bine bătută se desprinde către dreapta. Tentaţia este să o iei pe acolo (ceea ce am făcut şi noi), însă ideea este să rezişti tentaţiei şi să ţii firul văii. Valea a fost amenajată de curând cu lanţuri, scări şi cleme metalice, deci gradul de dificultate este mediu către redus (dar nici chiar potecuţă prin pădure nu-i). Indicat ar fi să ai o urmă de formă fizică şi să nu ai probleme cu înălţimile.
În teorie, traseul durează cam 4-5 ore, însă partea spectaculoasă este cea care urmează pârâul prin canion, între baraje. De la al doilea baraj, poteca urcă prin pădure, apoi dai într-un drum forestier, care te scoate la Vidraru, de unde trebuie să cobori pe şosea vreo doi kilometri până la maşină. Boring. Noi am "făcut" doar canionul dus-întors. Patru ore în mers lejer şi cu pauze cât cuprinde. Una peste alta, pentru un bucureştean sastisit de stat indoor şi pofticios de o ieşire în natură, este o bună idee de sâmbătă / duminică.
Pâi, da, sunt şi urşi prin zonă. Nu am văzut vreunul şi nu cred că există riscul să dai nas în nas cu Moş Martin. Urşii, în mod normal, evită zonele cu oameni, aşa că, dacă nu te abaţi de la traseu, nu-i bai.
