Sparta a fost cea de-a doua mare putere a Greciei Antice, alături de Atena. Noroc cu filmele ălea din seria 300, acum tot poporul a auzit de spartani. Normal, Hollywood-ul le potrivește cum știe el, istoria e nițel mai diferită.
Conform Iliadei și Odiseei, Sparta a fost una dintre cetățile importante ale civilizației miceniene, care a caracterizat Grecia între sec. 18-11 î.Hr. Sigur, bardul cel orb (dacă a existat cu adevărat) și-a compus epopeile aproape patru veacuri mai la vale, când realitățile erau altele și o cetate Sparta exista deja. Altfel, cercetările arheologice nu au găsit nicio dovadă a existenței unui centru palațial micenian aici.
Istoric vorbind, profitând de vidul de putere post micenian, un nou trib grecesc - dorienii - invadează dintre nord (cel mai probabil dinspre actualele Macedonia și Albania) și se stabilește în partea sudică a Peloponezului, în roditoarea vale a râului Eurotas. Aici ei întemeiază orașul ce se va numi Sparta. Treptat, spartanii își extind teritoriul, supunând populațiile din jur. Unii dintre cei cuceriți vor deveni hiloți (sau heloți), un fel de semisclavi, care munceau pământul pentru stăpânii spartani. Alții, periecii, erau liberi, fără a se bucura de egalitate politică cu spartanii. Ei erau meșteșugari și negustori. Cetățile periece beneficiau de protecția Spartei. În schimb plăteau un fel de tribut și asigurau contingente militare la nevoie. Sparta, de fapt, era doar orașul propriu-zis. Statul spartan, cu întregul teritoriu cucerit, era cunoscut ca Lacedemonia, ori Laconia.
În paralel cu impunerea dominației asupra întregii regiuni, spartanii se ocupau de zor și cu păruiala internă. Conflictele între clanuri, loviturile de stat, vendetele se țineau lanț. În cele din urmă, prin sec. 7 au fost realizate o serie de reforme sociale și politice, ulterior atribuite unei figuri semi-legendare - Lycurg. Conform noilor legi, toți cetățenii spartani erau egali între ei. De altfel, termenul de spartani este eronat folosit după numele orașului. Ei se numeau în realitate spartiatoi - spartiați, adică cei egali, cei asemenea. Întregul pământ aparținea statului, care îl împărțea în loturi egale, câte unul pentru fiecare spartan adult și cetățean. Era interzisă acumularea de bogății și nu exista monedă de aur, ori argint, ci din fier. Cetățenii luau masa în comun, împărțiți în grupuri de câte 15, având drept la câte o porție din aceeași mâncare hrănitoare, dar simplă, iar uneori rea la înfățișare și gust. Regele perșilor, după ce a gustat din celebra „supă neagră”, făcută cu sânge de porc, ar fi spus că înțelege de ce spartanii sunt atât de doritori să moară în luptă. Heloții aparțineau tot statului, fiecare lot de pământ fiind „dotat” cu număr de lucrători din cei înrobiți.
Spartanilor le era interzis să lucreze. Ocupația lor de zi cu zi era milităria. Fiind înconjurații de o populație supusă mult mai numeroasă, ei au fost obligați prin forța împrejurărilor să devină luptători de elită, pentru a-i putea ține în frâu. Pentru asta orice băiat, de la vârsta de 7 ani, era luat din sânul familiei și dus în tabăra militară, unde era supus unor antrenamente fizice și militare dure. Abia după ce împlinea 30 de ani, putea un cetățean să părăsească tabăra și să se stabilească definitiv în cetate. Pe lângă exerciții fizice și antrenamente, fiecare viitor spartan primea și o educație școlară, ce includea cititul, scrisul, socotitul, dansul și muzica (astea din urmă pe teme războinice). Arta nu era considerată utilă unui războinic, deci era exclusă. Fetele, la rândul lor, primeau o educație similară. Spre deosebire de celelalte cetăți grecești, femeile spartane erau destul de educate, erau stăpâne pe proprietățile lor (dacă aveau), puteau colinda singure prin cetate și erau cunoscute în întreaga Grecie pentru ”obrăznicia” cu care spuneau bărbaților verde-n față ce aveau de spus. Pentru comparație, în democratica Atenă femeile (mai ales cele din familiile de vază) aveau un statut mai prost decât azi în Arabia Saudită. Rareori erau educate (doar de mame, dacă aveau norocul, în niciun caz la școli publice), nu aveau voie să iasă din casă neînsoțite și nu aveau voie să vorbească neîntrebate. Sigur, erau și excepții, dar nu prea multe.
În acest mod, spartanii au ajuns niște superbe mașini de război, reușind să-și impună autoritatea asupra întregului Peloponez. Oricine știa că, dacă în armata de peste câmp sunt și 200 de spartani, chiar dacă aveai o superioritate numerică covârșitoare, mai bine te mai gândeai o tură. Apropos, Sparta nu era o cetate în adevăratul înțeles al termenului, ci mai degrabă o grupare de sate în jurul unui centru oarecum urban, unde se găseau templele, și sediile diferitelor instituții. Nici zid de apărare nu exista. Nimeni nu ar fi fost atât de dus cu pluta, să încerce să atace Sparta.
