Este o insulă situată în Marea Adriatică, la nord-vest de Grecia continentală, de care este despărțită de o strâmtoare cu o lățime ce variază între 3 și 25 de kilometri. Are o lungime de vreo 64 de kilometri, o lățime maximă de 32 de kilometri și o suprafață totală de 593 de kilometri pătrați. Face parte din Arhipelagul Insulelor Ionice. Nordul (care este și partea cea mai lată) este mai mult muntos, Vârful Pantokrator fiind cel mai înalt cu 906 metri. Centrul este colinar, iar în sud se întinde o câmpie lungă și îngustă. Coastele sunt crestate de numeroase golfuri de diferite dimensiuni, care mărginite de faleze stâncoase, care de plaje, care de ambele, oferind peisaje picturale. Economia locală se bazează pe pescuit, agricultură (în special culturi de măsline și viță de vie) și turism.
Numită în antichitate Kerkyra sau Corcyra, insula este menționată pentru prima dată în sec. 14 î.Hr., ca făcând parte din sistemul civilizației miceniene. În jurul anului 730 î.Hr., insula este populată cu coloniști proveniți din Corint. Corcyra deținea o poziție extrem de avantajoasă pe drumul maritim ce lega Grecia propriu-zisă de cetățile grecești din Magna Graecia (sudul peninsulei italiene) și Sicilia. Localnicii au profitat de acest avantaj geografic, devenind extrem de bogați.
Deși coloniei corintiană, Corcyra și-a declarat repede totala independență față de metropola-mamă, cu care, timp de secole, au avut o relație ambivalentă. Mai degrabă și-au bazat politica externă pe o alianță cu Atena. În timpul stăpânirii lui Alexandru cel Mare asupra cetăților grecești, Corcyra a fost doar nominal sub dominația macedoneană. Având o poziție periferică față de ambițiile acestuia - cucerirea statului persan în răsărit - insula a rămas practic independentă. După moartea Macedoneanului și prăbușirea efemerului său imperiu, Corfu a trecut prin o serie de tribulații. Cumva, insularii pare că au omis să se preocupe de apărare. Astfel că, în următorii 150 de ani, insula a fost cucerită pe rând de macedoneni, de spartani, de siracuzani, de epiroți. Pe la jumătatea sec. 3 î.Hr., băștinașii reușesc să-și recâștige independența, dar numai pentru câteva decenii. După anul 229 î.Hr. Corfu este ocupată de romani.
Corfu a fost parte a Imperiului Roman, apoi a Imperiului Roman de Apus până la prăbușirea celui din urmă în anul 476 d.Hr. Ulterior a fost integrată Imperiului Roman de Răsărit (sau Bizantin). Ca și în antichitate, insula avea un rol foarte important în protejarea căilor de navigație ce legau Balcanii de teritoriile bizantine din Italia. În 1204 Constantinopolul a fost cucerit de cavalerii Cruciadei a patra, iar Imperiul Bizantin (atât cât mai rămăsese din el) a fost restrâns pentru o perioadă la posesiunile asiatice. Timp de aproape 200 de ani, localnicii au avut puține momente de liniște. Poziția strategică a avut ca rezultat cucerirea, recucerirea și răscucerirea insulei de diferitele puteri locale, ca să nu mai punem la socoteală raidurile piraterești. Din 1386 venețienii au anexat Corfu, care a rămas sub stăpânirea Serenissimei până la desființarea Republicii venețiene de către Napoleon în 1797.
Venețienii considerau Marea Adriatică balta lor personală și au avut mare grijă de Corfu, care bloca trecerea oricărei flote agresoare către lagună. Pe cale de consecință, au investit sume importante, efort și materiale pentru fortificarea insulei. În timpul administrației venețiene, cu excepția unor asedii otomane (toate respinse), localnicii au cunoscut o lungă perioadă de pace și prosperitate.
După 1797 Corfu, dimpreună cu celelalte Insule Ionice, au fost ocupate de francezi. După prăbușirea Imperiului napoleonian, au trecut sub administrație britanică, pentru ca în 1864 să fie cedate Greciei.
Noi am mers în Corfu cu mașina, vra să zică a trebuit să traversăm cu ferryboat-ul din orașul grecesc Igoumenitsa. Din lipsă de timp, am străbătut doar partea nordică a insulei. Și nici aceea toată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu