Calcata

Calcata e un sătuc situat la vreo 45-50 km nord de Roma. A fost construit pe un mic platou mărginit de pante abrupte deasupra văii râului Treja. Are o populaţie de sub 900 de oameni, din care un pic peste 70 sunt rezidenţi străini. Probabil este vorba atât de locuitorii din partea veche, cât şi cei din zona nouă, situată în afara platoului. Şi, da, aţi ghicit, din ăştia cei mai mulţi sunt români - 34, la recensământul din 2010.
Nu se ştie exact vechimea aşezării, dar poate fi datată cel puţin din sec. 13. Biserica datează din sec. 14, fiind restaurată pe la 1793. Şi, la cum arată, nici nu s-a mai lucrat ceva la ea de atunci. Sătucul şi-a dus viaţa lui liniştită într-o parte izolată a văii, rupt aproape în totalitate de restul Italiei. Singura emoţie mai puternică a trăit-o în 1527, când a fost "capturat" (că nu s-a dus vreo luptă) de o trupă de lăncieri germani, care tocmai ce participaseră la marele jaf asupra Romei.
În anii '30, guvernul italian a decis evacuarea centrului fortificat al localităţii, existând temerea că platoul, format din roci vulcanice, s-ar putea prăbuşi. Lucru care nu s-a întâmplat, însă. Prin urmare, începând cu anii '60, aici s-au mutat artişti şi promotori ai mişcării hippie, care au ocupat casele părăsite. În timp, guvernul a anulat decizia de evacuare, cei mai mulţi din noii rezidenţi s-au maturizat şi şi-au cumpărat casele în care se instalaseră ilegal, au curăţat locul şi au început restaurarea centrului vechi. În prezent, platoul fortificat al Calcatei este sediul unei comunităţi artistice înfloritoare, are vreo 3-4 mici galerii de artă, câteva cafenele şi restaurante cu ceva specialităţi locale şi este o locaţie turistică interesantă.
Apropos de specialităţi, fiind într-o cafenea - patiserie, ce vindea produse cu specific local, am cumpărat un fel de tartă cu piersici. Ocazie cu care am aflat că în dialectul local fructului cu pricina nu i se spune pesca (aşa cum e în italiană), ci persica.

Ca să ştie onor clientela ce-o aşteaptă înăuntru.

