Como (I)

Este un oraș din partea de nord-vest a Italiei, în capătul sudic al Lacului Como - capitala provinciei omonime din regiunea Lombardia.

Como are o istorie bogată în evenimente, nu toate neapărat plăcute pentru localnici. Încă din epoca fierului zona a fost colonizată de o populație celtică - orobi. În anul 196 î.Hr. întreaga regiune este cucerită de romani, care întemeiază aici provincia Galia Cisalpină. Como era un oppidum, o așezare celtică fortificată. Localnicii au fost nevoiți să încheie cu Roma un tratat de alianță, care era în realitate o acceptare a vasalității. Cu ocazia asta localitatea apare în izvoarele romane drept Comum opidum. Se crede că numele îi derivă de o ramură a orobilor, care fondaseră așezarea și pe care romanii îi numeau comenses. La vremea respectivă orașul era situat pe un deal de lângă lac și avea un aspect mai degrabă celtic, decât roman. În 59 î.Hr. Cezar demolează vechiul oppidum și fondează un oraș nou pe teren plat, în actuala locație, pe care-l numește Novum Comum (Noul Comum). Tot el îi acordă statutul de municipiu. Mai mulți factori au contribuit la rapidul având economic, demografic și edilitar de care s-a bucurat Como destul de repede. Fiind municipiu beneficia de o serie de privilegii economice și de autoguvernare. Importantă a fost și poziționarea sa pe una din căile de comunicații ce legau Roma de teritoriile de la nord de Alpi. Nu în ultimul rând, Como a fost locul de baștină a doi foarte importanți intelectuali și oameni politici romani, bogați și cu relații înalte - Plinius cel Bătrân și nepotul său, Plinius cel Tânăr. Aceștia au contribuit generos la înfrumusețarea urbei locale. În perioada romană Como a fost o metropolă provincială, liniștită și prosperă.

Odată cu prăbușirea Imperiului Roman de Apus, situația s-a schimbat. Ca tot restul nordului Italiei, vreme de un secol, Como a fost ținta mai multor invazii. Cucerit de ostrogoți, a fost ocupat de bizantini, de la care este cucerit de longobarzi, care, la rândul lor, îl vor pierde în favoarea francilor. Fiecare asediu a fost urmat de jafuri, violuri și oarece masacre în rândul populației civile, dar orașul nu a fost afectat serios, iar distrugerile inerente au fost remediate în scurt timp. Fiecare nou stăpânitor dorea un oraș prosper și cu valoare militară.

În sec. 10 regele german Otto cucerește jumătatea nordică a Italiei și este încoronat la Roma drept împărat roman, deși statul său cuprindea mai mult teritorii germane (de unde și denumirea de Imperiul Romano-German, oficial Sfântul Imperiu Roman de neam German). Destul de repede, atât papa, cât și majoritatea orașelor italiene s-au plictisit de pretențiile unui suveran aflat la mare distanță, peste Alpi. Un lung conflict politic și, pe alocuri, militar, a izbucnit între cele două părți. Como, care și-a câștigat statutul de comună autonomă în sec. 11, s-a poziționat de partea imperiului. Ca principal oraș situat pe una din lucrativele rute comerciale ce lega Germania de Italia și, prin republicile maritime italiene, de lumea mediteraneeană, Como avea tot interesul să nu zgândăre răbdarea kaiserilor.

În câteva decenii Como a devenit o metropolă prosperă și puternică. Sfera sa de influență s-a extins mult în afara propriului teritoriu. Astfel s-a ajuns la un conflict mocnit cu cel mai important centru de putere din Italia de nord-vest, Milano. Milano era, la rândul ei, o cetate mare și bogată, care avea interese economice la nord de Alpi. Comancinii încercau să păstreze un monopol asupra acestui comerț, drept care fixau taxe mari negustorilor milanezi. În cele din urmă, rivalitatea s-a transformat în război deschis. Como a deschis balul în 1118. A urmat un război de 10 ani, în care puterea financiară și militară milaneză și-a spus cuvântul. Mai mult, Milano și-a asigurat alianța a numeroase orașe din nord, în egală măsură deranjate de taxele percepute. La capătul războiului, Como era cucerit și distrus integral. Cu excepția lăcașelor ce cult, toate celelalte clădiri au fost puse la pământ. Populației i s-a interzis să se refacă orașul.

Pe de altă parte, conflictul dintre cetățile nord-italiene și Imperiu continua. În acest context împăratul Frederic I Barbarossa coboară în peninsulă în fruntea unei largi armate. El reface Como și-l înconjoară de puternice ziduri. Ca mulțumire, miliția comancină participă la cucerirea și distrugerea orașului Milano în 1162 de către trupele imperiale. Mulțumiți că și-au luat revanșa cu vârf și îndesat, burghezii din Como s-au mulțumit, în următoarele două secole, să strângă un nou strat de osânză din comerțul internațional. Au renunțat la fumurile de expansiune și s-au pus cu toată nădejdea pe construit și înfrumusețat.

Secolele 13-14 au fost marcate de conflicte interne pentru putere, duse între mai multe familii nobiliare locale. De haosul rezultat a profitat vechiul inamic. În 1335, ducele milanez Azzone Visconti a cucerit Como, fără mari bătăi de cap. De fapt, locuitorii de rând au întâmpinat cu bucurie noul regim, care punea capăt unui secol de nesiguranță. Din acest punct, Como urmează destinul politic al capitalei Lombardiei. În prima parte a sec. 16 a devenit un pion în războiul purtat între ducatul Milano și Franța, război în care au intervenit repede regele spaniol și unele cantoane elvețiene. Din sec. 16 Lombardia devine posesiune spaniolă, iar din sec. 18 este anexată Imperiului Habsburgic. În 1859, după al doilea Război Italian de Independență, Lombardia (y compris Como) este alipită Regatului italian.

