Motto: "Unici, bă, sunt doar Dumnezeu şi Nea Mărin, miliardar" (nu contează numele, un amic de-al meu).
Interogaţia din titlu se referă la neputinţa cinematografiei româneşti actuale (mă refer la noul val de regizori, nu la dinozauri precum Sergiu Nicolaescu) de a ieşi dintr-un tipar enervant, care o tot bântuie de vreo 10 ani (şi mai bine, dar alea erau nişte începuturi timide). Tipar prea tributar modelului european al filmului de artă. Prea cu accent pe părţile întunecate ale societăţii, prea pornit în a căuta chiar numai tarele noastre, cele de toate zilele. Şi prea au intrat într-un pattern, din care nu vor să mai iasă. De regulă se ia un (sau nişte, dar nu prea multe) colţ sumbru, se trag cadre lungi-lungi, se îngroaşă nuanţele de gri, eventual negru de-a dreptul. Se adaugă destine frânte, personaje alienate, chipuri cât mai groteşti, se presară din gros cu violenţe de comportament, de limbaj şi, în general, de orice alt fel. Se evită cât se poate un happy ending, căci viaţa e dură, iar filmul (arta, în general) trebuie să fie o oglindă a societăţii. Se asezonează cu alte stângisme idioate şi se serveşte pe un pat fierbinte de premii internaţionale prestigioase. Premii prestigioase europene, ca să fim bine înţeleşi. Căci premiile internaţionale nu lipsesc, încep să am impresia că asta e motivaţia primă a oricărui regizor român. Iar premiile de artă europene fie ele de film (Cannes, Veneţia, Berlin, etc.), de literatură (Goncourt), artă (Henkel Art.Award), până la Nobel au jurii dominate de intelectuali şi artişti de stânga. Aşadar, trebuie să urmezi Modelul, ca să umfli potul cel mare. Şi să nu uităm că ele iau premiile astea şi pentru că juriile sunt străine. Pentru nişte oameni proveniţi din societăţi mai normale şi mai civilizate poveştile din aceste filme sunt de-a dreptul suprarealiste. Însă pentru mine, nu. Pentru mine sunt doar realitatea zilnică. Filmul ar trebui să fie tocmai un mod de evadare dintr-o realitate zilnică nu tocmai roz. Aşa că eu, unul, sunt mult mai puţin impresionat.
Acum, nu vreau să fiu răutăcios fără motiv. 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile; Moartea domnului Lăzărescu; Poliţist adjectiv; Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii; Francesca; Marfa şi banii; Occident; Cea mai fericită fată din lume; Eu, când vreau să fluier, fluier şi altele de genul ăsta sunt filme bune. Unele, foarte bune. Bine jucate de actori tineri şi talentaţi. Bine regizate de regizori tineri şi talentaţi. Cu scenariul, cu imaginea stau mai prost, dar, per ansamblu... Şi totuşi... Nu sunt prea multe? Adică, e un musai ca fiecare regizor tânăr şi dornic de afirmare să facă un film după reţeta de mai sus? OK, să zicem că da. Dar mai multe? Nu devine cam repetitiv? De ce n-a urmat nimeni reţeta din California dreamin'? Sau pe cea din Amintiri din epoca de aur? De ce Nae Caranfil nu are emuli? Şi el tot cu scărpinatul bubelor din capul societăţii româneşti se ocupă, dar ştie s-o facă altfel, mai lejer, mai fără încrâncenare, chiar cu o anume înţelegere şi simpatie. Aţi mai văzut pe undeva o dramă istorică, un film poliţist, o comedie spumoasă, o poveste de dragoste (fie ea tragică sau comedie romantică) de calitate? Niet.
Om fi în stare să facem un film cum e Katin-ul lui Wajda? Tot film după reţeta europeană este. Dar altfel. Aţi văzut Tobruk? Tot un film de război, tot după reţeta europeană. Film cehesc. Ce, nu ştiaţi că cehii au luptat în al doilea război mondial în Africa de Nord? Nici eu. Pune accent pe trăirile personajelor, nu pe efecte speciale. Dar atât de altfel. Janosik: o poveste adevărată vă spune ceva? Sau Ca în America, o poveste despre tinerii din Ungaria anilor '50? Şi am făcut comparaţii doar cu vecinii noştri din Europa Centrală, nu m-am aruncat la Almodovar. Ori la filmografia rusă, care ne bate la fund de departe.
Şi, atunci, revin la întrebarea din titlu. Noi de ce nu putem?
vineri, 23 aprilie 2010
duminică, 18 aprilie 2010
Sărut-mâna, fetelor! Huo, derbedeilor!
Partea I.
În care fetele sunt minunatele jucătoare de la Oltchim Râmnicu Vâlcea (apropos, sunt şi tare drăguţele), care tocmai ce s-au calificat în finala Ligii Campionilor. Prima echipă românească ajunsă în faza asta.
Ce am văzut în teren? Un meci extraordinar, multă dăruire, multă ardoare, luptă până în ultima clipă, fair-play, multă eleganţă. Din partea ambelor echipe. Pentru glorie şi pentru onoare. Şi pentru vreo 30-40.000 de euro, sumă pentru care un Mutu nici măcar nu şi-ar ridica nara din praf.
Ce am văzut în tribune? Oameni care şi-au încurajat frenetic echipa favorită (mă refer şi la noi şi la susţinătorii fetelor de la Gyor). Dar frumos şi curat. Nu şi-au înjurat conducerea. Nu au pus sub semnul întrebării modul cum au venit adversarele pe lume, nu au urlat muie Baia Mare sau altele de acest gen. Iar, după sfârşitul meciului, nu au dat foc la tribune, nu au lăsat în urmă munţi de coji de "rază" şi sunt sigur că nici nu au spart maşini, nu s-au bătut cu jandarmeria şi nu au distrus autobuze prin oraş.
Handbalul este unul dintre sporturile palpitante, frumoase şi elegante, care ne mai şi aduc satisfacţii.
Partea a II-a.
În care derbedeii sunt derbedeii, fiţoşii, cretinii, pulifricii. Într-un cuvânt, fotbaliştii. Nişte analfabeţi, plătiţi cu cel puţin 90% mai mult decât merită în realitate. Derbedei, a căror ocupaţie de bază nu este pregătirea pentru joc, ci pierdutul de nopţi prin cluburi de fiţe cu "vedete" siliconate din şoubizul nostru toată jena (nişte târfe în toată regula, altfel) şi tot soiul de scandaluri mai mult sau mai puţin penale.
Şi ce avem în teren? Spectacol de 3 piţule, măgărie, tras de timp, totală lipsă de implicare, meciuri trântite, blaturi. Jucători, care nu sunt în stare să lege 2 silabe, dar 2 cuvinte, mai preocupaţi de maşini ultra scumpe, freze şi apariţii în tabloide. Aşa că să nu ne mai întrebăm de ce "performăm" în halul ăsta, în exterior. Când Hagi & Co. s-au calificat la Mondialul din Italia (1990) au primit ca recompensă câte un Aro. Nu bani să-şi ia SLK.
Şi ce avem în tribune? Mase de fiinţe sub-umane, pentru care omul de Neanderthal ar fi un adevărat pisc de inteligenţă şi civilizaţie. Nişte brute venite pentru scandal şi distrugere, nu pentru meci. Iar şefii de cluburi nu sunt cu mult peste nivelul lor.
Şi atunci de ce să fiu interesat de "sportul rege"? Mai degrabă îmi provoacă greaţă. Sper sincer ca sportul ăsta să fie interzis în Românica. Sau, măcar, să le fie interzisă participarea la competiţii externe, că ne facem de râs. Din păcate, penibilul ăsta de Boc nu-i nici pe departe Doamna de Fier.
Cu speranţa că handbalul va rămâne o nişă, pe care cocalarii nu vor reuşi s-o împută cu prezenţa lor, zic încă o dată: Sărut-mâna, fetelor, mulţumim că existaţi!
În care fetele sunt minunatele jucătoare de la Oltchim Râmnicu Vâlcea (apropos, sunt şi tare drăguţele), care tocmai ce s-au calificat în finala Ligii Campionilor. Prima echipă românească ajunsă în faza asta.
Ce am văzut în teren? Un meci extraordinar, multă dăruire, multă ardoare, luptă până în ultima clipă, fair-play, multă eleganţă. Din partea ambelor echipe. Pentru glorie şi pentru onoare. Şi pentru vreo 30-40.000 de euro, sumă pentru care un Mutu nici măcar nu şi-ar ridica nara din praf.
Ce am văzut în tribune? Oameni care şi-au încurajat frenetic echipa favorită (mă refer şi la noi şi la susţinătorii fetelor de la Gyor). Dar frumos şi curat. Nu şi-au înjurat conducerea. Nu au pus sub semnul întrebării modul cum au venit adversarele pe lume, nu au urlat muie Baia Mare sau altele de acest gen. Iar, după sfârşitul meciului, nu au dat foc la tribune, nu au lăsat în urmă munţi de coji de "rază" şi sunt sigur că nici nu au spart maşini, nu s-au bătut cu jandarmeria şi nu au distrus autobuze prin oraş.
Handbalul este unul dintre sporturile palpitante, frumoase şi elegante, care ne mai şi aduc satisfacţii.
Partea a II-a.
În care derbedeii sunt derbedeii, fiţoşii, cretinii, pulifricii. Într-un cuvânt, fotbaliştii. Nişte analfabeţi, plătiţi cu cel puţin 90% mai mult decât merită în realitate. Derbedei, a căror ocupaţie de bază nu este pregătirea pentru joc, ci pierdutul de nopţi prin cluburi de fiţe cu "vedete" siliconate din şoubizul nostru toată jena (nişte târfe în toată regula, altfel) şi tot soiul de scandaluri mai mult sau mai puţin penale.
Şi ce avem în teren? Spectacol de 3 piţule, măgărie, tras de timp, totală lipsă de implicare, meciuri trântite, blaturi. Jucători, care nu sunt în stare să lege 2 silabe, dar 2 cuvinte, mai preocupaţi de maşini ultra scumpe, freze şi apariţii în tabloide. Aşa că să nu ne mai întrebăm de ce "performăm" în halul ăsta, în exterior. Când Hagi & Co. s-au calificat la Mondialul din Italia (1990) au primit ca recompensă câte un Aro. Nu bani să-şi ia SLK.
Şi ce avem în tribune? Mase de fiinţe sub-umane, pentru care omul de Neanderthal ar fi un adevărat pisc de inteligenţă şi civilizaţie. Nişte brute venite pentru scandal şi distrugere, nu pentru meci. Iar şefii de cluburi nu sunt cu mult peste nivelul lor.
Şi atunci de ce să fiu interesat de "sportul rege"? Mai degrabă îmi provoacă greaţă. Sper sincer ca sportul ăsta să fie interzis în Românica. Sau, măcar, să le fie interzisă participarea la competiţii externe, că ne facem de râs. Din păcate, penibilul ăsta de Boc nu-i nici pe departe Doamna de Fier.
Cu speranţa că handbalul va rămâne o nişă, pe care cocalarii nu vor reuşi s-o împută cu prezenţa lor, zic încă o dată: Sărut-mâna, fetelor, mulţumim că existaţi!
luni, 5 aprilie 2010
Tradiţii II. Să Paştem fericiţi cu toţii
Prin anul 33 al erei noastre (dar data este nesigură şi contestată), la Ierusalim, era executat prin crucificare un oarecare Iisus, fiul lui Iosif şi al Mariei din Nazareth. Nu era decât unul dintre zecile de profeţi şi tămăduitori cu pretenţii de Mesia, care bănănăiau prin vechea bătătură a lui David. De ce tocmai de el s-au speriat mai-marii Templului, de ce tocmai pe el l-a condamnat Pilat, nu e prea clar. În special pentru că nu e prea clar cât adevăr se găseşte prin cele Evanghelii şi cât e politică. Ce e important, e că acest eveniment stă la baza apariţiei primei credinţe cu pretenţii de universalitate şi de deţinătoare unică a Adevărului absolut, cu toate urmările ei rele (cu precădere; când oamenii se considerau chemaţi să impună şi să interpreteze cuvântul sfânt) sau mai bune (nu aşa de des; când oamenii se gândeau să şi urmeze, fără să judece, exemplul celui numit Mântuitorul).
În această nouă religie, moartea, învierea şi înălţarea Mântuitorului devine, evident, una dintre cele mai (sau poate cea mai) importante sărbători. Moment în care credinciosul se roagă şi se bucură de iertarea păcatului primordial, de victoria Luminii asupra Întunericului, suferă şi triumfă alături de Iisus, încearcă să fie mai bun. Sau aşa ar trebui, cred eu.
Ce face, în schimb, credinciosul mioritic? Unul dintre cele mai credincioase popoare europene (la nivel declarativ), care pune Biserica pe primul loc în lista instituţiilor, în care are încredere (pt. că este prea limitat cultural şi intelectual ca să-şi dea seama de eroare, dar asta e o altă problemă). Pentru vreo 10% Paştele e prilej de ce am spus mai sus, poate chiar mai mult de atât. Şi restul bizonului (mă refer cu precădere la ortodocşi, lucrurile stau niţel altfel la ăilalţi)? Mai întâi, se screme să ţină postul dictat de zisa Biserică (întrebare: de ce nu-l putem ţine doar de carne, precum catolicii?). Dar îl ţin doar în sens strict alimentar, nimic mai mult. Se duce pe la slujbe (dar mai ales ca să mai stea de vorbă sau să se uite după persoane interesante de sex opus), ia lumină, se închină, ia paşte (dacă se poate, cu halba de bere; oare or crede că, dacă mănânci mai mult, ţi se iartă mai multe păcate?), poate chiar se spovedeşte şi se împărtăşeşte. Toate doar de faţadă. Căci, în tot acest timp, continuă să bârfească, să dorească bunul, femeia, răul aproapelui, să ia în deşert cele sfinte, în noi şi inventive feluri. Pentru cei mai mulţi dintre români, Paştele nu înseamnă decât încă un prilej de distracţie şi de vacanţă, de umplere a burduhanului, nu de sondare interioară. Unii apreciază tradiţia, rezumată doar la ouă roşii, drob, stufat, pască, cozonac, vin, voie bună. Alţii vor să "ne simtem bine" în noaptea de înviere prin cluburi sau alte "locuri de pierzanie", alături de iepuraşi şi alte simboluri împrumutate din Occident. Şi unii şi alţii, vor năvăli duminică şi/sau luni la verdeaţă cu familia şi/sau prietenii, ca să spurce şi ce natură verde mai găsesc cu grătare şi miros de cărnăraie, bere, manele, gălăgie, gunoaie şi tone de prost gust şi nesimţire. Şi unii şi alţii se consideră credincioşi adevăraţi şi fervenţi. A, şi mai sunt şi cei plecaţi în străinătate, să facă Paştele la ski sau pe vreo plajă, la 4 stele, all inclusive.