Alba Carolina

Este cetatea ce domină Alba Iulia. A fost ridicată, în sec. 18, după stilul Vauban, ultimul răgnet în materie de fortificaţii al epocii. Şi nu numai al epocii. Marchizul halitor de brânză expirată, care le-a inventat, şi-a ştiut bine meseria. În zilele noastre, binecuvântate cu o sumedenie de tipuri de explozivi, o cetate Vauban încă ar putea să-i dea peste nas lui Rogozin şi măturii lui strategice, cu care ameninţa mai deunăzi c-o să survoleze România.
Locul are, însă, o poveste care merge niţel mai la vale de frumoasa epocă a veacului iluminist (cel care a dorit deschiderea gândirii umane şi a decretat că mai mult de o baie pe lună e deja semn de boală curată; dacă pot zice aşa).
Cu un imperiu în plină criză economică, moneda depreciată şi spectrul posibilităţii ca plebea romană să-şi asigure singură circul pe fondul lipsei de pâine, imperatorul Traian avea nevoie urgentă de ceva injecţii de capital în visterie. Consilierii săi l-au asigurat că un oarecare rege barbar din nordul Dunării, Decebal pe numele lui, deţinea un tezaur masiv compus din aurul jefuit de daci din imperiu, din aurul oferit de autorităţile romane pentru a nu mai jefui, dar şi dintr-o cârcă de aur din munţii şi râurile lor personale. Războinicul cezar s-a grăbit să cucerească teritoriul lui "per Scorilo", fără a realiza ce vor păţi, peste vreo 2000 de ani, urmaşii săi de la urmaşii barbarilor (foarte mulţi din ei barbari încă). Hostile takeover-ul s-a dovedit a fi rentabil, pe lângă aur şi sclavi, podişul Transilvaniei fiind foarte bogat în altă resursă vitală şi cam răruţă în Europa - sare. Pentru a-i învăţa pe băştinaşi regulile buneicuviinţe şi civilizaţiei, şi mai ales pentru a le demonstra că oarece revoltă nu ar fi în interesul supravieţuirii speciei, un număr impresionant de militari au fost încartiruiţi de-a lungul şi de-a latul noii provincii. Apulum a devenit capitală provincială şi reşedinţă a guvernatorului. Iar pe un deal de lângă oraş a fost ridicat cel mai mare castru roman din Dacia - tabăra permanentă a Legiunii XIII Gemina.
După jumătatea sec. 3, o serie de noi barbari, majoritatea germanici (la vremea aia, ei erau cei lăsaţi pe dinafară) au dorit să acceadă în spaţiul Schengen al epocii. Argumentele lor nu erau de natură economică şi politică. Sau, mă rog, erau oarecum - câtă vreme aveau ca fundament invazia, jaful şi omorul în masă. În mare nevoinţă de trupe şi de o frontieră mai uşor de apărat, împăratul Aurelian a părăsit Dacia, lăsându-i populaţia în afara istoriei şi la mila goţilor. Întrucât noii stăpâni ai regiunii (şi cei care s-au tot succedat în secolele următoare) locuiau în vaste reşedinţe din chirpici, nuiele şi uluci, oraşele şi castrele romane au fost lăsate să se descurce singure cu intemperiile. Abia în perioada medievală un nou oraş a fost edificat peste vechiul Apulum. Numit Bălgrad (Oraşul Alb în slavonă), era un oraş deschis, fără fortificaţii. Doar în sec. 16-17, după ceva vizite ale turiştilor turci şi tătari, s-a edificat cetatea Albei Iulia, exact peste vechiul castru legionar şi urmând planul patrulater al acestuia, plus două bastioane suplimentare.
În 1683, marele vizir Kara Mustafa a lansat un al doilea asediu otoman asupra Vienei. Primul fusese iniţiat în 1529, în perioada de maximă dezvoltare a Imperiului Otoman, de cel mai mare sultan - Suleiman Magnificul (da, ăla de joi şi vineri pe Kanal D) şi sfârşise dezastruos pentru turcaleţi. Nu e prea sigur ce credea că va reuşi Kara Mustafa, după 150 de ani, cu un imperiu în pragul colapsului economic şi militar (poate îi plăcea cum cântă lebedele), dar a fost cât pe-aici. Luaţi prin surprindere, nu a lipsit mult ca inventatorii lui strudel, schnizel şi spriz să ajungă să se roage pe covoraşe, cu şezutul în sus şi nasul în praf. Din fericire pentru dumnealor, Jan Sobiescki tocmai se gândea ce să facă cu ultimul zvâcnet de vârtute al Poloniei medievale. Şarja husarilor polaci a despresurat oraşul şi a trimis mulţi dreptcredincioşi în braţele celor 70 de hurii.
Din păcate pentru strămoşii lui Hakan Sukur, lucrurile nu s-au oprit aici. Zgândăriţi în orgoliul lor de mare putere, austriecii şi-au suflecat mânecile şi au arătat sultanului cum se poartă un război cu simţ gospodăresc. Fără grabă şi din aproape în aproape, după 16 ani şi câteva victorii, care au modificat recensământul Imperiului Otoman cu mult în minus, habsburgii îşi sprijineau hotarele pe Dunăre, lângă Belgrad. Numărându-şi cucuiele, trimişii umbrei lui Alah pe Pământ, au semnat, în 1699, Tratatul de pace de la Karlowitz, cedând infidelilor Ungaria şi Transilvania.
Nu toată lumea a fost fericită de înlocuirea jugului turcesc din lemn cu cel nemţesc din fier. O bună parte a maghiarilor au pus de o revoltă (aşa numita răscoală a curuţilor), pornită în 1703 sub conducerea lui Francisc Rakoczi II. În scurt timp curuţii controlau a mai mare parte a Ardealului, iar Dieta de la Alba Iulia îl proclama pe FRII principe. La revoltă au participat şi români, unul dintre căpitanii noului principe fiind un nobil român, Gheorghe Pintea (Viteazul, pe numele de legendă). Până la urmă, cu o armată mai bine antrenată şi o ţâră de trădare la locul şi timpul potrivit, imperialii au reuşit să rezolve favorabil situaţia, în 1711.
Revolta curuţilor (apropos, dacă ştiţi pe careva numit Lobonţ, lobonţi s-au numit cei din tabăra loialiştilor, opozanţii curuţilor, aşa cum şi de la cei din urmă au rămas nume precum Curuţiu, Coruţiu sau Coruţ), la care s-a adăugat repejor un nou război cu otomanii, au convins Curtea de la Viena de necesitatea un centru militar puternic în noua provincie. Aşa s-a pus piatra de temelie a unei cetăţi bastionare la Alba Iulia. Lucrările au început în 1713 prin demolarea vechii cetăţi medievale, mai puţin cele două bastioane, care au fost incluse în noua fortificaţie, şi a oraşului medieval. Construcţia propriu-zisă s-a desfăşurat între 1715-1738, împărat fiind Carol VI (de la care şi-a primit cetatea numele).
Cetatea are formă de stea cu şapte laturi şi şapte bastioane şi şapte porţi (decorate îm stilul barocului târziu german), la care se adaugă mai multe curtine şi platforme independente pentru artilerie. Zidurile înalte de 12 metri sunt înclinate, pentru a deflecta ghiulelele. Şanţul interior, dispus între bastioane şi a doua linie de fortificaţii are o lăţime de 27 de metri.
Planul iniţial prevedea patru centuri de fortificaţii. Dar, după un milion de taleri aur cheltuiţi şi cu o ameninţare otomană tot mai îndepărtată, lucrările au fost oprite. S-au executat doar trei linii de fortificaţii, iar şantul exterior a fost săpat doar pe partea către oraşul nou. Lucrările s-au făcut sub supravegherea unor arhitecţi şi meşteri pietrari din Italia şi Austria, mâna de lucru fiind asigurată de câteva zeci de mii de iobagi români. În cele din urmă, cetatea a servit doar de bază militară şi ca centru administrativ (până ce capitala Transilvaniei habsburgice s-a mutat la Cluj) şi nu a mirosit praful de puşcă decât în 1849, când a fost asediată fără succes, timp de trei luni, de trupele revoluţionare maghiare.
Autorităţile de azi au renovat-o, reuşind s-o revitalizeze şi să-i redea o parte din vechea strălucire, transformând-o într-un punct de interes turistic major.

