Prin anul 33 al erei noastre (dar data este nesigură şi contestată), la Ierusalim, era executat prin crucificare un oarecare Iisus, fiul lui Iosif şi al Mariei din Nazareth. Nu era decât unul dintre zecile de profeţi şi tămăduitori cu pretenţii de Mesia, care bănănăiau prin vechea bătătură a lui David. De ce tocmai de el s-au speriat mai-marii Templului, de ce tocmai pe el l-a condamnat Pilat, nu e prea clar. În special pentru că nu e prea clar cât adevăr se găseşte prin cele Evanghelii şi cât e politică. Ce e important, e că acest eveniment stă la baza apariţiei primei credinţe cu pretenţii de universalitate şi de deţinătoare unică a Adevărului absolut, cu toate urmările ei rele (cu precădere; când oamenii se considerau chemaţi să impună şi să interpreteze cuvântul sfânt) sau mai bune (nu aşa de des; când oamenii se gândeau să şi urmeze, fără să judece, exemplul celui numit Mântuitorul).
În această nouă religie, moartea, învierea şi înălţarea Mântuitorului devine, evident, una dintre cele mai (sau poate cea mai) importante sărbători. Moment în care credinciosul se roagă şi se bucură de iertarea păcatului primordial, de victoria Luminii asupra Întunericului, suferă şi triumfă alături de Iisus, încearcă să fie mai bun. Sau aşa ar trebui, cred eu.
Ce face, în schimb, credinciosul mioritic? Unul dintre cele mai credincioase popoare europene (la nivel declarativ), care pune Biserica pe primul loc în lista instituţiilor, în care are încredere (pt. că este prea limitat cultural şi intelectual ca să-şi dea seama de eroare, dar asta e o altă problemă). Pentru vreo 10% Paştele e prilej de ce am spus mai sus, poate chiar mai mult de atât. Şi restul bizonului (mă refer cu precădere la ortodocşi, lucrurile stau niţel altfel la ăilalţi)? Mai întâi, se screme să ţină postul dictat de zisa Biserică (întrebare: de ce nu-l putem ţine doar de carne, precum catolicii?). Dar îl ţin doar în sens strict alimentar, nimic mai mult. Se duce pe la slujbe (dar mai ales ca să mai stea de vorbă sau să se uite după persoane interesante de sex opus), ia lumină, se închină, ia paşte (dacă se poate, cu halba de bere; oare or crede că, dacă mănânci mai mult, ţi se iartă mai multe păcate?), poate chiar se spovedeşte şi se împărtăşeşte. Toate doar de faţadă. Căci, în tot acest timp, continuă să bârfească, să dorească bunul, femeia, răul aproapelui, să ia în deşert cele sfinte, în noi şi inventive feluri. Pentru cei mai mulţi dintre români, Paştele nu înseamnă decât încă un prilej de distracţie şi de vacanţă, de umplere a burduhanului, nu de sondare interioară. Unii apreciază tradiţia, rezumată doar la ouă roşii, drob, stufat, pască, cozonac, vin, voie bună. Alţii vor să "ne simtem bine" în noaptea de înviere prin cluburi sau alte "locuri de pierzanie", alături de iepuraşi şi alte simboluri împrumutate din Occident. Şi unii şi alţii, vor năvăli duminică şi/sau luni la verdeaţă cu familia şi/sau prietenii, ca să spurce şi ce natură verde mai găsesc cu grătare şi miros de cărnăraie, bere, manele, gălăgie, gunoaie şi tone de prost gust şi nesimţire. Şi unii şi alţii se consideră credincioşi adevăraţi şi fervenţi. A, şi mai sunt şi cei plecaţi în străinătate, să facă Paştele la ski sau pe vreo plajă, la 4 stele, all inclusive.
În ceea ce mă priveşte, Paştele a însemnat câteva zile cu familia, zile de linişte şi odihnă, de încărcare a bateriilor. Cu drob, cozonac şi vin. Cu mers la pădure, dar fără grătar. Şi fără semnificaţii religioase. Dar măcar eu nu mă bat cu pumnul în piept de cât creştinism îmi curge pe urechi.
Apropos, nu vi se pare cretinuţă rău urarea aia cu "Paşte fericit"? Dar sms-urile de tip "Fie ca lumina..." nu sunt stupide?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu