vineri, 26 martie 2010

Cine o fo' primul?

Din timp în timp, când e rost de ceva câştig electoral, politicianul cel român, respectiv ăl mai moghiorok, dau cu mucii naţionalismului în ciorba democraţiei gurii de plai. Şi nici unul, nici ălălalt nu este mai breaz din punctul ăsta de vedere. Doamne-feri, să creadă careva că sunt gata să dea neînţelegerile de-o parte. Pasă-mi-te, aşa ceva ar însemna pactizare cu inamicul. Iar ciobănaşul mioritic şi războinicul pusztei tare mândri sunt că politicienii lor se pun în slujba neamului. În loc să le dea câte un şut în dosurile alea de tute de 2 lei (2 forinţi, pentru cine preferă) şi să pună mâna să trăiască unul lângă altul, cum au făcut de 1000 de ani.
Istoric, treaba stă cam aşa. Începe cu Traian+Decebal=love. Şi din love a rezultat un copil cam debil, daco-romanii sau străromânii. De care, după ce că era aşa debil, au mai şi profitat de el tot felul de lifte migratoare, gen hunii, goţii, gepizii, slavii, avarii şi o sumedenie de alţii, chestie care ştiinţific se cheamă etnogeneza românească. Pe la 896, când etnogeneza aia nu era de tot gătată, deci ciobănaşul nostru nu era sigur cam ce naţie o să iasă, poposesc în Pannonia ceva călăreţi fino-ugrici conduşi de Arpad ur, veniţi tocma de pe la marginile Evropii, dinspre Munţii Urali mai exact. Ăştia erau mai şmecheri. Ştiau de atunci ce naţie or să iasă, fiind ei deja unguri sadea (Observaţie: Pretenţia unor unguri cum că bunelul lor îi Atilla e o tâmpenie. Sunt la fel de înrudiţi cu hunii, cum suntem noi cu babilonienii. În schimb, sunt înrudiţi cu estonii şi finlandezii). După bine cunoscutul episod Gelu-Glad-Menumorut, alde magyar ember s-au plictisit de subdezvoltarea de la noi şi s-au dus să jefuiască prin locuri mai civilizate. 50 de ani au fost groaza continentului, făcându-şi mendrele prin Germania, Franţa şi Italia. Până în 955, când, la Lechfeld, regele Otto (viitorul împărat Otto I al Imperiului Romano-German) i-a tocat gospodăreşte (treabă nemţească, de!) şi i-a silit să-şi pună pofta-n cui, pe viitor, de turism fără viză. Rămaşi fără spaţiu de manevră în Occident, ungurii s-au întors la dragostea dintâi şi au ocupat Transilvania (ar fi ocupat ei şi restul, dacă nu-i oprea marea invazie tătară din 1241; dar asta deja e altă poveste). Între timp s-au catolicizat şi s-au civilizat (mai mult decât vecinii lor valahi). Şi aşa au trecut 1000 de ani cu bune şi mai ales cu rele. Până la un 1 Decembrie 1918.
