cautatorul: februarie 2010

duminică, 28 februarie 2010

Tradiţii I. Mărţişoarele în capitalism.

Dăruitul de mărţişoare e un obicei, care vine din străfundurile istoriei şi înţelepciunii acestui minunat popor, din care facem parte, eu şi tu. Zilioane de specialişti în tradiţii, folclor şi etnografie au produs tone de literatură, care nu au adus prea multe lămuriri. În plus, sunt şi cam plictisitoare. Pe cât se pare, e un obicei legat de venirea primăverii şi înnoirea anului, dar şi de Dragobete. Roşu, zic specialiştii, ar semnifica fertilitatea, vigoarea, pe când albul - evident - este simbolul purităţii. Şi cine suntem noi să-i contrazicem? Ştim doar că se practică la 1 martie, că flăcăii obişnuiau să-l ofere, fiecare acelei fete, pe care o plăcea el (sunt unele zone ale gurii de rai, unde fenomenul se manifestă viţăvercea, în sensul că fetele sunt cele care oferă).
Deci, în trecutele timpuri, când viaţa era mai simplă, fără stres şi în armonie cu natura (dar şi fără apă curentă, electricitate, medicamente, etc) fiecare flăcău neînsurat (sau fată nemăritată) dăruia câte UN SINGUR mărţişor cuiva, despre care credea, în mod naiv, c-o să-l (s-o) iubească, până la sfârşitul timpului.
Această specie a fleţilor, care caută disperaţi pe cineva, care să le calce în picioare visele lor cretinuţe despre fericire, nu a intrat în extincţie, precum dinozaurii. Ba chiar a prosperat. S-a schimbat însă tipul de societate. Capitalismul ne-o fi adus apă curentă, electricitate, medicamente, dar şi goana după profit. Ce mare câştig, dacă tu cumperi un mărţişor pentru iubită? Ca să nu mai vorbim că sunt şi oameni mai deştepţi, care se feresc să deţină aşa ceva.Ce-i drept, sunt alţii şi mai deştepţi, care au mai multe, deci situaţia pare a se echilibra. Dar tot nu se câştigă prea mult. Drept urmare, am fost educaţi că trebuie să oferim mărţişoare tuturor femeilor, care înseamnă ceva pentru noi: mame, bunici, surori, mătuşi, fiice, după caz. Apoi, s-a adăugat o nouă categorie, prietenele (în sens de amice, nu de iubite). Şi că şi femeile îşi pot oferi reciproc. Până aici observăm deja că semnificaţia originară a tradiţiei s-a pierdut invers proporţional cu câştigurile comercianţilor. Iar capitalismul a mers mai departe. Poate ai un loc de muncă plin de prezenţe feminine. Trebuie să le dai şi lor. Inclusiv celor care îţi displac, altfel eşti etichetat drept nesimţit. Şi Everestul se va fi erodat cu mult înainte ca o femeie să fi uitat un asemenea afront.
Începutul lui martie (că mai e şi 8, nu era de ajuns o singură zi) e o perioadă costisitoare pentru un bărbat. Şi foarte stresantă. Să oferi un mărţişor nu e de ajuns să te facă scăpat. Nici vorbă. Fiecare femeie va observa cu ochi deosebit de critic toată afacerea şi să te ferească Ăl de Sus să ajungă la părerea că mărţişorul ei nu e chiar frumos. Sau, incomparabil mai rău, că este mai urât decât al alteia (eventual, decât al Aceleia, ştii tu care, nu are rost să negi). Să vezi atunci bosumflări şi bârfe.
Şi eu? Ei bine, am cumpărat o roabă de mărţişoare. Nu din cele de duzină, deci s-a lăsat cu oftat în buzunare. Dar am femei în familie şi prietene apropiate, cărora le voi oferi cu drag. Şi voi oferi multor colege, din obligaţie, ca să pot oferi câtorva, din plăcere. Căci tradiţiile trebuie să se adapteze şi ele societăţii de consum, chiar dacă rămân doar nişte forme fără fond.

marți, 23 februarie 2010

Despre fidelitate

Trebuie să încep prin a mărturisi că am previzionat cu delicii reacţiile adverse, pe care le va stârni acest articol.
Acum, ce înseamnă să fii fidel? Sunt tot felul de fidelităţi. Poţi să fii fidel unui local, unui tip de îngheţată, unei staţiuni la mare, etc. În sensul de a le consuma / frecventa / etc în mod constant, în defavoarea altora. Eventual chiar dacă, în timp, savoarea lor începe să decadă. Marinşii yankei au ca deviză "Semper fi!". Animalele pot fi şi ele fidele. Despre câini se spune (greşit, de altfel, credeţi-mă. ei sunt mai deştepţi decât noi în privinţa asta) că ling mâna, care-i loveşte. Am o amică, care face pe dracu-n patru să ia o anumită marcă de nisip pentru pisici, altfel mâţa ei preferă să pleznească decât să-şi ridice coada pe un produs sub demnitatea sa.
Dar... Când vorbim despre fidelitate, automat ne gândim toţi la chestiile legate de cuplu şi amor. Şi, ca să fiu mai exact, ne gândim într-un mod foarte greşit. Ceea ce ne apare în minte este doar o imagine artificială, subprodus al Hollywood-ului şi gen. Mai bine citiţi ceva poezie, o să vedeţi că majoritatea poeţilor spun foarte clar cum se termină o astfel de poveste. Cum? Rău. De ce? Din cauza fidelităţii.
Din acest pdv, populaţia planetei este împărţită în două. Mai întâi sunt visătorii, îndrăgostiţii prin excelenţă, fideli şi gata de sacrificiu. Nefericiţii! Din păcate pentru ei, nu formează mai mult de o treime - şi aici mă tem că am exagerat. În plus. De aia şansa de a întâlni unul ca ei e foarte redusă. Mai degrabă vor da peste careva din a doua categorie: curve nenorocite, respectiv porci odioşi Prin curve şi porci nu mă refer la cei care-şi asumă faptele. Aceştia sunt vizibili, dacă ai minte, te poţi feri de ei. Eu am, evident, un cui împotriva celor, care se dau mieluşei înveliţi în blană cenuşie. Ei nu iubesc (deşi, aşa, pe termen scurt, parcă-parcă experimentează un fel de surogat), înşeală, mint, profită, exploatează, etc, dar numai după ce îţi promit paradisul. Evident, nu ştiu ce e aia fidelitate. Egoişti, trec mai departe fără prea mari griji.
Aţi ajuns până aici şi aveţi impresia că, fiind din prima categorie, totul e rozaliu, iar eu sunt pe lângă drum? Hai, nu zău! Nu mă înnebuni! Deci tu nu ţi-ai furat-o niciodată. Sigur? Dacă da, ai trei posibilităţi: Faci parte dintr-o categorie foarte rară statistic; nu s-a întâmplat încă, mai dă-i timp; nu ai aflat încă. Sau poate doar crezi că eşti din prima categorie. Mai gândeşte-te.
Dacă nu ai chemarea suferinţei, nu te lega de nimeni şi nimic. Bucură-te de tot ce se poate, fără să faci promisiuni şi jurăminte eterne, apoi pleacă. Înainte să se strice treaba. Inima e doar un muşchi mare şi prost. Ar fi cazul să te iei după creier. Dacă vrei să fii fidel, fii fidel ţie. Dacă te râcâie nevoia presantă de a fi fidel şi altora, nu uita că ai părinţi, fraţi şi, la rigoare, prieteni. Tot restul nu merită decât o prezumţie de vinovăţie: vinovat până la proba contrarie, suspect întotdeauna.
Cam atât cu teoria. Nasol că practica ne (şi mă) omoară.
Acum, aştept ca, într-o manieră ordonată, să vă repeziţi şi să mă tocaţi cât mai mărunt.

luni, 15 februarie 2010

Jurnal de călătorie

Capitolul 4. Să ne închinăm la Înalta Poartă.

