România nostră cea de toate zilele e o ţară mică spre medie, lovită, destul de des, de către istorie. Dar, tot destul de des, istoria ne-a oferit varii oportunităţi de a ne face vizibili, de a ne atinge scopuri, de a obţine avantaje. Când am avut o clasă politică de elită, am reuşit să manevrăm. Gen 1859, 1866, 1877, 1918. Date destul de îndepărtate, din nefericire. Alte ori, am rămas cu buzele umflate şi am apelat la unul din sporturile naţionale de mare succes, aruncatul cu vina pe manevrele ostile ale unei / unor forţe străine. Aici cel mai aproape şi cel mai trist exemplu ţine de cam tot ce s-a întâmplat în primul deceniu post 1989.
Acum s-a ivit o nouă uriaşă oportunitate. Unchiul Sam ne vrea sub scut. De, mă, sub scutul antirachetă. Mai exact, ne-a cerut oficial să luăm parte la dezvoltarea proiectului şi să acceptăm amplasarea de rachete interceptoare pe minunata gură de rai. Sigur, ştim cu toţii, o mare putere nu are prieteni, are doar interese. Americanii nu au strigat într-un glas că-i vor pe fraţii lor de geantă latino-saxonă. Nici vorbă. Fapt este că elementele scutului urmau să fie amplasate în Ungaria, Cehia şi Polonia. Parlamentele maghiar şi ceh au zis politicos nem, respectiv net. Cât despre leşi, chiar americanii au renunţat la idee, pentru a demonstra ruşilor că nu ei sunt cei vizaţi. Declarativ, scutul trebuie să protejeze de rachete lansate de forţe ostile (poate teroriste). Şi cum e vorba de America, alea nu pot fi decât ceva ţări sau grupări din zona Golfului, a Orientului Mijlociu, respectiv Apropiat. Ori, România este situată pe sau aproape de prezumtiva traiectorie a unor prezumtive rachete. La fel Bulgaria, Grecia şi Turcia, dar acestea sunt mai degrabă înclinate a zice "pas". Aşadar, strategia yankeilor se va axa tot mai mult pe Bucureşti.
Asta este o oportunitate uriaşă şi trebuie s-o apucăm cu toate mâinile posibile. Nu trebuie să privim îngoziţi la ruşi. Nu trebuie să ascultăm de tot felul de prooroci şi sibile de 2 bani, care predică apocalipsa. Sigur că ţarul Putin o să-şi flexeze niţel muşchii. O să se încrunte, o să ţipe, o să ameninţe. E obligat s-o facă. Ca să arate lumii că puterea Rusiei nu a dispărut şi că americanii nu pot face ce vor în ceea ce muscalii consideră grădina lor. Să arate lumii, dar mai ales rusului de rând, care e prea ocupat cu vodca pentru a şti cum e cu geopolitica asta. Evident că n-o să se repeadă să toarne rachete intercontinentale peste Dâmboviţa. Ce, nu mai avem nevoie de gaze de la ei? Ca să dau doar un exemplu.
Acum, România nu e în război nici cu Iranul, nici cu Siria. Iar alde Al-Qaida în niciun caz nu va da o cârcă de bani pe o rachetă, ca s-o verse într-o ţară, despre care occidentalul de rând a auzit vag că ar fi europeană (şi asta în cel mai bun caz). Teroriştii vor publicitate. Deci nu avem prea mare nevoie să intrăm sub poala scutului. Deci nu noi avem nevoie de americani, în problema asta. În schimb, ei au nevoie neapărată de noi. Aici este oportunitatea.
Să fii tratat oareşcum pe picior de egalitate cu "jandarmul mondial" este deja un semnal politic al naibii de puternic pe mapamond. Şi cu vaste posibile şi pozitive implicaţii economice. Însă nu e de ajuns. Trebuie să părăsim tradiţionala noastră căciuleală şi să nu mai mulţumim umili boierului că ne-a omenit. Ar trebui să emitem pretenţii, să cerem, să negociem. Ridicarea vizelor, de exemplu.
Ce zici, musiu Boc, te poţi ridica la înălţimea momentului?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu