Biserica fortificată de la Vulcan

Vulcan este un sat situat la vreo 20 de kilometri de Braşov. A fost întemeiat de colonişti saşi pe la jumătatea sec. 13.

Prima biserică a fost construită în stil romanic, la scurtă vreme după întemeierea localităţii. Din acel edificiu au rămas doar o parte a fundaţiilor. Satul, împreună cu biserica, au fost jefuite şi distruse de tătari în 1421 şi iarăşi în 1432. Ca urmare s-a luat decizia fortificării noului lăcaş de cult. Din cauza lipsei fondurilor, fortificaţiile au fost terminate abia în 1521, sub forma unei singur zid de apărare, dotat cu mai multe turnuri. Tot atunci a fost gata şi biserica, ridicată în stil gotic.

Din păcate pentru localnici, zidurile nu s-au arătat la înălţimea misiunii lor. Biserica a fost cucerită şi deteriorată în 1529 de armata lui Petru Rareş şi în 1599 de cea a lui Mihai Viteazul. În 1611 principele transilvan Gabriel Bathory, aflat în conflict cu Universitatea saşilor (adunare ce reunea comunităţile săseşti şi le reprezenta interesele în Dietă) a decis să viziteze Ţara Bârsei. Cu o întreagă armată după el, bunînţeles. Între alte localităţi rase de pe faţa pământului s-a numărat şi Vulcan. Cum principele a decis să ofere saşilor o lecţie despre supunere, s-a făcut că nu vede faptele trupeţilor. Astfel, în afara celor cu mai multă minte, care se refugiaseră prin păduri, supravieţuitorii din Vulcan au putut fi număraţi pe degete şi de un ciung.

Refacerea fortificaţiilor şi a bisericii a demarat în 1632 şi s-a desfăşurat în ritm de melc. Clopotniţa a fost terminată abia în 1794.

După 1945 autorităţile comuniste au blocat poarta principală, construind acolo ceva clădiri administrative. În prezent accesul se face prin curtea casei parohiale. După ce am sunat la numărul afişat pe poartă, au apărut două fete, care ne-au deschis şi ne-au spus câteva cuvinte despre biserică.

Biserica şi zidurile se prezintă într-o formă destul de bună. Lucrări de refacere au avut loc după anul 2000, în general cu bani de la saşii din Germania. Statul ori autorităţile judeţene nu au oferit nimic, iar comunitatea săsească locală trece cu puţin peste 100 de suflete.

Ca şi în cazul altor biserici fortificate săseşti, pe partea interioară a zidurilor au fost construite spaţii de locuit şi cămări de provizii pentru locuitori, în caz de asediu. Cămările sunt folosite şi în prezent.

Am avut acces şi în clopotniţă.

Burano

Este o aşezare ce cuprinde patru insule apropiate, legate prin poduri. Este situată către zona de nord a lagunei veneţiene, la vreo 7 kilometri şi ceva mărunţiş distanţă de grupul principal de insule ce formează oraşul propriu-zis. La origini erau cinci insule, dar unul dintre canale a fost colmatat intenţionat şi transformat într-o piaţă şi un fel de bulevard.

Ca şi restul insulelor din lagună, Burano a început să fie populat prin sec. 5-6 d.Hr. Nu există surse care să descrie fenomenul, ori să explice numele. Sunt două tradiţii legate de ultima problemă: înfiinţarea aşezării de o presupusă familie Buriana, respectiv de către colonişti proveniţi de pe Buranello - o altă insulă a lagunei.

Burano nu s-a bucurat de autonomie sub guvernarea veneţiană şi nici nu a ieşit în evidenţă prin ceva, până prin sec. 16, când dantelele create aici au devenit ultimul hip în moda europeană. Această îndeletnicire a băştinaşilor (de ambe sexe, de altfel: când este prilej de câştig serios, nu prea mai ai timp de sexisme) a durat vreo 200 de ani. Ca şi în cazul sticlei de Murano, în sec. 18 manufacturile din Franţa şi Ţările de Jos (Belgia şi Olanda) le-au suflat frişca insularilor.

Azi Burano trăieşte din producerea zisei dantele şi din turism. Casele sale pictate pastel sunt extrem de pitoreşti şi formează unul din punctele de atracţie principală în Burano. Sistemul pictării locuinţelor datează din sec. 16-17. Dacă eşti posesorul uneia dintre puţinele case încă nepictate şi vrei să intri în rândul lumii, trebuie să faci o cerere oficială către autorităţile locale. Care, o dată cu eliberarea avizelor necesare, îţi vor indica şi ce vopsea poţi folosi - nu este după pofta şi fantezia ta.

P.S.: Afluxul mare de turişti a dus, evident, la creşterea substanţială a preţurilor.

Vedere din larg. Turla înclinată a bisericii Sf. Martin.

Biserica Sf. Martin a fost construită în sec. 16, pe când prosperitatea era cuvântul de bază la Burano. Are la bază un plan renascentist, dar a suferit unele adăugiri de tip baroc, după 1650. Campanila a început să se încline aproape imediat după terminarea lucrărilor din cauza solului mlăştinos şi a ambiţiei localnicilor, care nu au fost de acord cu o construcţie ceva mai măruntă.

