Pisa (I)

Este un oraş toscan situat pe cursul inferior al râului Arno, aproape de vărsarea acestuia în mare. Este a doua metropolă a Toscanei, după populaţie, având peste 90.000 de locuitori. Toată lumea a auzit de Pisa datorită celebrului turn înclinat, dar, deşi complexul catedralei este de departe cel mai important monument al urbei, se mai găsesc aici şi alte motive de mândrie pentru localnici. Cine ştie, de exemplu, că universitatea locală a fost întemeiată în 1343?

Pisa a fost întemeiată de etrusci, o populaţie neitalică stabilită în actuala Toscană, prin sec. 6-5 î.Hr. În 180 î.Hr. a fost cucerită de romani, în urma unui dintre numeroasele războaie dintre lupani şi etrusci. La vremea aceea Pisa era deja un oraş întins şi prosper, o putere maritimă majoră. Ca urmare, romanii şi-au dat silinţa să provoace cât mai puţine distrugeri. Ulterior au numit cetatea Portus Pisanus (Pisa este clar un nume ce vine tocmai din epoca etruscă, dar nimeni nu ştie de unde ar fi putut deriva) şi au ridicat o puternică bază navală.

În perioada romană Pisa a continuat să se dezvolte graţie poziţiei sale strategice pentru comerţ, dar şi pentru apărare. Cândva situată pe malul mării, în sec. 1 î.Hr. oraşul era deja la vreo 4 km de ţărm din cauza aluviunilor aduse de Arno (azi distanţa faţă de mare s-a mărit la aproape 10 km), dar navele puteau ajunge în post navigând în sus pe râu. Râul şi canalele sale, permanent schimbătoare, înconjurau zidurile oraşului asigurându-i o poziţie inexpugnabilă.

La sfârşitul sec. 5, după prăbuşirea Imperiului Roman de Apus, Pisa a cunoscut doar un uşor declin. În secolul 7, deşi nominal sub suveranitate bizantină, pisanii au ştiut să-şi joace inteligent cărţile, păstrându-şi neutralitatea între cele 3 forţe din peninsulă - Bizanţul, papalitatea şi Regatul longobard, făcând afaceri bănoase cu toţi. În sec. 8, Pisa era cea mai mare putere comercială a Mediteranei occidentale, navele sale legau Toscana de Sardinia, Corsica, sudul Franţei şi Spania.

Când Charlemagne a alipit jumătatea de nord a Italiei la Regatul franc, această fructuoasă imparţialitate le-a cam ieşit pisanilor pe nas, frâncii fiind neplăcut impresionaţi de vânzările de arme către longobarzi. Astfel, când francii au stabilit în zonă un ducat, capitala acestuia a fost fixată la Lucca. Acest fapt nu a oprit Pisa din drumul său ascedent. Nici măcar cucerirea şi jefuirea oraşului de către legendarul rege viking Bjorn Coaste de Fier în anul 860 nu a însemnat decât un obstacol temporar.

La jumătatea sec. 10 Pisa era cel mai mare, bogat şi puternic oraş din Toscana. Flota sa i-a demonstrat Luccăi de ce este o bună idee să-i recunoască independenţa. De asemenea, puterea navală a pisanilor le-a permis să lupte cu succes împotriva maurilor. Nu numai că i-a alungat din teritoriile ocupate în Italia, dar a cucerit de la ei Sardinia şi Corsica, apoi a ocupat o serie de oraşe maure din nordul Africii. În pauzele trântelor cu sarazinii, pentru a nu-şi pierde mâna, Pisa s-a implicat în conflictele dintre papă, împăratul german şi bizantini, precum şi în păruieli victorioase cu cealaltă mare putere navală a Italiei vestice - Genova, care tocmai îşi începea traseul său istoric.

În sec. 11, Pisa devine o republică urbană condusă, după modelul roman, de doi consuli; un stat independent care domina bazinul occidental al Mediteranei şi juca de la egal la egal cu celelalte două mari republici maritime, Veneţia şi Genova. La sfârşitul secolului, papalitatea declanşează cruciadele. Pisa, ca şi rivalele ei de altfel, se grăbeşte să acorde ajutor cavalerilor creştini. La urma urmei, trupele sale purtau un război neîntrerupt cu musulmanii din Spania şi nordul Africii, în majoritatea cazurilor cu succese notabile (şi rentabile). Evident, fervoarea religioasă nu întuneca minţile cinstiţilor negustori pisani. Pe lângă a împlini voia Domnului, ei s-au dus în Ţara Sfântă şi pentru a-şi împlini cuferele. Ceea ce au şi făcut cu asupra de măsură, beneficiind de numeroase privilegii şi nepregetând să vândă păgânilor marfă interzisă, inclusiv arme.
La începutul anilor 1200 Pisa devenise o superputere europeană. Se amesteca în toate conflictele posibile (cu papa, cu împăratul german, cu Genova, cu oraşele toscane, Aragonul, ducatele din sudul Franţei, chiar şi cu Veneţia la un moment dat) în toate formele posibile: militar, politic, economic şi religios. La 1250 cam nimeni nu avea curajul să sufle în faţa ei. Din păcate, elita politică şi economică a Republicii pisane, orbită de neîntreruptele succese, cum s-a întâmplat de atâtea ori în istorie, a devenit prea arogantă pentru binele ei. Nu s-au gândit să-şi lase loc de "Bună ziua!" şi că, băgând băţul prin gard în atâtea curţi, riscă să-şi vadă vecinii aliaţi. Câtă vreme nu avusese mai mult de 2-3 inamici odată, trebile merseseră unse. Acum, însă, lucrurile au început să scârţâie. Adversarii s-au legat prin tratate, ori pur şi simplu au profitat să atace dintr-o parte, în momentul când armatele pisane erau ocupate în cealaltă.
În 1284 o flotă pisană superioară, dar condusă de un amiral încrezut şi incompetent, a fost spulberată de genovezi. A fost începutul sfârşitului. Treptat, teritoriile de peste ape sunt pierdute, iar în Toscana începe să se afirme tot mai mult puterea Florenţei. Lucrurile au fost înrăutăţite de colmatarea portului, pierderea a numeroşi clienţi internaţionali şi inexistenţa unor forme alternative de economie - comerţul era dominant, în timp ce meşteşugurile şi sistemul bancar erau mult subdimensionate. Marea ciumă din 1348 nu a ajutat nici ea şi, pentru a pune capac, în timp ce casa ardea, pisanii se împărţiseră în două tabere şi se păruiau cu sârg între dumnealor.
Un timp oraşul a reuşit cu greu să supravieţuiască mulţumită unor ultime resturi ale vechii ei bogăţii şi a puternicelor sale ziduri. Însă în 1406 Pisa era cucerită definitiv de Florenţa şi devenea o simplă colonie a acesteia.

Zidurile oraşului au fost ridicate în 1156.

Santa Maria della Spina este o bisericuţă construită pe la 1230 în stil gotic pisan. I se zice aşa pentru că în 1333 a fost adus aci un spin zis din coroana de spini a lui Iisus. Sculpturile sunt opera unor celebri artişti pisani din sec. 14, precum Andrea şi Giovanni Pisano.

Florenţa (9)

Galeria Uffizi este cel mai mare muzeu de artă din Florenţa şi, totodată, unul dintre cele mai mari muzee de artă din lume. De fapt, este de departe cel mai mare muzeu în ceea ce priveşte arta Renaşterii italiene din lume; ţinând cont că Renaşterea a luat naştere aici. Valoarea monetară a lucrărilor, atât cele expuse, cât şi cele din depozite (şi care le depăşesc simţitor ca număr pe primele) probabil întrece PIB-ul SUA pe un an. Şi mă refer la cele cărora li s-a putut atribui un preţ. Unele sunt pur şi simplu inestimabile.

Clădirea în formă de "U" lung a fost construită de Giorgio Vasari, arhitectul preferat al marelui duce Cosimo I de Medici. Edificiul urma să adăpostească birourile sau oficiile (uffizi în italiană) administraţiei Marelui Ducat al Toscanei, de unde şi numele. Trebuie spus că Vasari a fost printre primii arhitecţi care au inclus în clădirile lor holul din care se ajunge în celelalte încăperi, în locul tradiţionalelor clădiri-vagon.

Uffizi a devenit muzeu din 1765, după ce ultima reprezentantă a dinastiei, Anna Maria Luisa de Medici, a donat oraşului comorile de artă strânse de strămoşii ei.

Fecioara cu Pruncul pe tron, Cimabue (c. 1290-1300). Cimabue a fost primul mare pictor florentin. Se crede că a fost maestrul lui Giotto.

Fecioara cu Pruncul şi sfinţi, Giotto di Bondone (c. 1295-1300). Giotto a fost primul pictor care s-a rupt de tradiţia artistică bizantină, punând bazele apariţiei curentului renascentist. A fost cel mai mare pictor al sec. 14, mulţi alţii copiindu-i stilul.

Fecioara cu Pruncul pe tron (Madonna Rucellai), Duccio di Boninsegna (1285). Duccio a fost cel mai mare pictor sienez din sec. 13-14. A pus bazele şcolii de pictură gotică din Siena, caracterizată de sensibilitate, figuri graţioase cu ochi alungiţi şi culori extraordinare.

Bunavestire, Simone Martini (1333). Elev al lui Duccio, Simone Martini a fost o figură majoră a Şcolii sieneze. Operele sale au influenţat major dezvoltarea curentului Goticului târziu.

