Sau Kalemegdan, cum este cunoscută de localnici, a fost construită pe o înălţime strategică, la confluenţa Dunării cu râul Sava. Importanţa locaţiei, ce controlează câmpia bogată din jur, dar şi traficul de mărfuri pe Dunăre şi Sava, a făcut ca platoul respectiv să fie locuit din preistorie. Lăsând la o parte cercetările arheologice, prima atestare documentară a unei aşezări fortificate în acest punct are loc în sec. 3 î.Cr., când celţii scordisci întemeiază un oppidum (aşezare celtică pre-urbană fortificată) - Singidun.
Pe la începutul sec. 1 d.Cr., romanii cuceresc zona şi, aşa cum le stă bine unora care mănâncă militărie pe pâine, nu le scapă aspectul strategic pomenit mai sus. Astfel, în loc să transforme aşezarea într-un strat respectabil de cenuşă, romanii au înălţat aici un oraş nou, pe care l-au numit Singidunum. Pentru a fi siguri că dacii, vecinii lor nu tocmai de încredere de la nord de fluviu, nu se vor vântura pe acolo neîntrebaţi, Legiunea IV Flavia Felix şi-a stabilit aici castrul. Fortificaţiile ocupau creasta stâncoasă. La poale a fost întemeiată o aşezare pentru veteranii legiunii. În timp, mulţumită atenţiei cezarilor (foarte grijulii cu nevoile armatei), aşezarea s-a dezvoltat. Împăratul Hadrian îi acordă rangul de municipiu, care aducea cu sine drepturi politice şi avantaje economice pentru cetăţeni. Câteva decenii mai la vale, oraşul urcă o treaptă în ierarhie, primind charta de colonie. Mai târziu, în sec. 4, Singidunum devine o piesă cheie în Via Militaris, artera ce făcea legătura între Constantinopol şi Italia. Deasemenea, era una dintre fortăreţele importante de pe limesul dunărean. Toate acestea au sporit importanţa şi prosperitatea urbei.
Dar, cum toate poveştile frumoase au un sfârşit (de multe ori nu la fel de frumos), după domnia lui Constantin cel Mare, imperiul a început să scârţâie din toate încheieturile şi pe toate planurile. Şi pentru că ampla criză internă şi războaiele civile nu erau de ajuns, fruntariile Romei sunt tot mai des călcate de migratori. Iar Singidunum tocmai pe astfel de frontieră şedea. În 378 goţii se interesează îndeaproape de sănătatea şi cuferele băştinaşilor. După plecarea lor, castrul este întărit şi oraşul de la poale înconjurat de ziduri.
O vreme lucrurile au decurs mai paşnic pentru localnici, comerţul reîncepe, bani curg din nou. Vreo două generaţii, viaţa este frumoasă. Din păcate pentru singidunezi, bogăţia atrage întotdeauna atenţia tâlharilor. Iar bogăţia lor reuşise să sucească capul celui mai mare şi mai crud dintre tâlhari - Attila. În 441 hunii ocupă oraşul, îl rad din temelii şi vând o parte a populaţiei în sclavie.
În 454, după moartea lui Attila şi destrămarea imperiului hun, Imperiul Roman de Răsărit reocupă oraşul, dar numai pentru câteva luni. Ei sunt alungaţi de sarmaţi, care sunt alungaţi în 470 de ostrogoţi, care sunt înfrânţi în 488 de gepizi, care sunt respinşi de ostrogoţi în 504. E de mirare că mai exista ceva demn de cucerit pe acolo. Iar acesta nu este singurul episod de acest fel din istoria aşezării.
În cele din urmă, din 506 Singidunum revine între graniţele imperiului. În anul 535 împăratul Justinian I reconstruieşte din temelii atât oraşul civil, cât şi cetatea. Timp de câteva decenii pacea şi liniştea revin la limesul dunărean. Dar, în 584, o nouă populaţie migratoare îşi face simţită prezenţa. Avarii cuceresc şi distrug întreaga regiune. În anii următori, bizantinii reuşesc să-i respingă pe avari şi să reocupe oraşul. La începutul secolului următor, avarii ard din nou Singidunum, iar pe la 630 slavii colonizează masiv regiunea. Timp de peste două secole, nicio entitate statală nu mai controlează zona. Despre Singidunum nu mai există menţiuni documentare. Probabil a fost părăsit.
Însă poziţia strategică şi fortificaţiile romano-bizantine nu au trecut neobservate, când Primul Ţarat Bulgar îşi extinde frontierele către Dunărea mijlocie. Când a fost reconstruit oraşul nu se ştie sigur. Este menţionat într-o scrisoare a papei Ioan VIII către ţarul Boris Mihail din 878, sub numele de Beligrad (oraş alb în slavonă).
Partea de nord-vest a Peninsulei Balcanice a fost întotdeauna extrem de importantă din punct de vedere comercial şi strategic în calitatea ei de placă turnantă între Orient - prin Balcani - şi Europa Occidentală. Iar Belgradul a împărtăşit soarta întregii regiuni, ba cu asupra de măsură. Probabil nu există în istorie oraş asediat şi distrus de mai multe ori.
Primul Ţarat Bulgar deţine Belgrad până la distrugerea sa de către împăratul bizantin Vasile II. Oraşul şi hinterlandul său sunt încorporate imperiului pentru aproape 200 de ani. Bizantinii refac fortificaţiile, căci Regatul Maghiar este şi el interesat de avantajele economice ale provinciei. Drept care asediază Belgradul ori de câte ori armatele imperiale sunt ocupate pe la alte frontiere. Uneori cu episoade anecdotice. În 1127 regele Ungariei, Ştefan II, distruge Belgradul şi foloseşte piatra astfel obţinută pentru a construi o cetate la Zemun. În 1154 împăratul bizantin Manuel I Comnenul cucereşte şi distruge Zemun, apoi recuperează piatra pentru a reface Belgradul. În fine, anecdotic pentru noi - nu cred că localnicii s-au amuzat prea tare.
În 1185 Asăneştii constituie al Doilea Ţarat Bulgar. Una din primele lor griji este să captureze cetatea dintre Dunăre şi Sava. Aceeaşi grijă îi măcina şi pe unguri. Pe cale de consecinţă, oraşul îşi tot schimbă stăpânii până în 1246, când castraveciorii pierd definitiv în faţa gulaşului. Peste numai 40 de ani, Bela I îl face cadou regelui sârb Ştefan Dragutin, cu ocazia încuscririi (fiul regelui maghiar se căsătoreşte cu fiica sârbului). Abia acum Belgradul se găseşte sub stăpânire sârbească pentru prima dată. Şi nu definitiv. Indiferent ce or înţeles sârbii, ungurii au pretins că ei au cedat oraşul ca feudă, nu definitiv - deci tot parte a Ungariei rămânea. Ca atare, când un stăpânitor sârb avea iniţiative externe ce sunau neplăcut la Buda, imediat călăreţii pusztei îşi găseau treabă sub zidurile albe.
În 1427, odată cu moartea despotului Ştefan Lazarevici, care-şi avusese aici capitala, Belgradul redevine posesiune maghiară. În 1456 sultanul Mehmet II Cuceritorul asediază oraşul, dar este respins cu pierderi grele de Iancu de Hunedoara. A fost doar o amânare. În 1521 sultanul Soliman Magnificul are mai mult noroc. Belgradul va rămâne sub stăpânire otomană aproape 300 de ani. Turcii reconstruiesc cetatea de pe deal, căreia îi şi dau numele actual - Kalemegdan (de la Kale = cetate şi Megdan = câmp de bătălie).
În sec. 18, pe fondul războaielor austro-turce, imperialii ocupă Belgrad între 1718-1738. În această perioadă au loc ultimele lucrări de extindere şi modernizare a fortificaţiilor. În 1737 ei declară din nou război Porţii, dar, după numai doi ani, reuşesc să piardă în faţa unei armate mult mai slab echipată. Turcii revin la Dunăre. Chiar şi după ce, la începutul sec. 19, Serbia devine un principat autonom vasal Imperiului Otoman, garnizoana nu este evacuată. Oraşul civil devine capitala noului principat, dar cetatea este păstrată de turci ca mijloc de presiune şi control militar. Abia în 1878, când Serbia îşi obţine independenţa, Kalemegdan îşi schimbă proprietarul.
Astăzi este muzeu, intrarea fiind gratuită.
Zidul care mergea paralel cu malul Dunării şi apăra Oraşul de Jos.
Fortificaţiile Oraşului de Sus (cetatea).
Poarta Carol VI - ridicată în 1736 de austrieci.
Biserica Sf. Petka.
