Noi aventuri în sistemul bancar românesc

Astăzi am fost nevoit să interacţionez cu o bancă, despre care (cu speranţa copleşitoare că va da faliment în următoarele 5 minute) nu voi menţiona că are acronimul BCR.
Nu trebuia decât să mă prezint, aşa cum fusesem notificat printr-un sms, şi să-mi ridic noul card. Nimic mai simplu, nu-i aşa? Ei bine, nu, nu a fost aşa.
Întrucât modernizarea a dat năvală şi pe uliţa noastră, la intrare, dar nu chiar proptită în ochi, se plictisea intens un fel de scândură albastră, cam de un stat de om pe înălţime şi vreo 2 palme pe lăţime. Ca unul, carele a avut şansa să tragă pe nas şi ceva aer mai civilizat, am identificat fără greş maşinăria electronică ce eliberează bonurile de ordine. Din păcate pentru ei, majoritatea clienţilor se constituiau în pensionari, pentru care ultima mare revoluţie tehnologică fusese motorul cu aburi. Şi nimeni dintre angajaţii sobri şi apretaţi din încăpere nu da în brânci să le explice la ce şi mai ales cum se foloseşte diavoleasca inovaţie. Norocul lor cu anumiţi cetăţeni mai simţitori din fire (merci, merci, n-a fost mare lucru).
Dar să trecem la lucruri mai importante - la mine, evident. Vra să zică, intru şi trag o geană pe display. Aleg persoane fizice, că juridică nu e cazul (iar spirituală doar foarte rar) şi înfig un deşt ferm în singura pătrăţică ce conţinea cuvântul "carduri". Trag numărul. 431. Necâştigător - ghişeul, la care aveam eu treabă, afişa numărul de ordine 428. Pâi, băieţaşul însărcinat cu fericirea clienţilor a avut nevoie de 58 de minute să ajungă şi la mine.
Aţi văzut vreodată un aploiat de ghişeu afişând dezolarea aia super falsă de genul "omule, fratele meu, rinichiul..., ce zic eu? inima..., inima din piept ţi-aş da-o, dar problema asta, cu care ai venit la mine, nu ţi-o pot rezolva"? Aşa figură avea, când mi-a comunicat că nu la el se eliberează cardurile. "Dar am apăsat butonul pe care scrie şi am primit un număr pentru acest birou". "Nu, trebuie că aţi tras un bon de ordine greşit". "Era singurul buton pe care scria ". "Poate se referea la tranzacţii cu carduri". Ce mai la deal - la vale, a trebuit să-l târăsc să vadă cu ochii lui. După ce a proptit 2 minute nişte ochi mari şi inocenţi de boulean în afişajul electronic, a decretat că, totuşi, la un alt birou trebuie să mă prezint, indiferent ce scrie acolo. Probabil ceva de pe faţa mea (deja încercam să respir rar şi să mă gândesc la chestii pozitive) l-a determinat s-o dea cotită: "Dar cred că pot să vă ajut şi eu". Mi-a luat buletinul şi a mers să scotocească într-un sertar. Mi-a înmânat noul card într-un timp mai scurt decât durase să se contreze cu mine.
Cinci minute dacă mai dura povestea, lumea câştiga un nou marxist convins.