În ceea ce mă priveşte, Paştele a însemnat câteva zile cu familia, zile de linişte şi odihnă, de încărcare a bateriilor. Cu drob, cozonac şi vin. Cu mers la pădure, dar fără grătar. Şi fără semnificaţii religioase. Dar măcar eu nu mă bat cu pumnul în piept de cât creştinism îmi curge pe urechi.
Apropos, nu vi se pare cretinuţă rău urarea aia cu "Paşte fericit"? Dar sms-urile de tip "Fie ca lumina..." nu sunt stupide?
În această nouă religie, moartea, învierea şi înălţarea Mântuitorului devine, evident, una dintre cele mai (sau poate cea mai) importante sărbători. Moment în care credinciosul se roagă şi se bucură de iertarea păcatului primordial, de victoria Luminii asupra Întunericului, suferă şi triumfă alături de Iisus, încearcă să fie mai bun. Sau aşa ar trebui, cred eu.
Ce face, în schimb, credinciosul mioritic? Unul dintre cele mai credincioase popoare europene (la nivel declarativ), care pune Biserica pe primul loc în lista instituţiilor, în care are încredere (pt. că este prea limitat cultural şi intelectual ca să-şi dea seama de eroare, dar asta e o altă problemă). Pentru vreo 10% Paştele e prilej de ce am spus mai sus, poate chiar mai mult de atât. Şi restul bizonului (mă refer cu precădere la ortodocşi, lucrurile stau niţel altfel la ăilalţi)? Mai întâi, se screme să ţină postul dictat de zisa Biserică (întrebare: de ce nu-l putem ţine doar de carne, precum catolicii?). Dar îl ţin doar în sens strict alimentar, nimic mai mult. Se duce pe la slujbe (dar mai ales ca să mai stea de vorbă sau să se uite după persoane interesante de sex opus), ia lumină, se închină, ia paşte (dacă se poate, cu halba de bere; oare or crede că, dacă mănânci mai mult, ţi se iartă mai multe păcate?), poate chiar se spovedeşte şi se împărtăşeşte. Toate doar de faţadă. Căci, în tot acest timp, continuă să bârfească, să dorească bunul, femeia, răul aproapelui, să ia în deşert cele sfinte, în noi şi inventive feluri. Pentru cei mai mulţi dintre români, Paştele nu înseamnă decât încă un prilej de distracţie şi de vacanţă, de umplere a burduhanului, nu de sondare interioară. Unii apreciază tradiţia, rezumată doar la ouă roşii, drob, stufat, pască, cozonac, vin, voie bună. Alţii vor să "ne simtem bine" în noaptea de înviere prin cluburi sau alte "locuri de pierzanie", alături de iepuraşi şi alte simboluri împrumutate din Occident. Şi unii şi alţii, vor năvăli duminică şi/sau luni la verdeaţă cu familia şi/sau prietenii, ca să spurce şi ce natură verde mai găsesc cu grătare şi miros de cărnăraie, bere, manele, gălăgie, gunoaie şi tone de prost gust şi nesimţire. Şi unii şi alţii se consideră credincioşi adevăraţi şi fervenţi. A, şi mai sunt şi cei plecaţi în străinătate, să facă Paştele la ski sau pe vreo plajă, la 4 stele, all inclusive.
În ceea ce mă priveşte, Paştele a însemnat câteva zile cu familia, zile de linişte şi odihnă, de încărcare a bateriilor. Cu drob, cozonac şi vin. Cu mers la pădure, dar fără grătar. Şi fără semnificaţii religioase. Dar măcar eu nu mă bat cu pumnul în piept de cât creştinism îmi curge pe urechi.
Apropos, nu vi se pare cretinuţă rău urarea aia cu "Paşte fericit"? Dar sms-urile de tip "Fie ca lumina..." nu sunt stupide?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)