Azi ar trebui, totuşi, să trecem peste lucrurile astea. Ce mai contează cine a fost primul, în afară de domeniul ştiinţific? La urma urmei, trăim într-o ţară democratică, membră a UE, care asigură drepturi egale pentru toţi cetăţenii. Inscripţii, învăţământ, administraţie în limba maternă, chiar autonomie teritorială sunt chestii, ce se găsesc prin toată Europa civilizată. Şi nu am auzit pe italieni că vor Nisa înapoi de la francezi sau pe belgieni temându-se că Franţa vrea să le fure teritoriile valone. Nici catalunezii nu vor independenţa de Spania. Sau scoţienii de UK. Apropos, în ciuda logoreei, nu cred că secuii vor cu adevărat autonomia în HarCov. Acolo e o zonă săracă, iar autonomia teritorială va însemna lipsa fondurilor suplimentare de la bugetul central; în 5 ani vor ajunge mai rău ca în Somalia. Geopolitic, suntem şi noi şi Ungaria ţări membre UE şi NATO. Avem nişte tratate care ne obligă. Americanii au băgat, în anii '50, Turcia şi Grecia în NATO tocmai ca să evite izbucnirea unui război între ele. E mai probabilă, într-un viitor previzibil, unirea cu Basarabia decât cedarea Ardealului. Au şi ungurii vadimii lor, dar Ungaria Mare e doar o fantezie. Nu o vor cu adevărat. Ce să facă cu o ţară, în care maghiarii vor forma doar o treime din populaţie. Într-o Europă a democraţiilor vor ajunge să fie guvernaţi de români, slovaci şi sârbi.
Am stat destul de mult prin Ardeal şi am vorbit cu mulţi românaşi pe tema asta. Cam toţi aveau o problemă cu ungurii şi o părere proastă despre ei. Evident, în afara celor care le erau vecini, prieteni sau rude. În decembrie '89 românii şi ungurii au ieşit să înfrunte gloanţele împreună. Iar ultimii 20 de ani au însemnat mult mai mult cooperare decât conflict. Prin urmare, de ce ţinem neapărat să demonstrăm lumii civilizate că la nivel de mentalitate nu am depăşit stadiul de neanderthal?
Acu' o vreme umbla un banc pe tema cine a fost primul. Cică, era un războinic mare, Arpad. Şi a hotărât el să-şi caute o ţară nouă. Şi a încălecat Arpad şi a mers până a dat peste un râu mare, Donul. Aici i-a plăcut ţara, dar a văzut că era locuită. Aşa că a descălecat, s-a dezbrăcat, a făcut o baie şi a mers mai departe. Până a ajuns la un alt râu mare, Nipru. Şi ţara asta i-a plăcut, dar şi pe asta a găsit-o gata populată. Deci, a descălecat, s-a dezbrăcat, a făcut o baie şi a plecat mai departe. Până a ajuns la un alt râu mare, Mureş. Ţara era şi mai frumoasă şi mai bogată şi mai ales nepopulată. Aşa că Arpad a decis să se stabilească aici. A descălecat, s-a dezbrăcat şi s-a îmbăiat. Iar, când a ieşit din apă, nice haine, nice cal.
PS: Înţeleg, după sute de ani de suferinţe, că românii ardeleni încă au o problemă cu ungurii. Dar nu înţeleg (şi nici nu le recunosc acest drept) de ce românii din Regat au acestă problemă. Problema lor reală e mai degrabă la scufiţă.
PS2: Da, recunosc, îmi plac ungurii (ardelenii, în general), sunt tipi ok. Şi am avut şi prietenă unguroaică. De două ori. Sunt un vândut, un trădător de Neam şi Ţară.