Prin septembrie 2009, fu rândul Turciei să fie călcată în picioare (respectiv sub roţi, că am mers cu maşinile). Nu am văzut decât partea europeană cu două oraşe: Adrianopol în trecere şi Constantinopol (sau, pre limba închinătorilor lui Allah, Edirne şi Istanbul) dar a fost suficient pentru ca să devenim depresivi. Nu ştiu dacă restul ţării arată la fel, dar ce am văzut nu vom atinge noi ca grad de civilizaţie nici în 50 de ani. Necum să ne mai comparăm cu ceva UE. Totul era curat, nimic în ruine (în afară de chestiile istorice, sigur), nimeni nu şi-a bătut joc de moştenirea culturală şi istorică, autostrăzi pe 6 benzi şi şosele ca-n palmă, politeţe şi voie bună. Constantinopolul este un oraş imens. Cred că am mers cam o oră pe autostrada, care îl taie în două, înainte de a ajunge în oraşul vechi. Cazarea a fost la un hostel situat în districtul turistic, de la care, în câteva minute pe jos, ajungeai la palatul sultanal, la Sfânta Sofia, la Moscheea Albastră şi la zidul oraşului basileilor, dar şi în alte câteva puncte de interes turistic. Camera de 6, cu baie şi mic dejun inclus, ne-a dus la vreo 11 euro de căciulă per noapte. Oraşul este foarte curat. Nu am văzut ceva gunoaie decât seara, prin locuri mai dosnice, în afara rutelor turistice. Toalete publice peste tot locul, în special la moscheei, dar nu numai; acces gratis sau cu plată, dar nu mai mult de o liră turcească, adică jumătate de euro. Verdeaţă, aer curat, parcuri puse la punct, civilizaţie, ce mai. Nu tu cerşetori, nu tu câini vagabonzi. În schimb, pisici. O groază de pisici peste tot locul. Dar nu din cele vagaboande, zdrenţuite. Grase, frumoase, bine întreţinute. Am înţeles că sunt îngrijite pe spezele moscheeilor şi al municipalităţii. Transportul în comun este extrem de curat şi civilizat. Costă o liră jumate călătoria, indiferent de mijloc: tramvai, autobuz, metrou, ferryboat peste Bosfor (dacă tot ajungi până aici, e păcat să nu pui piciorul şi în Asia niţel). Nu au bilete, ci fise cum aveam noi pe vremuri la metrou. Nici controlori, ci bodyguarzi în staţii. Oricum, nimeni nu încerca să şunteze sistemul. Chestie: deasupra oraşului vezi zeci de catarge imense cu drapelul naţional şi prin toate colţurile sunt afişate citate din alde Kemal Paşa, zis şi Ataturk ("părintele turcilor"), fondatorul statului turc laic şi modern, pentru care purtătorii de fes (da, încă mai poartă) au un respect fanatic. Apropos de curăţenie, noaptea am văzut zeci de bărci şi şalupe cu motor, care păreau că pescuiesc cu nişte plase. Asta şi făceau. La lumina reflectoarelor pescuiau gunoaiele din Bosfor. Dâmboviţa noastră..., dar să lăsăm. Oamenii sunt civilizaţi, politicoşi şi, când te aud vorbind româneşte, inevitabil te acostează cu fraza: "Rumânia? Hagi!" Ştiu cum să-ţi vândă marfa şi să te facă să nu-ţi pară rău după bani. De exemplu, la localuri te atrag cu ceai şi antreuri gratis, apoi te tratează ca pe rude. Într-un loc, pentru că cele 6 lire li s-a părut un bacşiş (culmea, cuvânt turcesc, dar ei nu-l prea practică) mare, au insistat să ne aşezăm la loc şi să mai servim un ceai cu nişte fursecuri. Apropos, la ei ceai înseamnă CEAI. Verde, negru, dar din planta numită ceai. Cred că am văzut undeva şi de mentă. În niciun caz din fructe de pădure sau alte idioţenii snoabe ca pe la noi. Nu prea vezi ciocolată. Evident, nici porc sau alcooale. Decât în localurile din districtul turistic, unde sunt scumpe (un pahar de bere Efes - 3/4 euro). La data respectivă erau destul de turtiţi pentru că, de puţină vreme, se interzisese fumatul în spaţii publice, iar vorba aia cu fumezi ca un turc este chiar adevărată. Dulciuri tradiţionale, orientale, geniale la gust, găseşti. Cofetării europene, ciuciu. Pofta-n cui de savarine, amandine şi compania. De mâncat, e mai bine să practici în afara districtului turistic. Pe străduţe laterale găseşti mici localuri, unde mănâncă turcul de rând. Mâncarea e foarte bună, servirea ireproşabilă, porţii medii, preţuri mici. Patronul, când va afla că sunteţi străin, va superviza personal servirea şi vă va vorbi despre câte-n lună şi-n stele. În general, vă va arăta că sunteţi cei mai importanţi oaspeţi, care i-au călcat vreodată pragul. Atenţie mare. Cum italienii nu ştiu să facă pizza sau spaghetti, turcii sunt nişte verze totale la shaorma şi kebap. Preţurile prin oraş sunt destul de mici şi negociabile. Se poate negocia cam orice. Excepţie face (spre marea noastră dezamăgire) tocmai bazarul, unde, după ce că preţurile sunt mai mari simţitor faţă de cele practicate în stradă pentru aceleaşi obiecte, nici nu sunt negociabile. Asta se datorează turiştilor occidentali tembeli, care n-au auzit de obiceiul oriental al negocierii şi dau cât li se cere. De asemenea, Topkapî, palatul sultanal, ni s-a părut cam mult la 10 euro. Şi asta fără harem pentru care se cereau alţi 5 euro. La urma urmei, nici nu este vreun palat mai răsărit, ci o construcţie modestă, cu un singur nivel înconjurată de un parc frumos, în care se mai aflau tot felul de chioşcuri şi pavilioane. Constantinopolul e plin de locuri de văzut. Se găsesc în orice ghid al oraşului. În afară de cele istorice, de bifat plimbarea cu vaporul pe Bosfor şi Marmara, lenevitul pe iarbă în campusul universitar, precum şi o plimbare pe Istiklal Caddesi, strada principală din vechiul cartier genovez Pera. Are vreo 2 kilometri şi se spune că, în week end, este străbătută de două milioane de oameni, fiind locul de întâlnire al tuturor turcaleţilor din regiune. Moscheeile sunt deosebite. Răcoroase, cu covore groase, în care se îngroapă piciorul, îţi dau un sentiment de linişte şi pace. Sentiment, care poate fi şi greşit, altfel nu ar avea fiecare poliţaiul ei. Evident, nu se intră încălţat. Evident, sunt bine organizaţi şi au locuri speciale şi pungi pentru încălţări, precum şi batice sau alte acoperitoare de cap pentru femei. Am participat la mai multe servicii religioase (da, dacă ceri, ţi se dă voie să asişti discret dintr-un colţ, fără să faci zgomot sau să înregistrezi video şi / sau sonor). Sunt scurte, maxim 25 de minute, şi este interesant cum se roagă unul lângă altul omul de afaceri la costum armani, muncitorul în salopetă şi hippiotul plin de cercei şi cu jeanşii rupţi. Şi că veni vorba de moscheei, mama lor rămâne tot Sfânta Sofia, fostă biserică bizantină, ridicată de Justinian I prin sec. VI, transformată de Mehmet II (da, ăla cu Ştefan, Iancu şi Vlad) în moscheeie, acum fiind muzeu. Are 1400 de ani, dar osmanlâii nu au fost în stare să facă una mai mare sau mai frumoasă. O ultimă chestie: în Turcia, ca şi în Bulgaria, sâmbătă se face şcoală. Gata, ştiu, am scris mult. Dar nu am acoperit decât o părticică din ce ar fi de spus. Hai, acum, nişte poze.