Biserica fortificată Homorod

Localitatea Homorod a fost întemeiată, pe jumătatea sec. 12, de către colonişti germani aduşi de regele maghiar Geza II. Spre deosebire de majoritatea celorlalţi colonişti germani, aceştia nu erau originari din Saxonia, ci din Flandra (deci, nu sunt propriu-zis saşi şi, la început cel puţin, vorbeau alt dialect germanic şi aveau alte obiceiuri).

Aceşti colonişti au construit o biserică în stil romanic, care, cel mai probabil, a fost distrusă în timpul marii invazii mongole din 1241. Spre sfârşitul sec. 13 este ridicată o nouă biserică, în stil gotic. Noul lăcaş are o singură navă (biserică sală), ceea ce constituie o raritate între bisericile săseşti, care au trei nave. În sec. 15-16 biserica a fost înconjurată cu o dublă centură de fortificaţii, întărită de turnuri şi bastioane. Pentru ridicarea marelui turn-donjon de pe latura de est a bisericii, vechiul cor (altarul) a trebuit zidit şi integrat în noul turn. Ca atare, spaţiul interior al bisericii a fost redus. Din fericire pentru noi, prin zidirea corului au fost păstrate vechi fresce din sec. 13-14. Acestea s-au păstrat spre deosebire de cele din biserică, distruse în sec. 16, când comunitatea germană ardeleană renunţă la catolicism şi aderă la Reforma luterană.

 În 1623 un incendiu a distrus o parte a lemnăriei şi a acoperişului bisericii şi turnurilor. Lucrările de refacere au luat sfârşit în 1626. 

În 1784, mărindu-se congregaţia şi fiind necesar mai mult spaţiu, peretele de sud a fost spart şi construit un nou cor, astfel schimbându-se orientarea bisericii de pe axa est-vest pe cea sud-nord.

Altarul a fost realizat în 1784, iar orga datează din anul 1793.

Panourile de lemn ale amvonului, precum şi cele din restul bisericii au fost pictate în 1793.

Cheile Vârghişului

Este o rezervaţie naturală în munţii Perşani (Carpaţii Orientali), de-a lungul unui defileu tăiat de râul Vârghiş (care izvorăşte din Munţii Harghita). Din satul cu acelaşi nume se face la stânga un drum forestier de vreo 10 kilometri, proaspăt asfaltat. Drumul este puţin mai lat de o bandă normală, dar din loc în loc sunt create alveolări. De la intrarea în rezervaţie drumul rămâne de pământ şi se continuă încă vreo 2 kilometri până la o poiană, unde este "amenajat" loc de camping. Amenajat în sensul că sunt nişte toalete ecologice (golite probabil o dată pe sezon), un container de depozitat gunoiul, râu (Vârghişul, de) şi locuri de foc. Tot aici te vizitează reprezentantul rezervaţiei (dacă ai noroc, cel care ştie şi ceva română), care îşi ia taxa modică de 5 lei de om şi 5 lei de maşină per zi. Dacă nu eşti chiar aşa de pus la punct cu stelele norocoase, te poate vizita şi ursul. Zona deţine şi aşa ceva, iar dacă nu depozitezi corect gunoiul ori alte chestii apetisant mirositoare pentru Moş Martin, poţi avea surprize.
Dacă vrei să tragi tare şi te scoli în crepetul zorilor, probabil poţi să facă drumul de la Bucureşti + chei + retur într-o zi. Dar ce rost are? Mai bine vii de vineri (sau măcar de sâmbătă) şi pui cortul. Natură, aer curat, linişte, relaxare. Este un loc mai departe de drumul mare, mai puţin cunoscut şi, deci, cu mai puţine şanse să întâlneşti ghiolbani de trotuar. Oricum, pe drum ai şi alte obiective - cetatea Rupea ori câteva biserici fortificate, par un egzamplu.

Cheile sunt  destul de scurte şi molcome, iar traseul a fost semnificativ "îmblânzit" prin amenajare, astfel că şi o mămăiţă mai sprintenă îl poate parcurge în cel mult 3 ore. Ceea ce nu îi răpeşte nimic din frumuseţe. În plus, de-a lungul văii sunt mai multe peşteri. Cele mai multe au fost închise, pentru a proteja coloniile de lilieci. Însă câteva pot fi văzute. Nu sunt amenajate, deci bocanci, lanternă şi un hanorac sunt bine venite.

Poiana unde am campat.

După vreo 20 de minute de mers lejer, pe mâna stângă poţi vizita Peştera Şura Cailor (sau Locsur, cuvânt care trebe să însemne ceva pentru localnici).

Deasupra, după un urcuş scurt, dar cam pieptiş, găseşti o altă peşteră, destul de mică şi foarte ciudată ca formă - Peştera Gaura Tătarilor.

Imediat dincolo de podeţul numărul 3, drept în faţă şi un pic mai sus este încă o posibilitate de aventură carstică - Peştera Mare de la Mereşti (sau Orban Balazs, după numele celui care a cartografiat-o pentru prima oară). Aici şi-au găsit adăpost mai multe colonii de lilieci.

Colonie de lilieci.

Greutatea maximă recomandată pentru podeţe - o familie tradiţională. Şi încă una de grăsani.

Deci, dacă faci nu'ş ce, dai 300 lej. Sau poate primeşti, nu-s prea sigur, nu cunosc varianta asta de română.

Şi poiana de la celălalt capăt al cheilor.

Cetatea de la Rupea

Este unul dintre cele mai complexe sisteme de fortificaţii din Transilvania. A fost construită pe un pinten de bazalt, cam la 50 de kilometri nord-vest de Braşov.

Se crede că, în perioada sec. 1 d.Hr., aici se găsea o "dava" - o localitatea geto-dacă fortificată, identificată drept Rumidava. După cucerirea romană, tot aici s-ar fi înălţat un castru numit Rupes (care în latină înseamnă stâncă). După retragerea aureliană, fortificaţia a rămas părăsită. Începând cu sec. 10 peste fostul castru roman a fost ridicată o mică cetate, cel mai probabil o palisadă de pământ şi lemn, posibil centru al vreunei mici formaţiuni statale, un voievodat local, despre care nu s-au păstrat date documentare.

În sec. 12, regele maghiar Geza II decide colonizarea de populaţie săsească în Transilvania. Saşii sunt cei care construiesc prima cetate de piatră (cândva până la începutul sec. 14) şi întemeiază la poalele acesteia o aşezare civilă - Rappes. Prima atestare documentară a cetăţii, numită în document Castrum Kuholm, are loc în anul 1324. Atunci saşii locali, revoltaţi împotriva regelui Carol Robert de Anjou, îşi găsesc refugiu între ziduri. La vremea respectivă, Rupea era centrul unui "scaun", o unitate administrativă săsească, parte a "Universităţii saşilor" - corpul politico-administrativ al saşilor ardeleni, supusă autorităţii regelui Ungariei, dar beneficiind de o largă autonomie.

În sec. 15, Rupea cunoaşte o vizibilă dezvoltare. Vechiul sat devine un târg important, fiind menţionate aici nu mai puţin de 12 bresle meşteşugăreşti. Acum, pe lângă prima incintă fortificată (cetatea de sus), este ridicată o a doua (cetatea de mijloc). În sec. 17 se adaugă o a treia incintă - cetatea de jos. Suprafaţa cetăţii, după ultima extindere, acoperea 11 hectare. În sec. 17, pe fondul instabilităţii politico-militare din cadrul Principatului Transilvaniei, familiile săseşti cu dare de mână din Rupea s-au mutat efectiv între zidurile cetăţii. La jumătatea anilor 1600 aici existau mai multe zeci de locuinţe, o capelă, o fântână, magazii, ateliere, ba chiar se ţinea şi târg în incinta de jos.

În 1699, Transilvania devine parte a Imperiului Habsburgic. După 1700, noile autorităţi au evacuat populaţia civilă din cetate şi au încartiruit aici un regiment imperial. După jumătatea secolului 18, deoarece situaţia politică se stabilizase, trupele au fost retrase şi cetatea înapoiată comunităţii locale. Însă accesul mai dificil, precum şi perioada de pace, au dus la părăsirea ei treptată. În timp cetatea s-a părăginit. Acoperişurile au fost distruse de intemperii, zidurile (dimpreună cu unele turnuri) s-au prăbuşit din lipsă de întreţinere. Nici în perioada interbelică, nici în cea comunistă nu s-a făcut nimic pentru refacerea monumentului. Abia între 2010-2012 au avut loc lucrări de restaurare, care au dat cetăţii o înfăţişare mai demnă de vechea ei glorie. Din păcate, restaurarea, deşi a avut frumoase rezultate, arată şi limitele înţelegerii vreunul "Dorel" local. Auzi la ei - termoane.

Biletul de intrare este 10 lei pentru adulţi şi 5 lei pentru copii.

Turnul cercetaşilor - construit în sec 15, odată cu cetatea de mijloc; refăcut în sec 17.

Capela. Construită în sec. 17, a deţinut atât funcţia de lăcaş de cult, cât şi pe cea de locuinţă a pastorului luteran.

Poarta de intrare în cetatea de sus.