miercuri, 17 martie 2010

Astă seară revizuim în familie

De câtva timp e bai mare cu revizuirea asta a Constituţiei. Adică, a chestiei aleia, zi-i să-i zic. Legea supremă, bre, aşa că-mi stătea pe limbă. Ceea ce nu e chiar aşa de rău. Altora le stă pe creier. Sigur că mititica de ea a fost făcută (varză, de altfel), doar pentru a mai bifa ceva. Sigur că, după ce că este tare costelivă, o mai şi încalcă toţi, cum o prind. Acum, mai vor s-o şi revizuiască.
În toamnă, când cu alegerile, pentru că era în pericol să rămâie fără coledzi (care va să zică, mă-nţeledzi matale), marinerul a aruncat o momeală electorală pe piaţă. A organizat un referendum pentru revizuirea Constituţiei. Pe două direcţii, reducerea numărului de parlamentari şi trecerea la un parlament unicameral. Românaşul nostru, în majoritate cretinuţ şi total lipsit de cultură politică a dat fuga, să-l ajute pe băse în lupta cu mogulii. Cretinuţ şi total lipsit de cultură pentru că el credea, fraierul, că dacă votează boborul "da", gata, se şi aplică. Nu s-a obosit nimeni să-i explice (şi nici el nu s-a interesat) că revizuirea asta va trebui votată fix de parlamentul ală, de-l vroia el ciopârţit. Şi cretinuţ şi total lipsit de cultură pentru că nu a gândit ceva pe termen lung. De fapt, nu a gândit. Deloc. Doar a înghiţit cu cârlig şi mal cu tot lait-motivul că parlamentul papă banii ţării în cheltuieli stupide. Ceea ce nu-i decât parţial adevărat. Sunt alte zone, care înghit bugetul năvalnic. Dar preşul nu le-a arătat cu deştul, că doar nu era să se războiască cu afaceriştii de casă ai PDL sau cu şefii pedelişti ai diverselor companii autonome de stat, contribuitori generoşi la teşchereaua partidului.
Normal că sunt cam mulţi parlamentari. Avem, de exemplu, 137 de senatori la 22 milioane (declarate oficial) populaţie. SUA au 100, câte 2 de fiecare stat, la peste 300 milioane populaţie. Am putea să-i mai rărim. Dar nu sunt de acord cu parlamentul unicameral. Nu la noi. În UE majoritatea ţărilor au parlamente bicamerale. Dar sunt şi unele cu parlamente monocamerale. Gen Bulgaria, Cipru, balticii, Grecia, dar şi ţări civilizate precum Danemarca, Finlanda şi Suedia. La noi, eu nu aş adopa acest sistem. Lăsând la o parte tradiţia bicameralismului (din 1864), ar fi şi o piedică în calea unui potenţial Hugo Chavez de Dâmboviţa. Da, domnule Băsescu, fix la matale mă gândesc. Plus că s-ar putea rezolva şi problema cu sistemul de vot. Ar putea fi aplicată soluţia germană, cea care combină votul uninominal cu cel pe liste. Cea mai bună, în opinia mea căci pot fi susţinătorul unui partid, dar candidatul lor în colegiul meu să nu-mi placă. Asta era soluţia propusă de Prodemocraţia pentru alegerile de anul trecut, dar partidele au avut grijă s-o masacreze prin lege. Aşa că un oarecare crin (dar şi mulţi alţii) s-a putut califica în parlament de pe locul trei, în defavoarea primului la nr. de voturi primite. Şi atunci... Lăsăm votul pe listă la Cameră. Reducem Senatul la 46 de membri (câte unul de fiecare judeţ şi fiecare sector al capitalei) şi-i alegem uninominal curat, în două tururi de scrutin, ca la primari.
Mai sunt şi alte probleme în discuţie. Preşedintele să fie ales de bizonul mioritic sau de parlament? Să primească mai multă putere, sau dimpotrivă? Că noi nu suntem nicio o republică prezidenţială, nici una parlamentară, ci o struţo-cămilă. Să introducem obligativitatea votului? În UE, Grecia, Cipru, Belgia şi Luxemburg au aşa ceva, sub pedeapsa unei amenzi destul de mari, dacă nu te duci să votezi. Eu, ca liberal în ideologie, prefer să consider votul o afacere individuală şi un drept câştigat, nu o obligaţie. Dar, pe de altă parte, aşa poate vor merge la vot şi alţii, în afară de sărăntocii nespălaţi şi analfabeţi, care sunt cumpăraţi cu un chil de ulei şi cinci de cartofi. Şi poate sunt şi politicienii mai atenţi cu minciunile electorale.
Doar că teamă mi-e cum că tema asta cu revizuirea Constituţiei nu-i decât cel mai nou episod din războiul dintre opoziţie şi putere. Şi iar mi-e teamă că nu ne vom putea desprinde de vorbele nemuritorului nenea Iancu: "Să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica. Ori să nu se revizuiască, primesc! Dar, atunci, să se schimbe, pe ici pe colo, şi anume în punctele esenţiale."
PS: Din punctul meu de vedere, România va avea o constituţie bună, atunci când la articolul unu va fixa ca formă de guvernământ monarhia constituţională.
Am zis!

