cautatorul: Jurnal de călătorie

Capitolul 4. Să ne închinăm la Înalta Poartă.

Prin septembrie 2009, fu rândul Turciei să fie călcată în picioare (respectiv sub roţi, că am mers cu maşinile). Nu am văzut decât partea europeană cu două oraşe: Adrianopol în trecere şi Constantinopol (sau, pre limba închinătorilor lui Allah, Edirne şi Istanbul) dar a fost suficient pentru ca să devenim depresivi. Nu ştiu dacă restul ţării arată la fel, dar ce am văzut nu vom atinge noi ca grad de civilizaţie nici în 50 de ani. Necum să ne mai comparăm cu ceva UE. Totul era curat, nimic în ruine (în afară de chestiile istorice, sigur), nimeni nu şi-a bătut joc de moştenirea culturală şi istorică, autostrăzi pe 6 benzi şi şosele ca-n palmă, politeţe şi voie bună. Constantinopolul este un oraş imens. Cred că am mers cam o oră pe autostrada, care îl taie în două, înainte de a ajunge în oraşul vechi. Cazarea a fost la un hostel situat în districtul turistic, de la care, în câteva minute pe jos, ajungeai la palatul sultanal, la Sfânta Sofia, la Moscheea Albastră şi la zidul oraşului basileilor, dar şi în alte câteva puncte de interes turistic. Camera de 6, cu baie şi mic dejun inclus, ne-a dus la vreo 11 euro de căciulă per noapte. Oraşul este foarte curat. Nu am văzut ceva gunoaie decât seara, prin locuri mai dosnice, în afara rutelor turistice. Toalete publice peste tot locul, în special la moscheei, dar nu numai; acces gratis sau cu plată, dar nu mai mult de o liră turcească, adică jumătate de euro. Verdeaţă, aer curat, parcuri puse la punct, civilizaţie, ce mai. Nu tu cerşetori, nu tu câini vagabonzi. În schimb, pisici. O groază de pisici peste tot locul. Dar nu din cele vagaboande, zdrenţuite. Grase, frumoase, bine întreţinute. Am înţeles că sunt îngrijite pe spezele moscheeilor şi al municipalităţii. Transportul în comun este extrem de curat şi civilizat. Costă o liră jumate călătoria, indiferent de mijloc: tramvai, autobuz, metrou, ferryboat peste Bosfor (dacă tot ajungi până aici, e păcat să nu pui piciorul şi în Asia niţel). Nu au bilete, ci fise cum aveam noi pe vremuri la metrou. Nici controlori, ci bodyguarzi în staţii. Oricum, nimeni nu încerca să şunteze sistemul. Chestie: deasupra oraşului vezi zeci de catarge imense cu drapelul naţional şi prin toate colţurile sunt afişate citate din alde Kemal Paşa, zis şi Ataturk ("părintele turcilor"), fondatorul statului turc laic şi modern, pentru care purtătorii de fes (da, încă mai poartă) au un respect fanatic. Apropos de curăţenie, noaptea am văzut zeci de bărci şi şalupe cu motor, care păreau că pescuiesc cu nişte plase. Asta şi făceau. La lumina reflectoarelor pescuiau gunoaiele din Bosfor. Dâmboviţa noastră..., dar să lăsăm. Oamenii sunt civilizaţi, politicoşi şi, când te aud vorbind româneşte, inevitabil te acostează cu fraza: "Rumânia? Hagi!" Ştiu cum să-ţi vândă marfa şi să te facă să nu-ţi pară rău după bani. De exemplu, la localuri te atrag cu ceai şi antreuri gratis, apoi te tratează ca pe rude. Într-un loc, pentru că cele 6 lire li s-a părut un bacşiş (culmea, cuvânt turcesc, dar ei nu-l prea practică) mare, au insistat să ne aşezăm la loc şi să mai servim un ceai cu nişte fursecuri. Apropos, la ei ceai înseamnă CEAI. Verde, negru, dar din planta numită ceai. Cred că am văzut undeva şi de mentă. În niciun caz din fructe de pădure sau alte idioţenii snoabe ca pe la noi. Nu prea vezi ciocolată. Evident, nici porc sau alcooale. Decât în localurile din districtul turistic, unde sunt scumpe (un pahar de bere Efes - 3/4 euro). La data respectivă erau destul de turtiţi pentru că, de puţină vreme, se interzisese fumatul în spaţii publice, iar vorba aia cu fumezi ca un turc este chiar adevărată. Dulciuri tradiţionale, orientale, geniale la gust, găseşti. Cofetării europene, ciuciu. Pofta-n cui de savarine, amandine şi compania. De mâncat, e mai bine să practici în afara districtului turistic. Pe străduţe laterale găseşti mici localuri, unde mănâncă turcul de rând. Mâncarea e foarte bună, servirea ireproşabilă, porţii medii, preţuri mici. Patronul, când va afla că sunteţi străin, va superviza personal servirea şi vă va vorbi despre câte-n lună şi-n stele. În general, vă va arăta că sunteţi cei mai importanţi oaspeţi, care i-au călcat vreodată pragul. Atenţie mare. Cum italienii nu ştiu să facă pizza sau spaghetti, turcii sunt nişte verze totale la shaorma şi kebap. Preţurile prin oraş sunt destul de mici şi negociabile. Se poate negocia cam orice. Excepţie face (spre marea noastră dezamăgire) tocmai bazarul, unde, după ce că preţurile sunt mai mari simţitor faţă de cele practicate în stradă pentru aceleaşi obiecte, nici nu sunt negociabile. Asta se datorează turiştilor occidentali tembeli, care n-au auzit de obiceiul oriental al negocierii şi dau cât li se cere. De asemenea, Topkapî, palatul sultanal, ni s-a părut cam mult la 10 euro. Şi asta fără harem pentru care se cereau alţi 5 euro. La urma urmei, nici nu este vreun palat mai răsărit, ci o construcţie modestă, cu un singur nivel înconjurată de un parc frumos, în care se mai aflau tot felul de chioşcuri şi pavilioane. Constantinopolul e plin de locuri de văzut. Se găsesc în orice ghid al oraşului. În afară de cele istorice, de bifat plimbarea cu vaporul pe Bosfor şi Marmara, lenevitul pe iarbă în campusul universitar, precum şi o plimbare pe Istiklal Caddesi, strada principală din vechiul cartier genovez Pera. Are vreo 2 kilometri şi se spune că, în week end, este străbătută de două milioane de oameni, fiind locul de întâlnire al tuturor turcaleţilor din regiune. Moscheeile sunt deosebite. Răcoroase, cu covore groase, în care se îngroapă piciorul, îţi dau un sentiment de linişte şi pace. Sentiment, care poate fi şi greşit, altfel nu ar avea fiecare poliţaiul ei. Evident, nu se intră încălţat. Evident, sunt bine organizaţi şi au locuri speciale şi pungi pentru încălţări, precum şi batice sau alte acoperitoare de cap pentru femei. Am participat la mai multe servicii religioase (da, dacă ceri, ţi se dă voie să asişti discret dintr-un colţ, fără să faci zgomot sau să înregistrezi video şi / sau sonor). Sunt scurte, maxim 25 de minute, şi este interesant cum se roagă unul lângă altul omul de afaceri la costum armani, muncitorul în salopetă şi hippiotul plin de cercei şi cu jeanşii rupţi. Şi că veni vorba de moscheei, mama lor rămâne tot Sfânta Sofia, fostă biserică bizantină, ridicată de Justinian I prin sec. VI, transformată de Mehmet II (da, ăla cu Ştefan, Iancu şi Vlad) în moscheeie, acum fiind muzeu. Are 1400 de ani, dar osmanlâii nu au fost în stare să facă una mai mare sau mai frumoasă. O ultimă chestie: în Turcia, ca şi în Bulgaria, sâmbătă se face şcoală. Gata, ştiu, am scris mult. Dar nu am acoperit decât o părticică din ce ar fi de spus. Hai, acum, nişte poze.