Planul celor trei fortificaţii. Cu albastru castrul roman, roşu pentru cetatea medievală şi galben pentru Alba Carolina.

Şanţul exterior.

În plan îndepărtat, catedrala ortodoxă şi cea catolică.

Şanţul interior.

Poarta nr. 1.

Poarta nr. 5.

Poarta nr. 2...

... şi rampa către...

... Poarta nr. 3.

Văzută din interiorul cetăţii.

Obeliscul lui Horea, Cloşca şi Crişan, situat în faţa Porţii nr. 3, deasupra căreia au fost întemniţaţi. A fost înălţat în 1937 şi, puţini ştiu asta, este opera unui sculptor maghiar, Iosif Fekete.

Rămăşiţe ale castrului roman.

Muzeul de istorie.

Clădirea în care s-a adoptat rezoluţia Marii Uniri.

Universitatea "1 Decembrie 1918".

Palatul principilor Transilvaniei (sec. 16-17)...

... şi statuia lui Mihai Viteazul în faţa sa.

Monumentul închinat soldaţilor români din armata imperială, căzuţi în bătălia de la Custozza (Italia) - 1866.

Catedrala catolică Sf. Mihail este cel mai important monument de arhitectură romanică din Transilvania. Deşi construcţiei i-au fost adăugate, în timp, şi elemente gotice. Ridicarea lăcaşului a fost iniţiată chiar la începutul sec. 11, anul propus de istorici fiind 1009 (deci atribuită lui Ştefan I cel Sfânt, primul rege maghiar), lângă ruinele unei bisericuţe mai vechi, de pe la jumătatea sec. 9. Catedrala a fost distrusă în cea mai mare parte de invazia mongolă din 1241, astfel încât construcţia actuală datează din anii 1246-1291 (când i s-au adăugat elementele gotice). În sec. 16 i s-au făcut unele modificări în stilul Reanşterii italiene de meşteri aduşi special din peninsulă. A servit drept catedrală a episcopiei catolice a Transilvaniei, actualmente sediu al diocezei romano-catolice de Alba Iulia.

Absida capelei Laszai construită în stilul Renaşterii italiene (1512).

Pietrele funerare ale lui (de la stânga la dreapta) George Martinuzzi - guvernator al Transilvaniei în sec. 16, Gabriel Bethlen - principe între 1613-1629 şi Ştefan Bocskai - principe între 1605-1606.

Capela Laszai.

Rămăşiţe ale frescei de sec. 16.

Mormântul lui Iancu de Hunedoara, alături de cel al fiului său, Ladislau, şi al unui frate mai mic, numit tot Iancu.

Catedrala Încoronării (sau Întregirii) este catedrala ortodoxă din cetate. Având hramul Sfânta Treime, a fost înălţată cu sprijinul casei regale a României, între 1921-1922. Încoronarea efectivă, totuşi, nu a avut loc în catedrală, ci în faţa clopotniţei, Ferdinand fiind catolic.