marți, 16 martie 2010

Nu sunt fan

O fi moda, o fi genetica, nu ştiu. Însă, pe cât se pare, toată lumea e fan ceva. Mai tot poporul are câte ceva, pe care îl preferă mult dincolo de orice altceva, pentru care ar face orice şi ar merge oriunde să-l obţină. Eu, nu.
De exemplu.
Tot românul se pricepe la fotbal, zice o vorbă mai veche. Sau, măcar, tot bărbatul român. Eu, nu, deşi sunt ambele. Ştiu în mare care-s echipele, cunosc vag starea clasamentului, pot plasa vreo câţiva jucători şi antrenori. Tot la nivelul vag, ţin cu Dinamo (da, da, bine, şi eu pe voi!). Dacă se dă fotbal la tv, dau şi eu pe alt program.
Toată lumea are o mâncare favorită. Eu am multe. Pot, oricând, renunţa la una în favoarea alteia. Îmi place "House", dar pot trece multe zile de când fac rost de ultimul episod şi până îl urmăresc. Îmi place foarte mult să citesc. Citesc în fiecare zi. Nu am nicio străbatere să mă opresc în mijlocul celui mai palpitant paragraf, dacă mi-am adus aminte că trebuie să fac altceva.
Îmi place muzica, dar o ascult doar ca fundal sonor, în timp ce am alte îndeletniciri. Rareori am stat să ascult o piesă pentru ea însăşi. Sau să urmăresc un videoclip. Ca gusturi, sunt "roacker". Dar nu port negru, nu am plete, lanţuri, tricouri cu trupe. Mă rog, recuzita unui fan adevărat. Nu cunosc decât în linii mari componenţa trupelor, istoricul, discografia. Rar ştiu cuvintele vreunei piese. În iunie, "the big four" vin în România. Şi o să merg neapărat la concert. Pentru că este în Bucureşti. Dacă era la Cluj, de exemplu, m-aş fi mulţumit să dau din umeri.
Şi, da, îmi place istoria. Anumite epoci sau subiecte în particular, dar ISTORIA în general. Cărţi, muzee, canale tv gen NG, Discovery, History. Şi, da, pot, dacă eu consider că este cazul, să amân satisfacerea chiar şi acestei mari pasiuni. Chit că s-a dovedit mult mai fidelă, stabilă şi meritorie, decât altele.
Şi lista ar putea continua, până s-ar strânge de un tratat în 5 volume.
Una peste alta, e complicat să fii fan. Sau scump. Sau incomod. Nu cred că există ceva, pentru care să fac eforturi extraordinare, pentru a-l avea. Mai degrabă sunt lucruri, pentru care aş face eforturi extraordinare, pentru a nu le îndura. Căci, dacă nu sunt chestii, pe care să le plac până la cer şi înapoi, sunt altele, pe care le detest cu înverşunare. Prostia şi incultura (alea native, altfel toţi mai călcăm pe bec), trădarea şi trădătorii, manelele, nedreptatea de orice fel, ciorba de burtă, nunţile (dar mă duc la cele ale prietenilor), cluburile de fitze şi fauna lor, etc. Da, şi ar mai fi doi nemernici a căror moarte, chiar dacă nu o doresc neapărat, nici nu m-ar aduce în pragul depresiei. Ba, dimpotrivă. Aşa, şi dacă suntem în post, ce? Ăl de Sus să mă mai scutească. De vreun an jumate, nu prea mai sunt eu mare fan nici de-al Lui.

