Angers a fost întemeiat prin sec. 5 î.Hr. de către Andecavi, unul dintre triburile galice. După cucerirea Galiei de către Iulius Caesar, numele i-a fost schimbat în Juliomagus, în onoarea învingătorului. Deşi o pildă cerea să dăm cezarului ce-i al lui, până la urmă numele a revenit la forma veche mai către sfârşitul istoriei romane. Şi de la el s-ar trage şi numele actual al oraşului.
Deşi bine poziţionat, Angers nu a cunoscut o dezvoltare pe măsura locaţiei. Abia în 372 a fost considerat demn să primească o episcopie, deşi norma epocii era ca fiecare oraş şi aibă una. În perioada regatului franc şi apoi sub Imperiul Carolingian, Angers pare să experimenteze şi ceva avânt economic. Mărturie stau cele câteva biserici şi abaţii, precum şi extinderea teritoriului urban împrejmuit de ziduri. După jumătatea sec. 9, poziţionarea sa între Bretagnia şi Normandia proaspăt stabiliţilor, dar încă poftitori de cuceriri, vikingi a adus angevinilor mândria de a se şti un permanent motiv de război între cele două ducate. Timp de vreo 300 de ani, cetatea Angerului a trecut succesiv dintr-o mână în alta şi înapoi (deşi nominal a rămas dependentă de ducele breton). Evident, fiecare schimbare de stăpân era însoţită de tradiţionalele asedii, distrugeri, jafuri şi omoruri, precum şi celelalte lucruri cu care-şi înveseleau viaţa mercenarii timpului.
După 1100, pe fondul unor lupte dinastice interne în ducatul breton, Anjou se desprinde treptat-treptat şi devine un comitat separat. Primii comiţi angevini s-au grăbit să depună jurământ de vasalitate în faţa regilor francezi. În acest fel, un stăpân puternic şi vecin - fie el Bretagnia, fie Normandia - era înlocuit de seniorul nominal al acestora (deci, cel puţin în teorie, şi mai puternic), un senior aflat suficient de departe, încât să nu aibă pretenţii prea mari.
După jumătatea sec. 12, regele englez Henric II reuşise să-şi clădească un adevărat imperiu pe teritoriul francez. Posesiunile sale cuprindeau aproape jumătate din regatul francez medieval. Biensure, el stăpânea aceste teritorii în calitate de vasal al regelui Franţei. Evident, însă, că nu şi-a pus vreodată problema să şi respecte aceste jurăminte. În realitate era mult mai puternic decât seniorul său şi stăpânea în chip independent. Urmaşii săi nu au fost la fel de pricepuţi în politică şi război, aşa că vastul teritoriu a fost reîncorporat Franţei de regele Filip II August. Din care moment, Angers devine unul din punctele cheie ale puterii regale la graniţa cu o Bretagnie încă independentă.
Războiul de 100 de ani (pe parcursul căruia a avut loc şi marea epidemie de ciumă - Moartea Neagră) au lovit puternic oraşul. Altă perioadă grea s-a datorat războaielor religioase dintre catolici şi hughenoţi, din sec. 16. Mai târziu, în timpul lui Ludovic XIV, oraşul s-a alăturat, în două rânduri, unei ample revolte îndreptată împotriva absolutismului regal (aşa numita "Frondă" - de unde şi termenul). În ambele dăţi, o armată regală a sosit cu promptitudine, iar târgoveţii locali s-a predat la fel de prompt, pentru a-şi salva agoniseala de la jaf şi propriul gât de la iritaţiile produse de cânepă.
În perioada Revoluţiei Franeze, oraşul nu a suferit prea mult. Tranziţia puterii a fost destul de lină, dovadă şi cele "numai" 290 de execuţii ale duşmanilor republicii, o cifră de-a dreptul patetică faţă de realizările revoluţionare din alte departamente.
Nici trupele germane în 1940 nu au produs prea multe daune - dacă nu punem la socoteală cei aproximativ 850 de cetăţeni, care au avut proasta inspiraţie să-i sfideze pe criminalii nazişti născându-se evrei. Angers a devenit sediul local al unui comandament al Wehrmacht-ului. Acest fapt a adus cu sine un nivel mai înalt de trai pentru locuitori (sigur în limitele unui regim de ocupaţie militară, totuşi). Deasemenea, le-a adus pe cap o droaie de bombe aliate. În august 1944, oraşul a fost eliberat de trupele americane după lupte grele de stradă.
Astăzi, Angers are spre 150.000 de locuitori (400.000, dacă punem la socoteală şi zona metropolitană) şi este un important centru universitar şi cultural. Din păcate, nu am dispus de suficient timp pentru vizitare. Am sosit seara destul de târziu, iar a doua zi am plecat dimineaţa.
Angers la 8 seara. În Bucureşti şi în caz de molimă generalizată, tot vezi mai multă lume.
Centrul vechi duminică seara. A se compara cu zona Lipscani.
Asta n-am înţeles-o. Probabil "Interzis belgienilor".
Case de sec. 16.
Castelul Angers a fost ridicat de conţii de Anjou prin sec. 9 pentru a face faţă atacurilor vikingilor. Sistemul de fortificaţii a fost lărgit şi îmbunătăţit în sec. 13 de Filip II August pentru a domina teritoriile proaspăt recuperate de la Anglia. În 1562 regina Caterina de Medici, care îşi stabilise o reşedinţă aici, a înălţat zidurile castelului cu 10 metri. Însă fiul ei, Henric III le-a readus la vechile dimensiuni. Mai mult, a desfiinţat centura exterioară de fortificaţii. Cu mormanul de piatră rezultat a pavat străzile oraşului. Chiar şi aşa, castelul şi-a păstrat o impresionantă capacitate de luptă. Demonstrată în 1793, când o armată formată din 20000 de regaliştii din Vendeea au încercat să cucerească avanpostul republican apărat de numai 4000 de oameni. Zidurile medievale au rezistat cu succes unei artilerii mai avansate cu 200 de ani. Castelul a fost sever avariat în 1943, când a explodat depozitul de muniţii creat aici de armata germană. Apoi a fost aproape distrus de un incendiu accidental în 2009. Noi l-am văzut numai pe afară din lipsă de timp.
Catedrala din Angers are hramul Sf. Mauriciu şi a fost ridicată, într-o primă fază, pe la sfârşitul sec. 4. Patronul era comandantul aşa-numitei "legiuni tebane", o unitate romană cantonată la Teba (cea din Egipt, nu cea din Grecia), ai cărei militari s-au creştinat şi au fost toţi martirizaţi (prin sec. 3).
În sec. 11 a fost ridicată o nouă catedrală în stil romanic, care a fost consacrată în anul 1025. Şi care a ars după numai câţiva ani, în 1032. Lucrul a fost reluat de la Adam şi terminat către sfârşitul aceluiaşi veac. Pe la jumătatea celui următor, basilica a fost refăcută în conformitate cu noul hip - stilul gotic. Cele două turle au fost construite la jumătatea sec. 16, când şi catedrala a trecut prin lucrări de consolidare şi remodelare în stilul Renaşterii franceze.
Frâncii nu le prea aveau cu frescele (cel puţin prin partea de nord), dar erau maeştri în tapiserii.
Pictură pe lemn, artist anonim - sec. 15.
Şi mai erau maeştrii la ceva, la vitralii. O bună parte dintre ele sunt cele originale din sec. 13-14.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu