Angelokastro

A fost una dintre cele mai importante fortărețe din Corfu. A fost construită pe o înălțime ce străjuiește coasta de nord-vest a insulei. Avea un dublu rol: apărarea zonei împotriva raidurilor piraterești și supravegherea strâmtorii dintre Corfu și Italia - practic era un avanpost al sistemului de apărare ce proteja intrarea în Marea Adriatică. Nu se știe sigur când a fost construit actualul castel. Se crede că la începutul sec. 13, imediat după cucerirea Constantinopolului de către cruciați, deși cercetările arheologice sugerează existența aici a unei cetăți mai vechi, posibil din sec. 5-6. Documentar vorbind, Angelokastro este pomenit abia într-un act al regelui Neapolelui din 1272.

În sec. 13 castelul și-a schimbat frecvent proprietarul: de la Despotatul de Epir la bizantini, apoi la Regatul Siciliei, iar la epiroți, iar la bizantini. Cu toate acestea, el nu a fost niciodată cucerit. Trecerea de la un stăpânitor la altul s-a realizat prin ocuparea întregii insule.

Din 1386 Angelokastro, împreună cu întreaga insulă, au intrat în posesia Veneției. Venețienii au lărgit și întărit fortificațiile castelului, întrucât era principala pavăză a lor împotriva oricui încerca să pătrundă în Adriatica și să ajungă la laguna venețiană. Până la începutul sec. 16 Angelokastro a fost reședința guvernatorului venețian și tot aici își aveau principala bază galerele Serenissimei. În caz de invazie, în castel se adăpostea populația rurală din împrejurimi. Atenția acordată fortificațiilor sale și-a arătat importanța din nou și din nou. Lăsând la o parte numeroasele incursiuni de mică importanță, apărătorii castelului (ajutați de localnici) au respins mai multe asedii majore - genovezi în 1403 și 1461, otomani în 1537, 1571 și 1716. După această dată, odată cu progresele înregistrate în dezvoltarea artileriei și a tehnicilor de asediu, vechiul castel a devenit inutil și a fost părăsit. Treptat, sub acțiunea factorilor naturali s-a degradat. A fost restaurat și pus în circuitul turistic la începutul anilor 2000.

În punctul cel mai înalt al fortului a fost ridicată o bisericuță cu hramul Sf. Mihail. Clădirea actuală datează de prin sec. 15, dar suprapune un lăcaș creștin mai vechi.

În partea de est a cetății a fost săpată în stâncă o capelă dedicată Sf. Chiriac. În capelă s-a păstrat o frescă din sec. 18.

Corfu (II)

Muntele Pantokrator este situat în partea de nord-est a insulei. Cu o altitudine maximă de 906 metri este cel mai înalt punct din Corfu. De aici se pot vedea cu ușurință țărmurile Albaniei către est. În zilele senine poți observa, departe către vest, linia coastei italiene. Pe vârf este o stație de telecomunicații și o mânăstire construită pe la sfârșitul sec. 17 (pe care nu am putut s-o vizităm).

Identificați câte mâțe au apărut de nicăieri, în timp ce admiram priveliștea. A zis cineva 8?

Apus de soare pe Plaja Loggas - părerea generală e că aici se pot admira cele mai frumoase apusuri din Corfu.

Canal d'Amour este o plajă mică și pitorească din stațiunea Sidari (nordul insulei).

Vara arată cam așa.

Așa a arătat 31 decembrie 2021 în Corfu.

Corfu (I)

Este o insulă situată în Marea Adriatică, la nord-vest de Grecia continentală, de care este despărțită de o strâmtoare cu o lățime ce variază între 3 și 25 de kilometri. Are o lungime de vreo 64 de kilometri, o lățime maximă de 32 de kilometri și o suprafață totală de 593 de kilometri pătrați. Face parte din Arhipelagul Insulelor Ionice. Nordul (care este și partea cea mai lată) este mai mult muntos, Vârful Pantokrator fiind cel mai înalt cu 906 metri. Centrul este colinar, iar în sud se întinde o câmpie lungă și îngustă. Coastele sunt crestate de numeroase golfuri de diferite dimensiuni, care mărginite de faleze stâncoase, care de plaje, care de ambele, oferind peisaje picturale. Economia locală se bazează pe pescuit, agricultură (în special culturi de măsline și viță de vie) și turism.

