Abaţia Fontevraud

Este o fostă mânăstire de călugăriţe în departamentul Anjou, lângă Chinon. A fost fondată, pe la începutul sec. 12, de un călugăr predicator ambulant. Mânăstirea era centrul unui ordin monastic, care purta acelaşi nume. La vremea aia, Chinon era cel mai important centru politic şi militar al posesiunilor engleze din Franţa. Motiv pentru care dinastia Plantageneţilor s-a dovedit foarte mărinimoasă financiar cu abaţia. Dealtminteri, biserica adăposteşte mormintele a mai multor membri ai familiei: Henric II (cel mai important rege englez din sec. 12), soţia sa Eleanor de Aquitania (cea mai bogată şi cultivată femeie a epocii), fiul lor Richard I Inimă de Leu (rege al Angliei), fiica lor Ioana - regină a Siciliei, nepotul lor Raymond VII conte de Toulouse şi nora lor Isabela de Angouleme - soţia unui alt fiu al cuplului şi rege englez, Ioan cel fără de Ţară.
În 1204, regele francez duce un război victorios împotriva susnumitului fără de Ţară şi confiscă teritoriile deţinute de regii englezi pe partea lui de Canal. Cu care ocazie, abaţia a trecut sub îngrijirea casei regale franceze. Dacă îngrijire se poate numi ce au primit călugăriţele. În următoarele decenii, averea mobilă şi imobilă a comunităţii a fost diminuată cu mai mult de jumătate în defavoarea diverşilor sincofanţi regali. Rolul jucat de mânăstire ca necropolă regală pentru Plantageneţi au salvat lăcaşul de vizita arcaşilor Albionului în timpul Războiului de 100 de ani. Aceştia nu au fost la fel de gentili cu împrejurimile, pe care le-au prăduit cu entuziasm şi profesionalism. Fapt ce a dus la scăderea şi mai accentuată a veniturilor măicuţelor.
După 1450, situaţia abaţiei a început să se îmbunătăţească. Treptat, numărul moşiilor au început să crească şi au fost întemeiate mânăstiri şi schituri subordonate. Dar toate lucrurile bune vin, în cele din urmă, la obştescul final. Pentru tot ce a însemnat aşezământ religios în Franţa catastrofa numită "Marea Revoluţie Franceză" a adus distrugere. Fontevraud nu a fost nici ea scutită. În 1792, ordinul monahal a fost desfiinţat, iar abaţia închisă, jefuită şi vandalizată de soldaţii republicani. În 1804, Napoleon o transformă în închisoare. Pentru a se obţine un spaţiu de detenţie cât mai mare, sunt distruse o serie de capele şi sunt demolate mai multe cupole.
După 1840, mânăstirea a fost declarată monument istoric şi închisoarea a început să fie demantelată. Procesul a fost lent. Rând pe rând, cloşterul, trapeza, biserica sunt desprinse de închisoare. Abia în 1963 închisoarea a fost în totalitate desfiinţată. Din acest moment încep lucrări de restaurare, ce nu sunt încheiate pe deplin.
Taxa de vizitare (9,50 euro) este, în opinia mea, cam mare.

Interiorul este cam "decojit". Decoraţia a fost distrusă la revoluţia franceză.

Rest de frescă de sec. 16.

Şi de sec. 12.

Cam atât a rămas din portretul votiv al lui Raymond VII - frescă de sec. 13.

Mormântul Isabelei de Angouleme (plan apropiat) şi al lui Richard I Inimă de Leu.

Mormântul lui Henric II (plan apropiat) şi al lui Eleanor de Aquitania.

Cloaşterul.

Bucătăria a fost construită în stil romanic, deci undeva în sec. 12. După desfiinţarea mânăstirii, se uitase rolul construcţiei. Iniţial a fost considerată turn de apărare, apoi un posibil baptisteriu. În cele din urmă, un arheolog britanic a dezlegat misterul prin analogie cu edificii similare din Anglia.

Sala capitulară. A fost construită pe la jumătatea sec. 16. Tot atunci a fost decorată cu fresce pictate în stil manierist de un artist din Angers, Thomas Pot.