Fecioara cu Pruncul, Pietro Lorenzetti (c. 1340). De asemenea artist major din Siena.

Scene biblice şi sfinţi, Pietro Lorenzetti (c. 1335-1340).

Scene din viaţa Sf. Nicolae, Ambrogio Lorenzetti (c. 1327-1332). Fratele celui de sus, alt mare pictor sienez.

Poliptic cu sfinţi, Giovanni da Milano (c. 1360-1365). Născut la Milano, şi-a atins maturitatea artistică la Florenţa.

Fecioara cu Pruncul şi sfinţi, Bernardo Daddi (1335). Cel mai mare pictor florentin din generaţia sa, Bernardo Daddi s-a desprins de tradiţiile gotice, fiind un precursor al Renaşterii.

Încoronarea Fecioarei, Lorenzo Monaco (1416). Pictor sienez, activ la Florenţa, important reprezentant al curentului gotic.

Adoraţia magilor, Lorenzo Monaco (1420).

Fecioara cu Pruncul şi sfinţi, Agnolo Gaddi (c. 1375-1385). Pictor gotic din Florenţa.

Adoraţia magilor, Gentile da Fabriano (1423). Unul dintre ultimii mari maeştri ai goticului.

Fecioara cu Pruncul, Masaccio (c. 1426). Masaccio este considerat primul pictor adevărat al Renaşterii.

Adorarea Pruncului, Filippo Lippi (c. 1463). Filippo Lippi a fost unul dintre cei mai influenţi pictori ai Renaşterii florentine. El a introdus un stil propriu, caracterizat de figuri frumoase, deosebit de graţioase. Călugăr, a reuşit să sucească minţile unei tinere călugăriţe. Din fericire pentru noi, căci fiul său, Filippino a fost, la rândul său, un mare artist. Filippo a fost şi un bun profesor. Între elevii săi s-au numărat, Filippino Lippi şi Sandro Botticelli, care i-au dus stilul mai departe.

Adorarea Pruncului, Filippo Lippi (c. 1455).

Federico da Montefeltro, duce de Urbino şi soţia sa, Battista Sforza, Piero della Francesca (c. 1472-1475). Della Francesca a fost un mare pictor renascentist care şi-a dezvoltat un stil propriu. A excelat şi în geometrie, ale cărei principii le-a aplicat deseori în operele sale.

Bătălia de la San Romano, Paolo Ucello (c. 1430-1435). Ultimul mare pictor al curentului gotic.

Sfinţii Vincent, Iacob şi Eustaţiu, Antonio del Pollaiolo (c. 1466-1467). Del Pollaiolo a fost un pictor, sculptor, bijutier şi gravor florentin.

Adoraţia magilor, Sandro Botticelli (c. 1490-1500). Botticelli a fost unul dintre cei mai mari pictori ai Renaşterii florentine. La Uffizi există o cameră dedicată exclusiv lui. Din păcate, spre sfârşitul vieţii, a intrat sub influenţa lui Savonarola şi şi-a ars o parte a lucrărilor fără caracter religios.

Bunavestire, Sandro Botticelli (c. 1489-1490).

Fecioara în slavă, Sandro Botticelli (c. 1483). Se crede că pentru Fecioară a pozat Lucrezia Tornabuoni (soţia lui Piero de Medici), iar cei doi îngeri din stânga jos, care ţin cartea, ar fi fiii săi Giuliano şi Lorenzo Magnificul.

Naşterea lui Venus (c. 1484-1496) este una dintre cele mai celebre picturi din lume.

Primavera (c. 1478-1480) este o altă pictură a lui Botticelli cunoscută de toţi.

Adoraţia magilor, Ghirlandaio (1487).

Adoraţia păstorilor (Altarul Portinari), Hugo van der Goes (c. 1476-1478). Van der Goes a fost unul dintre cei mai talentaţi şi originali pictori ai Renaşterii flamande.

Portret de bărbat, Hans Memling (c. 1475-1480). Unul din maeştrii importanţi ai Renaşterii flamande.

Adam şi Eva, Lucas Cranach cel Bătrân (1528). Maestru al Renaşterii germane.

Fecioara cu Pruncul, Albrecht Durer (1526). Durer este considerat cel mai mare artist renascentist german.

Fecioara cu Pruncul, Matteo di Giovani (c. 1460-1470). Pictor renascentist din Siena.

Fecioara cu Pruncul, Jacopo Bellini (1450). Jacopo Bellini este unul dintre iniţiatorii curentului renascentist veneţian. A fost maestrul fiilor săi, Giovanni şi Gentile, precum şi al ginerelui său, Andrea Mantegna, toţi trei pictori renumiţi.

Jelirea lui Iisus, Giovanni Bellini (c. 1500-1506). Pictor renascentist veneţian.

Sf. Ieronim în deşert, Giovanni Bellini (c. 1480-1485).