Numită în antichitate Kerkyra sau Corcyra, insula este menționată pentru prima dată în sec. 14 î.Hr., ca făcând parte din sistemul civilizației miceniene. În jurul anului 730 î.Hr., insula este populată cu coloniști proveniți din Corint. Corcyra deținea o poziție extrem de avantajoasă pe drumul maritim ce lega Grecia propriu-zisă de cetățile grecești din Magna Graecia (sudul peninsulei italiene) și Sicilia. Localnicii au profitat de acest avantaj geografic, devenind extrem de bogați.

Deși coloniei corintiană, Corcyra și-a declarat repede totala independență față de metropola-mamă, cu care, timp de secole, au avut o relație ambivalentă. Mai degrabă și-au bazat politica externă pe o alianță cu Atena. În timpul stăpânirii lui Alexandru cel Mare asupra cetăților grecești, Corcyra a fost doar nominal sub dominația macedoneană. Având o poziție periferică față de ambițiile acestuia - cucerirea statului persan în răsărit - insula a rămas practic independentă. După moartea Macedoneanului și prăbușirea efemerului său imperiu, Corfu a trecut prin o serie de tribulații. Cumva, insularii pare că au omis să se preocupe de apărare. Astfel că, în următorii 150 de ani, insula a fost cucerită pe rând de macedoneni, de spartani, de siracuzani, de epiroți. Pe la jumătatea sec. 3 î.Hr., băștinașii reușesc să-și recâștige independența, dar numai pentru câteva decenii. După anul 229 î.Hr. Corfu este ocupată de romani.

Corfu a fost parte a Imperiului Roman, apoi a Imperiului Roman de Apus până la prăbușirea celui din urmă în anul 476 d.Hr. Ulterior a fost integrată Imperiului Roman de Răsărit (sau Bizantin). Ca și în antichitate, insula avea un rol foarte important în protejarea căilor de navigație ce legau Balcanii de teritoriile bizantine din Italia. În 1204 Constantinopolul a fost cucerit de cavalerii Cruciadei a patra, iar Imperiul Bizantin (atât cât mai rămăsese din el) a fost restrâns pentru o perioadă la posesiunile asiatice. Timp de aproape 200 de ani, localnicii au avut puține momente de liniște. Poziția strategică a avut ca rezultat cucerirea, recucerirea și răscucerirea insulei de diferitele puteri locale, ca să nu mai punem la socoteală raidurile piraterești. Din 1386 venețienii au anexat Corfu, care a rămas sub stăpânirea Serenissimei până la desființarea Republicii venețiene de către Napoleon în 1797.

Venețienii considerau Marea Adriatică balta lor personală și au avut mare grijă de Corfu, care bloca trecerea oricărei flote agresoare către lagună. Pe cale de consecință, au investit sume importante, efort și materiale pentru fortificarea insulei. În timpul administrației venețiene, cu excepția unor asedii otomane (toate respinse), localnicii au cunoscut o lungă perioadă de pace și prosperitate.

După 1797 Corfu, dimpreună cu celelalte Insule Ionice, au fost ocupate de francezi. După prăbușirea Imperiului napoleonian, au trecut sub administrație britanică, pentru ca în 1864 să fie cedate Greciei.

Noi am mers în Corfu cu mașina, vra să zică a trebuit să traversăm cu ferryboat-ul din orașul grecesc Igoumenitsa. Din lipsă de timp, am străbătut doar partea nordică a insulei. Și nici aceea toată.