O lungă perioadă de timp, Sparta nu s-a implicat în afacerile grecești, mulțumindu-se cu dominația asupra Peloponezului. Situația s-a schimbat după războaiele cu perșii. Sparta și Atena au devenit cele două centre de putere ale lumii grecești. Inevitabil, între cele două a izbucnit un conflict pentru întâietate - Războiul peloponeziac (431-404 î.Hr.). Sparta a ieșit victorioasă, devenind hegemonul Greciei. Supremația spartană nu a fost de lungă durată. În 371 și 362 î.Hr. două armate formate din contigente de spartani și aliații lor au fost zdrobite de tebani. Teba devenea noul hegemon al cetăților grecești.
Nici Teba nu s-a bucurat prea mult de roadele victoriilor sale. Necontenitele războaie dintre polisurile grecești au avut ca rezultat măcinarea treptată a capacității lor militare și politice, făcând loc unei noi puterii, care a acaparat locul de lider - Regatul macedonean. Sparta, spre deosebire de restul cetăților grecești, a refuzat să recunoască întâietatea noului stat. Nici Filip II, nici mai celebrul său fiu Alexandru cel Mare nu au încercat să invadeze Sparta propriu-zisă. Nu se mai punea problema ca lacedemonienii să iasă victorioși, dar armata lor era încă puternică, așa că regii macedoneni au preferat să evite pierderile inutile printr-o confruntare directă. În schimb, au ajutat orașele-stat din Peloponez să iasă de sub dominația spartană.
În sec. 3 î.Hr. Sparta a ajuns doar o umbră a vechii sale glorii. Era doar o putere locală, care încă încerca să-și impună supremația asupra vecinilor, fără prea mare succes. Măreața ei armată era doar o amintire și nimeni nu mai tresărea la auzul veștii că spartanii mărșăluiesc. O serie de schimbări sociale și politice interne au condus la acest declin. În primul rând, lunga serie de războaie a condus încet, dar sigur, la scăderea numărului celor apți de război. Un spartan, pentru a deveni o mașină de război, care făcea lumea să tremure, trecea printr-un antrenament dur de la 7 la 20 de ani. În schimb, în majoritatea celorlalte orașe, tânărul ajuns la 18 ani efectua un fel de stagiu militar, care nu depășea 2 ani. Sigur, niciun războinic din ăsta de duminică nu putea visa să fie egalul unul spartan. Pe de altă parte, la apogeul puterii sale, Sparta nu avea mai mult de 9.000 de luptători, iar o bună parte din ei trebuiau păstrați în țară, pentru a-i ține pe hiloți supuși. Comparativ, Atena avea cam 100.000 de cetățeni capabili să poarte arme (în afară de cei din flotă), iar Teba și aliații săi spre 50.000. O altă cauză a constituit-o concentrarea pământurilor în mâinile unei minorități aristocratice. Rămas fără lotul său, un spartan era exclus dintre cetățeni și nu mai avea capacitatea de a-și plăti echipamentul militar. Una peste alta, către anul 200 î.Hr., dacă mai existau 700 de războinici spartani.
Sparta își pierde definitiv independența, dimpreună cu restul polisurilor, în anul 146 î.Hr., când Roma ocupă Grecia și o transformă în provincie. Romanii era mari admiratori ai trecutului glorios al lacedemonienilor. Ca urmare, Sparta s-a bucurat de un tratament preferințial. Și-a păstrat o autonomie internă mai amplă și a fost scutită de taxele obișnuite. Timp de câteva secole a rămas un oraș provincial, localnicii păstrându-și netulburați vechiul stil de viață.
În sec. 4-6 d.Hr. Sparta a cunoscut și ea seria de evenimente nefericite, care au lovit această regiune a imperiului: cutremure, invaziile migratorilor, epidemia de ciumă. Pe la 550, în timpul împăratului bizantin Justinian I, s-a decis că orașul era prea afectat și prea dificil de apărat. Ca atare, populația a fost relocată. O parte a locuitorilor au fost așezați în nou înființata Monemvasia, alții au fost colonizați în restul Peloponezului. Cu toate acestea, nu toți au acceptat mutarea. Sparta a fost redusă la ceva mai mult decât un sat fortificat, dar nu a dispărut de tot. Faptul că era situată în centrul unei regiuni fertile a făcut ca, de fiecare dată când vremurile grele erau depășite, locul să fie repopulat într-o oarecare măsură.
La jumătatea sec. 13, de exemplu, când regiunea a fost cucerită de cruciații occidentali, documentele vremii pomenesc Lacedaemonia, o mică așezare fortificată pe teritoriul anticei cetăți. Aceasta va continua să ființeze și după ce bizantinii dezvoltă în apropiere Mistra. De asemenea, în sec. 15-18, sub ocupațiile turcă și venețiană, aici a continuat să reziste o formă de locuire. În 1834, după cucerirea independenței Greciei, prin decret al regelui Otto, Sparta a fost refondată sub forma unui oraș modern, într-o margine a site-ului antic.
Apropos de asta, site-ul Spartei antice este cel mai deplorabil dintre cele văzute de mine, nu doar în Grecia, ci de oriunde. Năpădit de buruieni și cu doar o mână de monumente arhitectonice vizibile cât de cât. Intrarea era liberă, în sensul că poarta era larg deschisă, iar în ghereta unde s-ar fi vândut bilete bătea vântul. La propriu, căci geamurile erau sparte și jumătate din ușă era lipsă.
