Gibraltar

Este un pinten stâncos la capătul unei mici peninsule, în partea de sud-est a Spaniei. Nu este cel mai sudic punct al Peninsulei Iberice (Insula Tarifa are această onoare), totuşi a dat numele strâmtorii ce desparte Africa de Europa. Termenul de Gibraltar vine din arăbescul Jabal Tariq - "Muntele lui Tariq". Tariq ibn-Ziyad a fost generalul ce a condus invazia arabă în 711. Anterior, pe filieră greco-romană, strâmtoarea era numită Coloanele lui Hercule, stânca Gibraltarului fiind una din ele.

Gibraltarul a fost locul unde au trăit ultimii oameni de Neanderthal - verişorii noştri, carele au dispărut acum vreo 24.000 de ani. După ei, homo sapiens nu a părut interesat de versanţii cam abrupţi. De prin sec. 9 î.Cr., stânca este menţionată în inscripţiile feniciene. Grecii, cartaginezii, apoi romanii o descoperă şi ei, dar nu o folosesc, altfel decât prin ridicarea unui sanctuar dedicat cultului lui Herakles / Hercule.

Abia arabii observă importanţa strategică a muntelui ce străjuia Golful Algesiras, un foarte potrivit pentru adăpostirea unei flote. În 1160 ei întemeiază aici o aşezare permanentă, ridicând şi o mică fortificaţie în partea nordică a crestei. Aceasta s-a dovedit prea slabă, iar în 1309 Regatul castillian ocupă oraşul. Nici creştinii nu au acordat o prea mare importanţă organizării apărării. După 30 de ani, musulmanii reiau Gibraltarul şi, învăţând din propriile greşeli, au stupit în palme şi au pus mâna pe lopeţi şi târnăcoape. Şi au făcut-o atât de bine, încât abia în 1462 au reuşit spaniolii să recaptureze locul. Şi numai din cauza unor neînţelegeri interne în rândul apărătorilor.

În 1704, pe fondul unui război civil pentru tronul spaniol, englezii cuceresc peninsula definitiv. Şi a lor a rămas, deşi spaniolii (aliaţi cu francezii) asediază fortăreaţa de mai multe ori în sec. 18. Napoleon încearcă şi el s-o cucerească cu tot atât succes. Briţii s-au ţinut tare şi nu au renunţat la o excelentă poziţie strategică. La urma urmei, spre jumătate din traficul mondial de mărfuri trece prin strâmtoare.

În prezent, Gibraltarul nu mai are importanţa strategică anterioară. Anglia şi-a retras majoritatea unităţilor militare de aici şi a demantelat fortificaţiile. Cum cheltuielile militare britanice se găseau la baza economiei locale, au trebuit găsite noi surse. Transportul de mărfuri şi reparaţia navelor civile au adus mulţi bani la bugetul local. Deasemenea, cazinourile, băncile şi magazinele de tip outlet. Însă cea mai importantă sursă de venituri o constituie turismul. Gibraltarul reuşeşte să atragă peste 10 milioane de turişti anual, în condiţiile în care are o populaţie de niţel peste 30.000 de locuitori. Preţurile sunt mari. Şi că veni vorba, moneda oficială este lira gibraltariană (sau cum s-o traduce în română), calculată mereu la paritate cu cea sterlină. Dar nu o vezi prea des. De fapt, lira sterlină este cea mai prezentă. De asemenea, deşi nu are oficial putere de circulaţie, euro este acceptat mai peste tot.

Din punct de vedere politic, Gibraltarul este un Teritoriu Britanic de peste Mări şi se bucură de o largă autonomie internă, având un parlament şi o constituţie proprie. Pentru Londra a devenit, în ultima vreme, un pic de cartof fierbinte. Cum importanţa strategică a locului s-a evaporat, guvernul majestăţii sale ar dori să mai taie din cheltuielile de la buget şi să renunţe la Stâncă. Însă, conform Tratatului de Utrecht din 1713 (da, încă în uz în ceea ce priveşte statutul teritoriului), Gibraltarul nu are dreptul la independenţă. Dacă britişii se plictisesc de jucărea, tratatul spune clar că trebuie returnată Spaniei. Însă rezidenţii nu vor cu niciun chip să audă de aşa ceva. Chiar au organizat şi nişte referendumuri prin care şi-au exprimat refuzul. Aşa încât, problema nu este rezolvată şi fiecare cabinet englez amână rezolvarea.
Teritoriul Gibraltarului are ceva sub 7 kilometri pătraţi, din care stânca propriu-zisă ocupă niţel peste jumătate, înălţimea maximă fiind de 426 metri. Deşi, urcând-o per pedes la 30 de grade, n-ai zice. Drumeţia pe şosea durează spre 3 ore, dar o recomand. Nu numai pentru că telefericul este scump (21 de lire dus-întors), dar şi pentru peisaje, obiective şi faună.
Şoseaua este pe latura de vest. Pe cea de est a fost amenajat un traseu cu trepte, mai abrupt.

Ca să ajungi la stâncă, mai întâi traversezi pista aeroportului. Au zboruri suficient de rare, încât să nu-şi pună problema unui tunel. Pista este perpendiculară pe gâtul îngust al peninsulei şi a fost realizată prin aruncarea în mare a materialului excavat, când au săpat tunelurile armatei.

Vechile baterii de artilerie au devenit atracţii turistice.

Golful Algesiras.

Podul Windsor a fost construit în 2016.

În plan îndepărtat - Africa. În partea stângă se vede Ceuta, teritoriu spaniol în nordul Africii.

Ca să nu zici că nu ai fost atenţionat.

Macacii sunt principala atracţie a stâncii. Nu se ştie cum şi când au ajuns aici din Africa. De regulă se crede că arabii i-au adus, dar nu există şi dovezi pentru asta. La fel de bine puteau s-o facă cartaginezii.

Cică sunt singurele maimuţe sălbatice din Europa. Da, sigur, sălbatice. În sensul că nu stau în cuşti şi pot hoinări peste toată stânca. Altfel, în ciuda panourilor de mari dimensiuni care interzic, sub ameninţarea cu nişte amenzi măricele, hrănirea lor de către turişti, toată lumea o face. Ele ţi se încurcă printre picioare şi aşteaptă ceva. Iar garzii nu protestează, chiar dacă te văd. Până la urmă, maimuţele atrag turişti, turiştii umflă bugetul.

Iaca, sălbatice.

Zid ridicat în sec. 16 de Carol V, pentru a întări fortificaţiile Gibraltarului, la vremea aceea încercat de frecvente raiduri ale piraţilor berberi.

Poarta Reginei construită în 1575 de Filip II. Tunurile sunt o adăugire de sec. 19.

Moscheea Ibrahim al-Ibrahim a fost construită cu bani donaţi de regele Fahd al Arabiei Saudite şi a fost inaugurată în 1997. Se găseşte în Punctul Europa, cel mai sudic punct al Gibraltarului.

Cadiz

Este un oraş în zona de sud-vest a Spaniei, în capătul unei înguste peninsule. Este una dintre cele mai vechi aşezări cu locuire continuă din Europa. A fost înfiinţat prin sec. 12 î.Cr. de către fenicieni (populaţie de navigatori şi negustori din partea orientală a Mediteranei - actual în Siria şi Liban), care i-au zis Gadir. În sec. 3 î.Cr. oraşul a trecut în mâinile cartaginezilor. După ce aceştia din urmă au pierdut războaiele pentru supremaţie împotriva Romei (şi, o dată cu ele, statutul de mare putere), Hispania a intrat pe mâinile capabile (şi corupte) ale administraţiei romane. Oraşul a fost rebotezat Gades şi a cunoscut o rapidă înflorire, datorită portului său excepţional. Cezar a acordat locuitorilor dreptul de cetăţenie romană. Deşi aşezarea în sine nu avea o suprafaţă foarte mare, populaţia ei se număra între cele mai avute din imperiu.

Departe de orice frontieră, pe toată perioada romană, gaditanii (aşa le zic ceilalţi spanioli, după numele aşezării romane - Augusta Urbs Iulia Gaditana) au fost ocupaţi timp de patru secole să-şi umple cuferele şi să-i doară în cot de problemele altor provincii. Viaţa dulce a luat sfârşit în sec. 5, pe fondul prăbuşirii Imperiului Roman de Apus. Vizigoţii cuceresc oraşul în 410. În anul 551 este cucerit de bizantini, pentru a fi reintegrat în Regatul vizigot în 572. În 711 este unul dintre primele oraşe cucerite de mauri - care i-au zis Quadis. Evident, fiecare dintre asedii s-a soldat cu distrugeri şi cu un influx de capital pentru bresla groparilor.

Stăpânirea arabă a durat până în 1262, când Cadiz este cucerit de regele Alfonso de Castillia. Cum regatul castillian se găsea în plină Reconquistă, primii regi castilieni au investit puţin în dezvoltarea oraşului. Abia după începutul epocii marilor descoperiri geografice (Columb îşi alege Cadizul drept port de plecare în două din expediţiile sale), oraşul începe să cunoască o nouă epocă de dezvoltare. Însă, până către 1650, principalul port pentru "Flotele de Aur" din colonii a rămas Sevilla - oraş situat în amonte pe fluviul Guadalquivir şi, pe cale de consecinţă, mult mai uşor de apărat. Asta nu a scutit cetăţenii Cadizului săi să aibă parte de o serie de asedii (unele reuşite) din partea unor flote turco-berbere, iar mai târziu engleze.

Adevărata înflorire a oraşului începe din sec. 18, când devine singurul port de comerţ cu Americile şi una dintre cele mai importante şi mai cosmopolite metropole spaniole. Însă, în anii 1820, Spania îşi pierde coloniile sud-americane şi, o dată cu ele, principala sursă de venit a localnicilor.

Azi Cadizul este un oraş destul de mic (şi ca suprafaţă şi ca locuitori - niţel peste 120.000) a cărui economie se bazează pe transporturile navale şi turism.

Podul La Pepa (pe numele oficial Podul Constituţia din 1812) este unul dintre cele două poduri pe care se face accesul în oraş. A fost terminat în 2015 şi are peste 3 kilometri lugime.

Piaţa San Antonio.

Biserica San Antonio.

Multe din străzile din Cadiz au cam acelaşi aspect ca la jumătatea sec. 18.

Palatul "Maurilor" - sec. 19.

Arco de la Rosa este o poartă în zidul medieval al oraşului - numită aşa în onoarea căpitanului Gaspar de la Rosa, locuitor al Cadizului în sec. 18.

Casa Amiralului a fost construită în 1690 de don Diego de Barrios, amiral "Flotei de Aur" - cea care aducea în Spania aurul şi argintul coloniilor sud-americane.

Piaţa San Juan de Dios.

Primăria.

Biserica San Lorenzo a fost construită în 1772 în stil baroc târziu. Altarul principal, sculptat în lemn şi aurit, este considerat una dintre ultimele capodopere ale barocului spaniol.

Atlanticul la reflux.

Poarta de intrare pe digul ce duce către Castelul San Sebastian, o fortificaţie construită în 1706 pe ceea ce era atunci o insulă.

Catedrala Santa Cruz a fost construită între 1722-1838 cu fonduri provenite din comerţul cu Americile. Din cauza perioadei mari de construcţie, o dată cu schimbarea gusturilor societăţii, s-au adus modificări proiectului original. Început în stil baroc andalus, edificiul conţine elemente rococo şi a fost finalizat în stil neoclasic. Accesul se face contra unui bilet de 8 euro ce oferă acces şi într-una din turle pentru o panoramă asupra oraşului.

Cripta catedralei.