Ruinele din Palaiopolis, un oraș antic întemeiat în sec. 1 î.Hr. A fost distrus în anul 550 de o invazie a ostrogoților, aflați la data respectivă în război cu Bizanțul. Era închis pentru turiști, când am ajuns noi acolo.

Mânăstirea Vlacherna a fost ridicată în sec. 17 pe o insuliță la doar 300 de metri în larg. Azi este legată de țărm printr-un dig. Este unul din colțurile cele mai pitorești ale insulei.

Ioannina

Este cel mai mare oraș și capitala administrativă a regiunii Epir din partea nord-vestică a Greciei. Se întinde pe malul Lacului Pamvotis. Tradiția pune întemeierea orașului în seama împăratului bizantin Justinian I prin sec. 6. Totuși săpături arheologice recente arată că aici a existat o cetate din perioada  elenistică, părăsită apoi în perioada migrațiilor (probabil devastată de goți ori de huni), peste care zisul basileu a clădit noua cetate.

Lăsând tradiția la o parte, Ioannina este atestată documentar pentru prima dată abia în anul 879, când episcopul local participă la un conciliu în capitală. Pe fondul numeroaselor conflicte dintre bizantini și bulgari, orașul a fost asediat de mai multe ori și devastat. Ca urmare, în sec. 10-11 împărații de la Constantinopol decid ridicarea unor noi ziduri, precum și a unei citadele pe malul lacului. Aceste fortificații s-au păstrat, cu modificări și consolidări, până în prezent.

În perioada medievală Ioannina cunoaște o perioadă tumultoasă. O vreme este ocupată de normanzi, care cuceriseră deja sudul Italiei și doreau extinderea regatului lor în Balcani. După ce cavalerii occidentali din a patra cruciadă au cucerit Bizanțul, Ioannina a devenit unul din „premiile” înfruntărilor dintre statele succesoare. Și pentru că acestea nu erau de ajuns, zidurile sale au fost puse la încercare de venețieni, de bulgari și iarăși de normanzi. Anexată în 1319 de bizantini, a fost cucerită de sârbi câteva decenii mai la vale. Sârbii au reușit să păstreze orașul, în ciuda atacurilor aproape anuale din partea albanezilor, bulgarilor și bizantinilor. Cu toate aceste atacuri și schimbări de regim, Ioannina nu pare să fi suferit prea mult, ba chiar a cunoscut o perioadă de dezvoltare economică. Pe cât se pare, cuceritorii și-au pus frâu violenței și lăcomiei de moment, preferând câștigurile de lungă durată oferite de stăpânirea unui oraș prosper.

La începutul sec. 15 Ioannina a fost cucerită de un lord local de origine italiană, Carlo I Tocco. Acesta stăpânea o bună parte a regiunii și era în bune relații cu casele nobiliare și negustorii italieni. Ca urmare localnicii au cunoscut sub conducerea lui o perioadă de pace și belșug. Din păcate oamenii nu trăiesc la nesfârșit, iar marii conducători au deseori urmași nu chiar pe măsură. Când Carlo I a murit în 1429 a lăsat în urmă doi fii, unul legal și unul din floricele. Conform regulilor, fiul bastard (deși cel mai mare) a fost exclus de la succesiune. Nu doar originea, dar nici numărul neuronilor nu îl recomandau pentru job. Drept dovadă a unei gândiri deficitare, pentru a pune mâna pe tron, cel ilegitim i-a chemat în ajutor pe turci. Aceștia au venit, au cucerit Ioannina, apoi au decis că e păcat să lase din mână așa pleașcă și i-au invitat pe cei doi frați să-și ia tălpășița.