Mont Saint Michel

Este o insulă situată cam la un kilometru în larg, în dreptul gurii de vărsare a râului Couesnon. Datorită mareelor foarte puternice în zonă, insula se găseşte în mijloul unui foarte interesant fenomen: o parte din zi este legată de ţărm printr-un fel de istm (în prezent de două poduri - unul pentru pietoni, unul pentru autobuze), cealaltă parte a zilei devine o insulă total separată de continent.
Dat fiind poziţia sa foarte uşor de apărat, precum şi situarea ei strategică între Normandia şi Bretania, insula a fost utilizată ca o locaţie fortificată încă din perioada galică. Romanii, după cucerirea Galiei, au continuat să menţină aici un post militarizat. După prăbuşirea Imperiului Roman de Apus, insula a făcut parte, o vreme, din aria unde civilizaţia galo-romană şi-a mai păstrat independenţa pentru câteva zeci de ani. În cele din urmă, însă, insula a fost cucerită de franci şi a devenit parte a regatului franc al Neustriei.
În sec. 8, pe lângă aşezarea preurbană deja existentă aici, s-a constituit şi o comunitate monastică. Conform legendei, episcopul de Avranches este cel care a pus piatra de temelie, după îndelungi insistenţe din partea arhanghelului Mihail. Mânăstirea a devenit repede un loc important de pelerinaj, fapt ce a crescut nivelul de bunăstare al locuitorilor laici. Bogăţia locului, la care se adăuga poziţionarea strategică, au trezit şi poftele vecinilor mai puternici. În 867, ducatul Bretaniei şi-a asumat stăpânirea asupra "muntelui". În 933, ducele normand Wilhelm "Sabie lungă" a cucerit insula, care rămâne posesiune a normandă, până la începutul sec. 13, când trece sub ascultarea directă a regilor Franţei.
 Soliditatea zidurilor a fost demonstrată în mai multe ocazii. În 1204, ducele breton reuşeşte să cucerească orăşelul din partea de jos, incendiindu-l şi masacrând populaţia, dar nu reuşeşte să cucerească şi mânăstirea în sine. Apoi,  în timpul Războiului de 100 de ani, englezii asediază în mai multe rânduri insula, dar fără succes.
Faima sa ca loc de pelerinaj şi, în consecinţă, bogăţia au continuat să cunoască o continuă dezvoltare până prin sec. 16. Răspândirea Reformei, însoţită de războaiele religioase, care au marcat Franţa pentru aproape un secol, au contribuit la decăderea tot mai accentuată a abaţiei. Când a izbucnit Revoluţia franceză, în mânăstire mai vieţuiau doar trei călugări. Regimul revoluţionar a închis lăcaşul şi l-a transformat în închisoare pentru adversarii politici (în special pentru feţele bisericeşti). Sub Napoleon, apoi în timpul Restauraţiei regilor Bourboni, insula şi-a păstrat statutul de închisoare. După 1836, figuri importante ale vieţii culturale franceze (precum Victor Hugo) au lansat o amplă campanie vizând transformarea insulei în monument istoric. Ca urmare a poziţiei opiniei publice, Napoleon III desfiinţează închisoarea în 1863.
În sec. 11, vechea abaţie a fost demolată şi reconstruită în stil romanic. Incendiul din 1204 a afectat parţial şi mânăstirea, astfel încât cea mai mare parte a sa a fost refăcută în stil gotic, deşi încă se mai păstrează şi unele componente ale vechii construcţii romanice. Înfăţişarea actuală a insulei datează de pe la începutul sec. 15, cu unele mici reamenajări (în vederea încurajării turismului) din sec. 19-20.
Accesul cu maşina se face până la o imensă şi foarte scumpă parcare publică, situată la vreo 3,5 kilometri de Mont Saint Michel. De acolo poţi s-o iei apostoleşte, dacă vrei adrenalină şi senzaţii tari - în majoritatea timpului, vântul bate suficient de tare să dea peste cap o turbină eoliană adultă. Sau poţi lua un autobuz electric. Biletul de vizitare a abaţiei costă 9 euro; plimbarea prin restul insulei este gratis. Mont Saint Michel este a doua locaţie turistică a Franţei (după Paris, biensure), fiind vizitat de peste 3 milioane de turişti anual.

Până ajungi la abaţie, te plimbi pe străduţele înguste ale aşezării laice. Care, apropos, e locuită şi azi.

Uneori tare înguste.

Cei patru evanghelişti, 1547.

Poliptic, originar din Anglia, a doua jumătate a sec. 15.

Adam şi Eva alungaţi din Paradis, jumătatea sec. 16.

Învierea morţilor, 1547.

Fecioara cu Pruncul, începutul sec. 13.

Trapeza (sala de mese) a mânăstirii.

Resturile unor fresce de sec. 13.

Sala cavalerilor.

În estuar sunt şi alte insule...

...spre care se pot face şi drumeţii, la vreme de reflux. Dacă dispui de timpul necesar.

Abaţia nu este unicul lăcaş de cult de pe insulă. Laicii trebuiau să aibă o bisericuţă a lor, nu-i puteau deranja pe călugări tot timpul - şi asta este biserica Sf. Petru. Datează din sec. 13-14.