miercuri, 10 martie 2010

Reparaţie morală

Se întâmplă să folosim, din când în când (eu însumi în ultima postare chiar) termenul de "agarici", cu sensul de: om de nimic, lăudăros pe degeaba, nea-caisă, om care nu a confirmat, etc. Din păcate, mulţi nu realizează ce spun. Ruşine mie, că ştiu şi tot îl mai folosesc.
Pentru că...
Pilotul de vânătoare Horia Agarici a fost unul dintre primii eroi români din Al Doilea Război Mondial. În iunie 1941 era locotenent şi comanda escadrila 53 vânătoare de la Mamaia, dotată cu avioane Hawker Hurricane de producţie britanică. În ziua de 23 iunie, escadrila a plecat într-o misiune deasupra liniilor sovietice, însă Agarici a trebuit să se întoarcă din drum din cauza unor defecţiuni la rezervoarele de combustibil şi la sistemul de alimentare al motorului. La scurt timp, dinspre mare au apărut 6 bombardiere ruseşti, care aveau ca ţintă Constanţa. Cu avionul defect şi fără niciun alt aparat de sprijin, Agarici a decolat şi a reuşit să doboare două dintre bombardiere, să-l avarieze pe al treilea (doborât apoi de artilerie) şi să le pună pe fugă pe celelalte. În mod remarcabil, a reuşit asta având parbrizul parţial acoperit cu benzină. Fapta i-a adus supranumele de "Salvatorul Constanţei" şi un cântec devenit şlagăr la mare modă în 1941, pe versuri de Păstorel Teodoreanu şi muzică de Gherase Dendrino ("A plecat la vânătoare Agarici / A plecat să vâneze bolşevici..."). Legenda spune că a fost compus în cadrul unui chef monstru dat în cinstea tânărului locotenent de către primăria Constanţei, noaptea următoare atacului rusesc. În plan militar, reuşita sa i-a adus gradul de căpitan, precum şi o serie de decoraţii: Virtutea Aeronautică, Coroana României şi Crucea de Fier (ultima din partea aliatului german).
Toate acestea i-au adus şi multă faimă, dar şi un rol important în aparatul de propagandă militară, devenind un "exponat" de top. Apoi, brusc, deşi doborâse încă două avioane, este transferat la Uzinele I.A.R. de la Braşov şi scos total din "prime time". S-au făcut multe supoziţii asupra motivelor. Că ar fi fost invidia colegilor şi superiorilor, care-l considerau un pilot norocos, dar mediocru. Că nu prea avea "faţă" de erou. Clar, el era genul trist, melancolic, tăcut, retras şi poet. Chestii care nu prea cadrau cu imaginea de macho, pe care toate aviaţiile militare, din toate timpurile şi din toate ţările o vor pentru piloţii lor. De altfel, se pare că însuşi eroul nostru era destul de agasat de publicitatea, care i se făcea.
Ci ori de una, ori de alta (cum zice cronicarul) el şi-a petrecut următorii aproape trei ani făcând muncă de birou şi fiind pilot de încercare pentru avioanele I.A.R. 80/81 (unul dintre cele mai bune aparate de vânătoare ale momentului, şi el pe nedrept uitat azi). În acest timp, colegii săi de generaţie deveneau aşi cu zeci de victorii la activ. Unii zic că această afacere a dus la naşterea termenului de "agarici" cu sensul sale peiorativ.
Că nu era un pilot mediocru a dovedit în 1944, când a fost reinstituit ca pilot activ, pe fondul lipsei de piloţi datorată pierderilor de pe front. În scurtă vreme (zburând pe I.A.R. 80/81) a reuşit să mai doboare un avion sovietic, apoi un bombardier american B 24 Liberator. După care, a dispărut din nou din peisaj.
După război, regimul comunist nu putea să accepte un luptător de pe frontul anti-sovietic în serviciul activ. Aşa că, în 1955, decoraţiile i-au fost retrase, iar el a fost degradat la rangul de simplu soldat şi dat afară din aviaţie. De asemenea, regimul a făcut tot ce s-a putut pentru a-l discredita (ca pe mulţi alţii), mergând până la negarea victoriilor sale, trimiterea sa la munca de jos, refuzarea publicării poeziilor lui Agarici şi chiar lansarea de diverse zvonuri murdare. Alţii zic că de acum a început să fie folosit "agarici", ca o răzbunare a comuniştilor.
A fost reabilitat, cu returnarea gradului şi a decoraţiilor, peste 10 ani. Pilotul erou a murit în 1982 şi este, în prezent, înmormântat la Constanţa. Oraşul pe care l-a salvat şi unde a intrat în legendă.

duminică, 7 martie 2010

Cu o floare nu se face primăvară sau Who the fuck is Crin?