Azi Como este un oraș cu 85.000 de locuitori, unul dintre cele mai mari centre europene ale industriei mătăsii. Proximitatea Lacului Como și al Alpilor, alături de monumentele medievale, îl face și o locație turistică foarte căutată. În 2018 și 2019 Como a fost al treilea cel mai vizitat oraș lombard, după Milano și Brescia.

Biserica Sant'Abbondio a fost construită între anii 1050-1095, în stil romanic. Era centrul unei mânăstiri benedictine închinată Sf. Abondius, episcop de Como în sec. 5. De-a lungul timpului, au fost aduse mai multe modificări edificiului, păstrându-se totuși caracterul romanic. În 1783 mânăstirea a fost desființată, dar biserica a fost păstrată ca biserică parohială. În sec. 19 și 20 a trecut prin mai multe restaurări. Este una din cele mai mari biserici romanice din Italia.

Frescele din absida altarului principal au fost pictate cândva între 1315-1324 de un artist lombard anonim.

Basilica San Fedele a fost construită în prima jumătate a sec. 12, în stil romanic. Este dedicată lui Fidelius, un predicator din sec. 3, martirizat în timpul persecuțiilor anticreștine lansate de împăratul Dioclețian. În sec. 17 interiorul a fost refăcut în stil baroc, dar se mai păstrează câteva fresce din sec. 14-15. Fațada a fost construită în 1914, în stil neoromanic. Turla a fost ridicată în 1271, dar etajele superioare au fost refăcute în 1905, căci erau în pericol de a se prăbuși.

Portal secundar sculptat în sec. 12.

O bună parte a zidurilor orașului, împreună cu câteva dintre turnurile de apărare s-au păstrat. Centura de fortificații a fost ridicată în sec. 12, pentru a înlocui vechile ziduri romane demolate, când trupele milaneze au cucerit Como.

Poarta Turn a fost construită în 1192. Are 40 de metri înălțime și apăra principala intrare în Como.

Palatul ducal din Aglie

Orășelul Aglie se găsește la vreo 35 de kilometri nord de Torino și face parte din zona metropolitană a capitalei Piemontului. În sec. 12 regiunea făcea parte din posesiunile unei puternice familii aristocratice - conții de San Martino. Aceștia au construit aici un castel compus dintr-un masiv turn central înconjurat de ziduri și un șanț de apărare.

În 1667 contele Filippo de San Martino a transformat vechea fortăreață medievală într-o reședință vastă, somptuos decorată în stil baroc. Din păcate, în 1706, Ludovic IV a decis să cucerească Piemontul. Nu a reușit, dar trupele sale au jefuit și distrus o lungă serie de palate, castele și conace, între care și cel din Aglie. Numiții conți nu a mai refăcut palatul, probabil din motive financiare. Clădirea a rămas să se degradeze până în 1764, când a fost vândută regelui Sardiniei Carol Emanuel III de Savoia. Ducii, apoi regii din dinastia de Savoia trebuie că dispuneau de resurse monetare imense. Începând cu sec. 16, reprezentanții acestei dinastii au construit pe proprietățile lor mai mult de 20 de palate și „vile” (nu vă gândiți la vreo vilă din Pipera, unele sunt mai mari decât Peleșul). Regele l-a cedat apoi unuia din fii săi, care a dat naștere unei ramuri cadete a familiei, ducii de Genova. Noii proprietari au extins substanțial edificiul și au adus artiști piemontezi de prestigiu pentru a-l decora.

La începutul sec. 19, palatul a traversat o nouă perioadă neagră. Napoleon a anexat zona la Franța, dar nu a fost interesat de palat. Fosta reședință regală a devenit azil pentru săraci, dar nu înainte ca mobilierul și piesele de artă să-i fie furate. Parcul din jur, la rândul lui, a fost vândut unor particulari, care l-au parcelat și l-au transformat în ferme. În 1823, palatul revine în posesia Casei de Savoia și ample lucrări de refacere și înfrumusețare sunt demarate.

În 1939 domeniul a fost achiziționat de statul italian și transformat în muzeu. La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, castelul a fost iarăși jefuit și avariat de trupele germane în retragere. După război, o vreme, Italia s-a confruntat cu o puternică criză economică, așa că numai banii necesari pentru renovare nu au fost de găsit. În anii '80 au avut loc unele lucrări. Începând din 2017 au fost demarate lucrări serioase de restaurare, care sunt și acum în curs. Motiv pentru care o bună parte a sălilor nu pot fi văzute (în unele din camerele nerestaurate de la parter se poate intra, ușile nu sunt închise, dar nu fac parte din turul oficial). De asemenea, dacă parcul cel mic din jurul palatului a fost refăcut, cel mare a rămas încă o întindere de iarbă împrejmuită de copaci.

Biletul de acces vara trecută costa 4 euro.

Parcul cel mare.

Camerele nerestaurate.

Turul oficial începe în Camera gărzilor, construită între 1770-1771.

Camera valeților.

Camera „chinezească”.

Galeria de artă.

Camera de biliard.

Sala de onoare. Frescele de pe pereți și tavan au fost pictate în 1665 de Giovan Paolo Recchi, unul din cei mai importanți artiști baroci din Piemont.

Camera galbenă.

Galeria verde.

Camera de conversație.

Bucătăriile.

Biserica San Massimo este o fostă biserică parohială din vecinătatea palatului. În 1773 a fost reconstruită în stil baroc și transformată în capelă regală.

Și câteva imagini din Aglie.