Scene din viaţa lui Iisus, Andrea Mantegna (c. 1463-1464). Mantegna s-a numărat printre cei mai semnificativi pictori ai Renaşterii veneţiene.

Fecioara cu Pruncul şi sfinţi, Pietro di Niccolo Duia (c. 1510-1520). Pictor renascentist veneţian.

Fecioara cu Pruncul, Cima da Conegliano (1504). Pictor de mare valoare al Renaşterii veneţiene.

Portretul lui Evanghelista Scappi, Francesco Francia (1505). Pictor renascentist din Bologna.

Bunavestire, Melozzo da Forli (c. 1460-1465). Cel mai important membru al şcolii de pictură din Forli, din păcate s-au păstrat puţine lucrări ale sale.

Fecioara cu Pruncul şi îngeri, Cosimo Rosselli (c. 1468-1470). Pictor renascentist florentin.

Pieta, Pietro Vannucci, zis Il Perugino (1493). Născut în Umbria, şi-a atins maturitatea artistică la Florenţa, unde l-a avut maestru pe Verrocchio. Cel mai talentat ucenic al lui a fost Rafael.

Sf. Ieronim penitent, Fillippino Lippi (c. 1493-1495).

Adorarea Pruncului, Fillippino Lippi (c. 1478-1480).

Perseu eliberând-o pe Andromeda, Piero do Cosimo (c. 1510-1515). Pictor renascentist florentin specializat în lucrări cu subiecte mitologice.

Adorarea Pruncului, Lorenzo di Credi (c.1505). Elev al lui Verrocchio, a fost, de asemenea, un mare pictor florentin al Renaşterii.

Sfânta Familie, Luca Signorelli (c. 1485-1490). Pictor toscan născut la Cortona, a fost ucenicul lui Piero della Francesca.

Artă romană, sec. 2 d.Hr.

Sfânta Familie (Doni Tondo), Michelangelo (1507). Este singura pictură de mici dimensiuni a lui Michelangelo păstrată până în prezent.

Venus şi Adonis, Jacopo Robusti, zis Tintoretto (c. 1575-1585). Tintoretto a fost unul dintre cei mai mari maeştri ai manerismului veneţian.

Sfânta Familie, Agnolo di Cosimo, zis Bronzino (1540). Pictor manierist florentin, specializat în special în portrete de curte.

Portretul Biei de Medici, Bronzino (1542).

Madona cu Sticletele, Rafael Sanzio (c. 1505-1506).

Masacrul inocenţilor, Daniele da Volterra (1557). Pictor maniersit toscan, elev al lui Michelangelo.

Fecioara cu Pruncul, Perin del Vaga (c. 1535-1540). Pictor renascentist florentin, elev al lui Rafael.

Fecioara cu Pruncul şi sfinţi, Benvenuto Tisi, zis Garofalo (c. 1500). Membru al şcolii de pictură renascentistă din Ferrara.

Alegoria lui Hercule, Dosso Dossi (c. 1540-1542). Cel mai important membru al şcolii ferrareze.

Venus şi Adonis, Sebastiano del Piombo (1512). Pictor manierist veneţian activ în special la Roma.

Flora, Tizian Vecellio (1515). Tizian  a fost cel mai important artist veneţian din sec. 16 şi unul dintre cei mai mari pictori din istorie.

Venus din Urbino, Tizian (1538).

Botezul lui Iisus, Andrea del Verrocchio (c. 1470-1475). Important pictor renascentist florentin. Îngerul din stânga a fost pictat de Leonardo da Vinci, la vremea aceea elev al lui Verocchio.

Bunavestire, Leonardo da Vinci (c. 1472).

Venus, Annibale Carracci (1587). Originari din Bologna, fraţii Annibale şi Agostino, împreună cu vărul lor, Ludovico Carracci au fost printre cei mai importanţi iniţiatori ai curentului Baroc.

Adorarea Pruncului, Gerrit van Honthorst, zis Gherardo delle Notti (1619). Pictor baroc olandez, cunoscut pentru jocurile sale de lumini şi umbre.

Împăratul Carol V, Antoon van Dyck (c. 1621-1627). Unul dintre cei mai importanţi pictori baroci flamanzi (belgieni), activ de asemenea în Italia şi la Curtea regală engleză.

Iudita şi Holofern, Pieter Paul Rubens (c. 1626-1634). Cel mai mare artist al Barocului flamand şi unul dintre cei mai mari colorişti din istorie.

Portretul unui tânăr, Rembrandt van Rijn (1639). Rembrandt a fost cel mai mare pictor baroc olandez din sec. 17 ("Secolul de aur" olandez) şi unul dintre cei mai mari artişti ai istoriei artei. Constant este comparat cu şi considerat egalul lui Rubens (dar practicând un cu totul alt stil).