Ca să nu vă las prea mult timp nelămuriţi, o să încep cu concluzia. Crin Antonescu este un agarici. Un nimeni, un om politic de anvergura lui Stan şi Bran. Pe termen lung, va fi groparul celui mai vechi partid din România.
Aşa, ca persoană publică, a început să fie cunoscut, în timpul guvernării CDR-iste, din 1996-2000. Cunoscut, pe atunci, ca un ţuţer şi cărător de servietă al lui Mircea Ionescu-Quintus, a fost numit ministru al tineretului, unul din posturile guvernamentale fără prea mare importanţă. Era un tip tânăr, spălăcit, cu părul lung. Nu avea nici măcar prestanţă, ca să nu mai vorbim de carismă. Cât a stat pe acolo, nu a reuşit să facă mare brânză. Nici în bine, nici în rău. Motivul principal, pentru care acum se dă mare moralist şi pentru care chiar nu se există vreo chestie mai serioasă de corupţie, să i-o arunci în spinare, se datorează lipsei sale de vizibilitate şi de "cojones". Ce afaceri dubioase au fost făcute atunci la ministerul său, au fost făcute de alţii, peste capul lui.
Postura asta de om invizibil l-a ajutat şi după 2000, când a început să avanseze în interiorul partidului. Care să fie motivul să i te opui sau să nu-l alegi, doar nu-i poţi reproşa nimic rău, nu? Plus că a ştiut să sară repede în barca şefului.
Cât a fost unul dintre vicepreşedinţi, sub Tăriceanu, a ţipat pe toate posturile împotriva alianţei cu PDL. La atât s-a limitat activitatea sa. Prin Parlament nu da cu lunile, nu i s-a văzut numele pe nicio iniţiativă legislativă, nu a avut cam nicio luare de cuvânt. Şi să nu credeţi că la partid a fost mai activ.
Ca preşedinte, opoziţia la PDL şi Băsescu a fost singurul lui program politic (Ca să fim bine înţeleşi, nu o face din motive politice, are motive personale, din perioada de când era coleg în guvern cu marinarul şi au avut ei niscaiva contre. De atunci, îl urăşte). Din cauza asta, în campania de la alegerile prezidenţiale, din 2009, şi-a pus partidul la dispoziţia PSD-ului şi s-a făcut principala portavoce a lui Mircea Geoană, slujindu-l chiar mai bine decât mulţi membri marcanţi ai social democraţilor. Cu toate acestea, a luat 20% din voturi. Nu pentru prestaţia lui. Nici din cauza opoziţiei faţă de Băse sau a apropierii de Geonelu', ci în pofida lor. Pur şi simplu a fost votat de acei oameni, care se săturaseră de ambii cei mai sus numiţi. Chestie pe care nu a fost destul de deştept s-o priceapă.
Acum, a preluat o şmecherie introdusă de Stolojan, aia cu alegeri în partid pe liste (sau "pe bază de echipe", ca să folosim termenul coafat). Care vot pe liste este o practică socialistă, nicidecum liberală. Căci liberalismul e acel curent, care pune, mai presus de orice, accent pe individualism şi liberă iniţiativă. Acţiunile la grămadă, în echipă, "toţi pentru unul..." sunt chestii de stânga. Şi aici venim la o altă realitate tristă. Preşedintele PNL, partid de dreapta prin definiţie, e un om de stânga. Şi nu mă refer la struţo-cămila de "social-liberalism", inventată de unii, pentru a împăca liberalismul cu social democraţia. Nu, el pare pur şi simplu a fi de stânga-stânga.
Sau, poate, doar pare. Căci, cu politica anti Băsescu drept singură tactică politică şi unic punct din program, tare începe să pară că Antonescu doar şi-a găsit pe altcineva, căruia să-i care servieta. Mă refer la Dinu Patriciu. Care, la rândul lui, are motive personale să-l urască pe Băse. Şi care, cu sprijinul lui Crin, încearcă să facă din PNL moşia personală pentru jocurile lui politice şi economice.
Faptul că a fost reales cu scor mare spune un singur lucru. Ca şi Geoană este sprijinit de mulţi dintre baronii partidului, pentru că el personal este un om slab, un lider incapabil să se impună în partid. Are, deci, nevoie de ei să-şi impună hotărârile la nivel local. Şi pentru asta le dă mână liberă. Ceea ce nu au prea pupat, cât a fost Tăriceanu preşedintele partidului.
Crin Antonescu este un slab om politic, mânat doar de propriile interese meschine şi controlat de un "mogul". Şi va reuşi sigur să impună un singur partid politic în dreapta românească, după cum se laudă. Dar ăla nu va fi PNL-ul.
N.B.: Sunt liberal. Din convingere faţă de ideologia liberală, în general, dar şi pentru că sunt convins că PNL este singurul partid din România, care respectă cât de cât ideologia sa. Şi deoarece cred că guvernarea Tăriceanu (care a fost şi cel mai bun preşedinte al PNL) a fost cea mai performantă, în ultimii 20 de ani. La fel, consider că Boc este cel mai slab prim ministru al României. Consider că Boc este doar o paiaţă în mâinile lui Băsescu, Blaga, Videanu, Berceanu & Co. Consider că PDL este o entitate artificială, unealta marinarului, fără de care s-ar desfiinţa. Detest modul în care PDL îşi arendează ţara, aproape ca în zilele lui Năstase, şi sunt de acord cu cei care denunţă faptul. Dar... Eu, ca "civil", îmi permit să spun că nu voi vota niciodată cu careva, pentru că-l detest personal. Tu, ca preşedinte de partid, nu poţi să manevrezi o întreagă maşinărie după hachiţele tale. Maniu spunea, odată, că a fi om politic înseamnă a fi pregătit ca, la nevoie, să înghiţi în fiecare dimineaţă o broască râioasă. Dacă îţi place mai mult cafeaua, rămâi simplu particular.
Au fost, cândva, nişte Brătieni...

marți, 2 martie 2010

Etape

Care sunt cele trei etape, pe care le parcurge o relaţie de cuplu?
Amor.
Umor.
Omor.
Nu neapărat în ordinea asta.