Într-o primă fază, dintr-o pornire nu tocmai obișnuită din partea lor față de o cetate cucerită, otomanii au acordat creștinilor de aici o multitudine de privilegii, inclusiv o largă autonomie administrativă, religioasă și economică. Așa că, pentru următoarele două secole, Ioannina a continuat să prospere. Dar, așa cum se întâmplă de multe ori în istorie, traiul bun prostește. În 1611 grecii s-au lăsat antrenați într-o necugetată revoltă antiotomană. Prost echipați și conduși, răsculații au fost învinși, iar șalvaragii le-au demonstrat de ce au avut o idee nefericită. O bună partea a orașului a fost pusă la pământ, iar majoritatea locuitorilor au fost masacrați, ori vânduți ca sclavi. Celor rămași li s-a interzis să mai locuiască în interiorul zidurilor. De la o metropolă de provincie prosperă, în 1630 Ioannina decăzuse la un orășel cu ceva mai mult de 5000 de locuitori.

În sec. 18 are loc o revitalizare a urbei. Un nou boom economic a dus la creșterea semnificativă a suprafeței construite și a populației. Negustorii greci îmbogățiți au contribuit cu mari sume de bani la generalizarea educației și la dezvoltarea culturii grecești: școli, tiparnițe, biblioteci au fost întemeiate la sfârșitul sec. 17 și de-a lungul sec. 18. Ioannina a devenit un centru cultural de primă mână, în asemenea grad, încât chiar și oficialitățile otomane locale foloseau greaca în documentele oficiale.

În 1788 Ioannina a devenit centrul posesiunilor lui Ali Pașa, un albanez islamizat, care a fost numit guvernator local. Prin agresiune, mită, inteligență politică, iar uneori noroc, acesta a reușit să controleze un larg teritoriu în nume propriu, ieșind de sub autoritatea efectivă a sultanului. Ali Pașa ținea o curte proprie și avea relații diplomatice cu puterile occidentale. Era o personalitate complexă (unii ar spune dusă cu pluta), o combinație de geniu politic, susținător al dezvoltării culturale, administrator corect, legiuitor imparțial și, în același timp, o brută nemernică și paranoică, cu apucături criminale, făcându-se vinovat de numeroase atrocități împotriva populației grecești. Cu toate acestea, în timpul lui, Ioannina a atins apogeul dezvoltării economice și culturale. În cele din urmă, sultanului i s-a lehămițit de beyul cel obraznic și a trimis o armată să-l pună la punct. Ceea ce s-a și întâmplat. Lui Ali Pașa i s-a promis iertarea, dacă se predă. Apoi a fost asasinat fără mare zarvă.

În urma revoltei grecești dintre 1821-1829 a fost creat statul grec modern independent. Aborigenii nu au participat la revoltă și bine au făcut, căci orașul a rămas în posesia Imperiului Otoman. În sec. 19 Ioannina a continuat să fie un centru industrial, comercial și cultural important. Către finalul veacului avea o populație de peste 90.000 de locuitori, din care grecii însumau cam 77.000. În continuare cultura greacă era cea prevalentă. Ziarele și documentele oficiale erau bilingve, ori de-a dreptul doar în greacă, iar familiile turcești cu dare de mână preferau să-și dea odraslele la școlile grecești. În 1913, în urma celor două Războaie Balcanice, Imperiul Otoman pierde majoritatea teritoriilor balcanice ce-i mai rămăseseră. Ioannina, împreună cu teritoriul din jur, este alipită statului grec.

Zidurile medievale ale orașului interior.

Una din porțile secundare de pe latura de sud-est.

Casele din orașul interior sunt moderne. Vechile clădiri, multe din lemn, au fost demolate și înlocuite după 1945.

Urme ale vechii stăpâniri otomane.

Zidurile citadelei orașului. Aceasta se găsește în partea sud-estică a orașului fortificat și a fost reședința principală a lui Ali Pașa.

Moscheea Fethiye a fost construită în 1430, imediat după cucerirea orașului de către turci. În forma actuală a fost reconstruită de Ali Pașa în 1795.

Lângă moschee se găsește și mormântul lui Ali Pașa.

Poarta de vest era principala cale de acces în orașul fortificat.

Zidurile exterioare.