Murano

Este un grup de şapte insule separate prin canale, la nord de grupul principal de insule ce formează Veneţia. Insulele au început să fie populate de prin sec. 5-6 de refugiaţi din faţa diverselor invazii ale migratorilor, apoi din faţa pretenţiilor noii aristocraţii de tip protofeudal.

La început Murano a constituit o aşezare de sine stătoare (o comuna), cu o economie înfloritoare bazată pe pescuit, exploatarea sării şi comerţ. Începând din sec. 10-11, întreaga lagună a cedat în faţa expansiunii veneţiene. Murano nu a fost scutită şi a devenit teritoriu veneţian. Populaţia a început să se mute în insulele principale, iar autonomia s-a diminuat treptat. În sec. 13 Marele Consiliu local era desfiinţat, iar administraţia a fost încredinţată unui podesta, un magistrat numit de Senatul veneţian.

În 1291 meşterii sticlari au fost forţaţi să se mute în Murano, cuptoarele lor constituind un permanent pericol de incendiu pentru Veneţia. Sticla veneţiană era de o calitate net superioară oricăror produse similare europene. Iar o oglindă de Murano, frumos împodobită, putea costa greutatea ei în argint.  De asemenea, la mare preţ era sticla colorată. Cât despre candelabrele de Murano, erau accesibile doar caselor regale, marilor nobili şi bancherilor putred de bogaţi. O legendă spune că, pentru a demonstra bogăţia şi puterea Serenissimei, ambasadorul veneţian la Madrid a dat o serată, în timpul căreia, candelabrul de Murano din marea sală de bal a căzut "din greşeală" şi s-a făcut ţăndări. Incident tratat de ambasador cu un căscat plictisit în faţa ochilor ieşiţi din orbite ai granzilor spanioli - costa cât un domeniu cu castel cu tot. Aceeaşi nobili spanioli, altfel ţâfnoşi şi mândri peste poate, nu s-au sfiit să se arunce în patru labe, când li s-a dat permisiunea să adune cioburile.

Izolarea celor şapte insule faţă de oraşul propriu-zis a fost un alt argument al mutării manufacturilor de sticlărie aici - aşa era bine păzit secretul de fabricaţie. Meşterii ce îl cunoşteau nu puteau părăsi Murano, sub pedeapsa cu moarte. Sigur, de-a lungul timpului, au fost mai multe tentative de evadare, având ca rezultat o serie de meşteri, de care nu a mai auzit nimeni vreodată. În schimb au obţinut o serie de privilegii nevisate la vremea respectivă de oamenii de rând. Puteau purta sabie (drept specific numai aristocraţiei), erau scutiţi de impozite, primeau imunitate în faţa justiţiei criminale, iar fetele lor erau curtate de cele mai influente familii veneţiene (băieţii de regulă urmau meseria tatălui).

În sec. 18 Murano pierde monopolul sticlei de înaltă calitate în faţa artizanilor olandezi şi francezi. Chiar şi aşa producţia nu a scăzut prea mult, continuând să aducă venituri însemnate bugetului lagunar.

În prezent Murano continuă să trăiască din fabricarea sticlei, aici existând mai mult de 250 de fabrici şi ateliere mai mici. Unele au o istorie de peste 500 de ani şi se numără printre cei mai reputaţi producători din lume. Pentru a proteja tradiţia locală în faţa chinezismelor, fiecare produs autentic de Murano are ştanţată o marcă de manufactură şi ar trebui să vină însoţit de un certificat de calitate. În plus diferă şi preţurile. Ce poţi să cumperi în Piaţa San Marco cu 1 euro, în Murano costă minim 4.

Alte venituri consistente sunt aduse, evident, de turişti. Vreau să spun că unele dintre magazinele de sticlărie sunt tratate de proprietar şi ca galerii de artă. Drept care plăteşti ca să intri şi să te holbezi. Cam 2 euro. Odată cu afluxul de turişti au crescut şi preţurile. Aşa că poţi avea surpriza neplăcută ca o pizza şi o bere să coste mai mult decât la Veneţia.

Biserica Sf. Petru Martirul a fost ridicată în 1348, ca centru al unei mânăstiri dominicane. În 1474 un incendiu a distrus-o până la temelii. A fost reconstruită în 1511 în stil renascentist. În 1806 autorităţile franceze de ocupaţie au desfiinţat mânăstirea. Lăcaşul a fost resfinţit în 1813, când a devenit o biserică parohială. În interior se găsesc picturi realizate de Giovanni Bellini, Veronese, Palma cel Tânăr şi Tintoretto.

Biserica Sfinţii Maria şi Donato este una dintre cele mai vechi din lagună. Un prim edificiu a fost ridicat în sec. 7, apoi a fost refăcut în sec. 9 şi iarăşi în anul 1040. Forma actuală a bisericii datează de pe la jumătatea sec. 12. Tot cam pe atunci pardoseala a fost acoperită cu un mozaic multicolor realizat de meşteri bizantini.