Este cel mai mare oraș și capitala administrativă a regiunii Epir din partea nord-vestică a Greciei. Se întinde pe malul Lacului Pamvotis. Tradiția pune întemeierea orașului în seama împăratului bizantin Justinian I prin sec. 6. Totuși săpături arheologice recente arată că aici a existat o cetate din perioada elenistică, părăsită apoi în perioada migrațiilor (probabil devastată de goți ori de huni), peste care zisul basileu a clădit noua cetate.
Lăsând tradiția la o parte, Ioannina este atestată documentar pentru prima dată abia în anul 879, când episcopul local participă la un conciliu în capitală. Pe fondul numeroaselor conflicte dintre bizantini și bulgari, orașul a fost asediat de mai multe ori și devastat. Ca urmare, în sec. 10-11 împărații de la Constantinopol decid ridicarea unor noi ziduri, precum și a unei citadele pe malul lacului. Aceste fortificații s-au păstrat, cu modificări și consolidări, până în prezent.
În perioada medievală Ioannina cunoaște o perioadă tumultoasă. O vreme este ocupată de normanzi, care cuceriseră deja sudul Italiei și doreau extinderea regatului lor în Balcani. După ce cavalerii occidentali din a patra cruciadă au cucerit Bizanțul, Ioannina a devenit unul din „premiile” înfruntărilor dintre statele succesoare. Și pentru că acestea nu erau de ajuns, zidurile sale au fost puse la încercare de venețieni, de bulgari și iarăși de normanzi. Anexată în 1319 de bizantini, a fost cucerită de sârbi câteva decenii mai la vale. Sârbii au reușit să păstreze orașul, în ciuda atacurilor aproape anuale din partea albanezilor, bulgarilor și bizantinilor. Cu toate aceste atacuri și schimbări de regim, Ioannina nu pare să fi suferit prea mult, ba chiar a cunoscut o perioadă de dezvoltare economică. Pe cât se pare, cuceritorii și-au pus frâu violenței și lăcomiei de moment, preferând câștigurile de lungă durată oferite de stăpânirea unui oraș prosper.
La începutul sec. 15 Ioannina a fost cucerită de un lord local de origine italiană, Carlo I Tocco. Acesta stăpânea o bună parte a regiunii și era în bune relații cu casele nobiliare și negustorii italieni. Ca urmare localnicii au cunoscut sub conducerea lui o perioadă de pace și belșug. Din păcate oamenii nu trăiesc la nesfârșit, iar marii conducători au deseori urmași nu chiar pe măsură. Când Carlo I a murit în 1429 a lăsat în urmă doi fii, unul legal și unul din floricele. Conform regulilor, fiul bastard (deși cel mai mare) a fost exclus de la succesiune. Nu doar originea, dar nici numărul neuronilor nu îl recomandau pentru job. Drept dovadă a unei gândiri deficitare, pentru a pune mâna pe tron, cel ilegitim i-a chemat în ajutor pe turci. Aceștia au venit, au cucerit Ioannina, apoi au decis că e păcat să lase din mână așa pleașcă și i-au invitat pe cei doi frați să-și ia tălpășița.
Într-o primă fază, dintr-o pornire nu tocmai obișnuită din partea lor față de o cetate cucerită, otomanii au acordat creștinilor de aici o multitudine de privilegii, inclusiv o largă autonomie administrativă, religioasă și economică. Așa că, pentru următoarele două secole, Ioannina a continuat să prospere. Dar, așa cum se întâmplă de multe ori în istorie, traiul bun prostește. În 1611 grecii s-au lăsat antrenați într-o necugetată revoltă antiotomană. Prost echipați și conduși, răsculații au fost învinși, iar șalvaragii le-au demonstrat de ce au avut o idee nefericită. O bună partea a orașului a fost pusă la pământ, iar majoritatea locuitorilor au fost masacrați, ori vânduți ca sclavi. Celor rămași li s-a interzis să mai locuiască în interiorul zidurilor. De la o metropolă de provincie prosperă, în 1630 Ioannina decăzuse la un orășel cu ceva mai mult de 5000 de locuitori.
În sec. 18 are loc o revitalizare a urbei. Un nou boom economic a dus la creșterea semnificativă a suprafeței construite și a populației. Negustorii greci îmbogățiți au contribuit cu mari sume de bani la generalizarea educației și la dezvoltarea culturii grecești: școli, tiparnițe, biblioteci au fost întemeiate la sfârșitul sec. 17 și de-a lungul sec. 18. Ioannina a devenit un centru cultural de primă mână, în asemenea grad, încât chiar și oficialitățile otomane locale foloseau greaca în documentele oficiale.
În 1788 Ioannina a devenit centrul posesiunilor lui Ali Pașa, un albanez islamizat, care a fost numit guvernator local. Prin agresiune, mită, inteligență politică, iar uneori noroc, acesta a reușit să controleze un larg teritoriu în nume propriu, ieșind de sub autoritatea efectivă a sultanului. Ali Pașa ținea o curte proprie și avea relații diplomatice cu puterile occidentale. Era o personalitate complexă (unii ar spune dusă cu pluta), o combinație de geniu politic, susținător al dezvoltării culturale, administrator corect, legiuitor imparțial și, în același timp, o brută nemernică și paranoică, cu apucături criminale, făcându-se vinovat de numeroase atrocități împotriva populației grecești. Cu toate acestea, în timpul lui, Ioannina a atins apogeul dezvoltării economice și culturale. În cele din urmă, sultanului i s-a lehămițit de beyul cel obraznic și a trimis o armată să-l pună la punct. Ceea ce s-a și întâmplat. Lui Ali Pașa i s-a promis iertarea, dacă se predă. Apoi a fost asasinat fără mare zarvă.
În urma revoltei grecești dintre 1821-1829 a fost creat statul grec modern independent. Aborigenii nu au participat la revoltă și bine au făcut, căci orașul a rămas în posesia Imperiului Otoman. În sec. 19 Ioannina a continuat să fie un centru industrial, comercial și cultural important. Către finalul veacului avea o populație de peste 90.000 de locuitori, din care grecii însumau cam 77.000. În continuare cultura greacă era cea prevalentă. Ziarele și documentele oficiale erau bilingve, ori de-a dreptul doar în greacă, iar familiile turcești cu dare de mână preferau să-și dea odraslele la școlile grecești. În 1913, în urma celor două Războaie Balcanice, Imperiul Otoman pierde majoritatea teritoriilor balcanice ce-i mai rămăseseră. Ioannina, împreună cu teritoriul din jur, este alipită statului grec.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu